Eroziunea cotei partidului, după două cicluri de putere şi după confruntarea cu recesiunea e, pe undeva, explicabilă. Însă non-combatul pe mai multe fronturi electorale şi apatia de după instalarea Guvernului Ponta sunt strigătoare la cer. Dacă USL poate fi blamată pentru derapajele instituţionale de după preluarea puterii, în vara anului trecut, la fel de vinovat este, în ecuaţia echilibrului democratic, şi PDL, pentru incapacitatea sau dezinteresul cu care a abordat rolul său de principal partid de opoziţie. Căci, reducţionist, absenţa opoziţiei - forţată sau liber consimţită, ca în cazul democrat-liberalilor - nu e altceva decât cea mai scurtă cale spre abuzul de putere, spre dictatură!
Din iunie 2012 încoace, guvernarea USL a dat de nenumărate ori dovadă de inconsecvenţă şi incompetenţă, a trecut din scandal în scandal şi a schimbat o întreagă garnitură ministerială, a reluat, fără nicio remuşcare, teme precum gazele de şist, pentru care depusese moţiunea fatală Guvernului Ungureanu. În tot acest timp, conducerea PDL, în frunte cu Vasile Blaga, a mimat opoziţia. În loc să atace frontal USL-ul, a ales calea unui plan catastrofal de uniune a dreptei, schimbându-şi identitatea într-un ARD efemer şi lipsit de substanţă, care a buimăcit total electoratul rămas fidel şi a sfârşit prin a face un scor net sub cel de la locale, în loc să-şi îmbunătăţească procentele, pe fondul guvernării oponenţilor politici!
Complet paralizat pe scena publică, complet paralizat în interior: aceasta este imaginea pe care o lasă azi PDL. Un partid în depresie, captiv unor compulsivităţi păguboase şi dependent de personaje care şi-au dovedit deja limitele politice şi incapacitatea de a gestiona criza din ultimele luni. Nimeni nu şi-a asumat, la vârful partidului, catastrofa din decembrie, iar Convenţia Naţională devansată - minune mare! - din mai, în martie 2013, îi propune deja pentru preşedinţia PDL pe Vasile Blaga (responsabil pentru non-combatul din ultimele opt luni şi pentru dezastrul de la parlamentare) şi pe Elena Udrea (responsabilă pentru cedarea necondiţionată a Bucureştiului la alegerile locale). Asta e tot ce a putut produce PDL în cele opt luni de analiză şi reflecţie de după cedarea puterii! Tabăra reformistă din jurul Monicăi Macovei nu are priză nici în propriul partid, darmite la electorat, iar pistele MRU şi Neamţu s-au dovedit pierzătoare. În tot acest timp, singurul lider performant şi combativ al perioadei post-Băsescu, Emil Boc, a fost împins pe marginea prăpastiei de partid şi s-a izolat la Cluj. Care e, atunci, viitorul PDL? Şi congresul din martie, şi privirea veşnic tâmpă a partidului înspre mişcările lui Traian Băsescu, par a fi mai degrabă răspunsuri despre trecut, decât despre viitor...