Eroziunea cotei partidului, după două cicluri de putere și după confruntarea cu recesiunea e, pe undeva, explicabilă. Însă non-combatul pe mai multe fronturi electorale și apatia de după instalarea Guvernului Ponta sunt strigătoare la cer. Dacă USL poate fi blamată pentru derapajele instituționale de după preluarea puterii, în vara anului trecut, la fel de vinovat este, în ecuația echilibrului democratic, și PDL, pentru incapacitatea sau dezinteresul cu care a abordat rolul său de principal partid de opoziție. Căci, reducționist, absența opoziției - forțată sau liber consimțită, ca în cazul democrat-liberalilor - nu e altceva decât cea mai scurtă cale spre abuzul de putere, spre dictatură!
Din iunie 2012 încoace, guvernarea USL a dat de nenumărate ori dovadă de inconsecvență și incompetență, a trecut din scandal în scandal și a schimbat o întreagă garnitură ministerială, a reluat, fără nicio remușcare, teme precum gazele de șist, pentru care depusese moțiunea fatală Guvernului Ungureanu. În tot acest timp, conducerea PDL, în frunte cu Vasile Blaga, a mimat opoziția. În loc să atace frontal USL-ul, a ales calea unui plan catastrofal de uniune a dreptei, schimbându-și identitatea într-un ARD efemer și lipsit de substanță, care a buimăcit total electoratul rămas fidel și a sfârșit prin a face un scor net sub cel de la locale, în loc să-și îmbunătățească procentele, pe fondul guvernării oponenților politici!
Complet paralizat pe scena publică, complet paralizat în interior: aceasta este imaginea pe care o lasă azi PDL. Un partid în depresie, captiv unor compulsivități păguboase și dependent de personaje care și-au dovedit deja limitele politice și incapacitatea de a gestiona criza din ultimele luni. Nimeni nu și-a asumat, la vârful partidului, catastrofa din decembrie, iar Convenția Națională devansată - minune mare! - din mai, în martie 2013, îi propune deja pentru președinția PDL pe Vasile Blaga (responsabil pentru non-combatul din ultimele opt luni și pentru dezastrul de la parlamentare) și pe Elena Udrea (responsabilă pentru cedarea necondiționată a Bucureștiului la alegerile locale). Asta e tot ce a putut produce PDL în cele opt luni de analiză și reflecție de după cedarea puterii! Tabăra reformistă din jurul Monicăi Macovei nu are priză nici în propriul partid, darmite la electorat, iar pistele MRU și Neamțu s-au dovedit pierzătoare. În tot acest timp, singurul lider performant și combativ al perioadei post-Băsescu, Emil Boc, a fost împins pe marginea prăpastiei de partid și s-a izolat la Cluj. Care e, atunci, viitorul PDL? Și congresul din martie, și privirea veșnic tâmpă a partidului înspre mișcările lui Traian Băsescu, par a fi mai degrabă răspunsuri despre trecut, decât despre viitor...