Coșul de plajă
1-2. Este șocant să-ți reamintești momentele de cumpănă pe care le-ai trăit în viață, dar dacă mărturisirea lor îi ajută pe cei aflați în această situație și mai reduce din presiunea sufletească a celor pățiți, merită.
Da. Am fost înșelată și am aflat în modul cel mai brutal posibil. Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme, am găsit ușa apartamentului blocată. Intrigată, l-am strigat pe soțul meu. După un timp, ușa s-a deblocat. Până să reușesc să deschid, am auzit pași repezi ce veneau din dormitor și mergeau spre sufragerie. Prima imagine din holul apartamentului a fost coșul de plajă al prietenei mele, cu care urma să mergem în ziua aceea la ștrand. În dormitorul nostru, jaluzelele erau trase, patul răvășit, iar în mijlocul camerei tronau o pereche de chiloți de damă. În baie era ea - amica mea semi-îmbrăcată. Am plecat aproape împleticindu-mă spre sufragerie. Aici mi-am găsit soțul complet gol. În acele momente, singurul meu gând a fost să nu fac o criză de nervi, care ar fi scos pe la uși toți vecinii. Nu am reușit să-mi adun mințile, așa că nu am putut decât să-l întreb pe soțul meu care dintre noi pleacă din casă, ea sau eu. Răspunsul a venit prompt. Bineînțeles că ea! Nu am cerut nici o explicație, i-am spus doar să o scoată imediat afară. În ziua aceea am fost ca drogată, nu puteam să mă concentrez, nu puteam nici măcar să-l întreb ceva. Mi se făcea rău și mă apucau crize de plâns. Nu puteam să înțeleg nimic și parcă nici nu voiam să știu nimic.
Eram o femeie frumușică, chