Coşul de plajă
1-2. Este şocant să-ţi reaminteşti momentele de cumpănă pe care le-ai trăit în viaţă, dar dacă mărturisirea lor îi ajută pe cei aflaţi în această situaţie şi mai reduce din presiunea sufletească a celor păţiţi, merită.
Da. Am fost înşelată şi am aflat în modul cel mai brutal posibil. Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme, am găsit uşa apartamentului blocată. Intrigată, l-am strigat pe soţul meu. După un timp, uşa s-a deblocat. Până să reuşesc să deschid, am auzit paşi repezi ce veneau din dormitor şi mergeau spre sufragerie. Prima imagine din holul apartamentului a fost coşul de plajă al prietenei mele, cu care urma să mergem în ziua aceea la ştrand. În dormitorul nostru, jaluzelele erau trase, patul răvăşit, iar în mijlocul camerei tronau o pereche de chiloţi de damă. În baie era ea - amica mea semi-îmbrăcată. Am plecat aproape împleticindu-mă spre sufragerie. Aici mi-am găsit soţul complet gol. În acele momente, singurul meu gând a fost să nu fac o criză de nervi, care ar fi scos pe la uşi toţi vecinii. Nu am reuşit să-mi adun minţile, aşa că nu am putut decât să-l întreb pe soţul meu care dintre noi pleacă din casă, ea sau eu. Răspunsul a venit prompt. Bineînţeles că ea! Nu am cerut nici o explicaţie, i-am spus doar să o scoată imediat afară. În ziua aceea am fost ca drogată, nu puteam să mă concentrez, nu puteam nici măcar să-l întreb ceva. Mi se făcea rău şi mă apucau crize de plâns. Nu puteam să înţeleg nimic şi parcă nici nu voiam să ştiu nimic.
Eram o femeie frumuşică, chiar admirată în societate, admirată şi de el. Nu-şi putea ascunde plăcerea din privire când se uita la mine. Atunci? Care era explicaţia? Din păcate, în următoarele zile, noi doi nu am putut vorbi. Una - pentru că se ferea de mine şi ocolea orice discuţie - şi a doua - pentru că avea probleme să o facă pe ea, cealaltă, să priceapă că ce a fost s-a terminat definitiv şi irevocabil. A avut parte de crize de nervi, de ameninţări, pentru că ea îşi pusese în el toate speranţele. Dorea să divorţeze, sau să fugă amândoi în străinătate, gânduri străine de soţul meu, care îşi dorise numai o aventură.
Deşi eram tentată să mă despart, mi-am spus că nu este momentul, pentru că, intuind cumva că ea asta urmărea, îl abandonam în favoarea ei. Trebuia să mai rezist până îşi clarifică poziţia faţă de ea. I-am dat posibilitatea să aleagă. Şi a ales să-mi suporte furia, plânsetele, reacţiile complet imprevizibile, insomniile. Era în faţă cu o persoană complet necunoscută. Răbda cu stoicism, dar nici nu spunea nimic, nici un cuvânt în apărarea lui, nici o scuză, nici o declaraţie de dragoste şi de iertare.
Ca să-mi mai potolesc furia, m-am gândit la un moment dat să mă culc cu unul din colegii mei, care de mult timp mă curta asiduu. Chiar ne-am dus împreună la el acasă, dar, la uşa de intrare, i-am spus şi mi-am spus că nu pot face asta. Nu asta era calea de urmat. Până să găsesc o soluţie, am aflat că sunt însărcinată. Cineva, acolo sus, mi-a dat o mână de ajutor şi aşa ne-am continuat viaţa împreună încă mulţi ani. Dar a dispărut scânteia aceea care a fost între noi în prima parte a căsniciei noastre, lumina aceea minunată, emoţia pe care o trăiam ori de câte ori mă îmbrăţişa. A dispărut încrederea şi respectul pentru omul de valoare pe care l-am iubit. Pentru că, atunci când ne-am cunoscut, avea multe calităţi şi o mare doză de respectabilitate, care m-au încântat.
3. Trădarea să fie iertată sau nu? Greu de răspuns. Dacă imediat după ce s-a întâmplat eşti copleşită de modul cum îşi exprimă regretele, dacă în atitudinea faţă de tine se simte iubirea şi înţelegerea pentru situaţia în care te-a pus, dacă din când în când îţi mai alină durerea şi poate să o împărtăşească cu tine, cred că poţi să ierţi. La mine, toate acestea nu s-au întâmplat. Am mizat că timpul va vindeca rănile...
Iertarea este o mântuire, dar şi un sacrificiu. Pentru că mai întâi trebuie să te accepţi pe tine însăţi şi să te împaci cu tine însăţi şi apoi, dacă ai forţa necesară, să-ţi calci pe inimă, şi să ierţi.
DIANA
Traversarea deşertului
Eu cred că infidelitatea trebuie examinată în funcţie de context, cum spun sociologii. Dacă, să zicem, te numeşti "Vasilică", iar nevasta te înşeală cu portarul de noapte de la fabrica de conserve din Tulcea, a doua zi după ce ai aflat, te îmbeţi năprasnic, poate îi şi tragi nevestei o bătaie "ruptă din Rai", după care, dacă totul nu se sfârşeşte dramatic, cazi într-o resemnare alcoolizată, până ieşi la "pensie”, ca bărbat, din viaţa de cuplu. Dacă, în schimb, afli într-o zi, de la un binevoitor, exact ca Ionică cel prost din povestea lui Creangă, că soţia ta, femeie rafinată şi subtilă, cu suficientă educaţie, s-a culcat cu numeroşi bărbaţi, căsătoriţi la rândul lor, care îţi intrau în casă pe post de "prieteni” şi te pupau pe obraz ca Iuda pe Hristos, atunci chestiunea devine mai complicată, fiindcă este mult mai dureroasă decât în cazul lui "Vasilică". Nu este un accident de viaţă, ci o practică. Un mod de a trăi permanent în trădare. Aşa mi s-a întâmplat mie! Când am avut explicaţia finală, abia după un număr de ani, înaintea divorţului, am aflat, cu stupoare, că nu defectele mele, oricâte sau oricare ar fi fost ele, au aruncat-o în braţele altor bărbaţi, ci şi propria sa "nimfomanie", cum singură s-a definit, în sensul că una dintre marile ei plăceri era să iubească doi bărbaţi în acelaşi timp. Să nu fiu înţeles greşit: nu era vorba de sex în grup, ci de faptul de-a fi îndrăgostită simultan de doi bărbaţi, iar dacă, uneori, mă nimeream şi eu printre cei doi, atunci puteam să mă consider "fericit"... Nu pot încheia acest răspuns, ca să mă întorc de unde am plecat, fără să fac o precizare. Am auzit că în jurnalistică există o aşa-numită "regulă de aur", adică orice text, de la o ştire de trei rânduri, până la un reportaj de două pagini de ziar, trebuie să răspundă la întrebările "cine, ce, unde, când, cum şi de ce”... Păi, în acelaşi fel stau lucrurile şi în cazul infidelităţii, apropo de "contextualizarea” sociologică a adulterului, de la caz la caz! Altfel, ce diferenţă ar mai fi între fosta mea soţie şi nevasta lui "Vasilică"?
3. Dacă iei în serios cuvintele din rugăciunea Tatăl Nostru ("Şi ne iartă nouă greşelile noastre, aşa precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”), atunci este clar că iertarea, mai ales cea creştină, devine obligatorie, indiferent cât de greu ţi-ar fi. Cel puţin aşa a fost în cazul meu. Problema a rămas în cât timp am reuşit să mă acomodez şi să iert, căci de uitat, nu mai poţi uita niciodată... Sigur că mi s-ar putea reproşa: "De vreme ce te-ai despărţit, înseamnă că nu ai iertat cu adevărat!”. Într-adevăr, în cazul meu, nu am reuşit "să eşuez într-o mare prietenie” cu fosta mea nevastă, ca să folosesc expresia unui personaj din Balzac... Poate tocmai de aceea, în al doilea mariaj, pe care îl trăiesc acum (şi care este radical diferit de primul!), am devenit mai "musulman”, mai "fundamentalist” din punct de vedere moral, ceea ce, până la urmă, arată că vechiul eşec a lăsat urme de neşters în sufletul meu. Ce să fac? Fiecare cu sensibilităţile sale!...
MARCEL PANTAZI - Tulcea
Scrisorile din dulap
Când, într-un târziu, am plecat la culcare, am ştiut că o văd pentru ultima oară. Dimineaţă, l-am găsit pe tata singur şi abătut în bucătărie. Abia venise de la gară, unde o ajutase pe mama să se suie în acceleratul de Râmnicu-Vâlcea, nu înainte de a-i strecura în geantă un sandvici şi câteva sute de lei. Era obosit şi cumva mândru de propria lui stăpânire de sine. Apoi s-a retras în camera lui, nu înainte de a-mi spune cu un ton neaşteptat de dur, de tăios: "Aud că ai cotrobăit prin lucrurile mamei tale... E un gest care te descalifică... Nu ai nicio justificare". La auzul cuvintelor lui, am înlemnit. În loc să plângă sau să ofteze, el avea grijă să-mi facă educaţie. În loc să pună capul pe umărul meu şi să-şi tragă sufletul măcar o clipă, el căuta să mă certe. Ca de obicei, voia să-mi ofere o lecţie de demnitate şi bărbăţie. Ca de obicei, se zăvora în sine, nemailăsând pe nimeni să intre în sufletul său... Abia atunci am înţeles. Abia în clipa aceea mi-am dat seama de ce zâmbea cu amărăciune mama, sătulă să mai trăiască lângă un om ordonat şi corect, dar un om crispat şi rece, incapabil să-şi exprime sentimentele; incapabil să alunge o vorbă de reproş cu un surâs sau o mângâiere duioasă. E foarte greu să iubeşti pe cineva care nu vrea să se lase iubit. E foarte greu să-ţi arăţi sentimentele unui om care, din teama de a nu fi rănit cândva, se ascunde mereu în spatele unor principii severe şi golite jalnic de orice conţinut. Într-un final, oboseşti. Te trezeşti că fugi, pur şi simplu. Fugi numai ca să scapi.
Evit să-mi judec părinţii în vreun fel. Evit să le cer să fie altfel decât au fost, dar asta nu mă împiedică să constat, cu regret şi obidă, că cei mai mulţi părinţi, fie nu se pricep, fie evită, din pricini obscure, să-şi înveţe copiii exact ce poate fi cel mai important în viaţă: cum să iubeşti şi cum să urăşti; cum să te apropii de cineva şi cum să te desparţi de cel pe care l-ai iubit cândva. Intrăm în viaţă fără să ştim nimic despre iubire sau despre trădare. Tăcerea părinţilor e mai rea ca o condamnare. Tăcerea lor ne obligă de fapt să retrăim mereu şi definitiv propriile lor greşeli, propriile neputinţe.
3. Nu ştiu dacă trădarea trebuie iertată sau nu. De fapt, la o analiză mai atentă, prin trădare intrăm în lumea unor complicate jocuri de oglinzi care fac, prin reflectarea lor inversă, ca din suferinţa cuiva să germineze fericirea altuia - şi invers. Marea problemă în trădare nu e nefericirea, ci resemnarea şi scepticismul. E ceva ca în povestirea acelui beduin care, traversând deşertul, a dat peste un om căzut în nisip. După ce l-a îngrijit şi i-a umezit buzele cu apă, beduinul l-a suit pe cămilă, dar omul tocmai salvat de moarte, în loc să-i mulţumească, a dat pinteni cămilei, lăsându-l pe beduin să cugete cu amar în inima deşertului: "Nu mă supăr că mi-ai furat cămila... Mă supăr că mi-ai luat pentru toată viaţa încrederea în oameni".
EMIL LUNGEANU
1. Dacă mi s-a întâmplat să fiu înşelată? Desigur! S-a întâmplat pe când eram tânără măritată, în penultimul an al căsniciei. Ne luasem din dragoste, nu una pasională, ci, mai degrabă - din punctul meu de vedere - dintr-o dragoste... prietenească. Aveam vreo 28 de ani şi în toamna aceea mă ceruseră de nevastă trei bărbaţi. Unul avea să devină regizor celebru, celălalt era tânăr medic, extrem de arătos, iar cel pe care l-am selectat eu, arhitect, frumuşel şi el, şi cel mai "vioi”, cel mai plin de viaţă. Mare iubitor de muzică, de teatru, de operă. Aşa că m-am măritat cu el... În primii ani, totul a mers ca pe roate. G. era cu vreo patru ani mai mare decât mine, eram tineri şi frumoşi, aşa încât nopţile noastre erau, mai toate, foarte fierbinţi... Nu se punea problema să ne punem coarne... Dar iată că spre sfârşitul celui de al treilea an, ceva s-a petrecut, totuşi. Într-o zi, o bună prietenă a mea, care s-a întâmplat să locuiască în acelaşi bloc cu noi, cu un etaj mai jos, mi-a mărturisit, după multe ocolişuri, că a constatat ceva ciudat: şi anume, a băgat de seamă că, de la o vreme, frumosul meu soţ traversează bulevardul şi intră în blocul de peste drum, acolo unde ştiam amândouă că locuieşte o graficiană destul de arătoasă, cu vreo zece ani mai mare ca noi. Dându-i de bănuit aceste vizite - îl şi pândise în câteva rânduri, să vadă cam cât stă în vizitele acelea despre care nu-mi suflase o vorbă. Stătea cam două ore... Atâta mi-a trebuit! Am făcut un scandal de toată frumuseţea, am plâns în hohote. A negat, bineînţeles, orice înşelăciune, a tratat-o pe prietena mea de intrigantă, n-a ştiut cum să mă mai răsfeţe.
2. Cum am reacţionat în continuare? Deşi n-am avut nici o probă "concretă” împotriva lui, n-am înghiţit această presupusă "trădare” şi am intentat divorţ. Nu sunt genul de femeie care să suporte un soţ care vine din patul altei femei şi, spăşit, dă dovadă de dragoste "furibundă" faţă de propria soţie! Aşa că... am urmat calea clasică: m-am mutat la mama.
3. L-am iertat, dar abia după câţiva ani, pe când eram prinsă într-o altă iubire. Am redevenit buni prieteni!
GEORGIANA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
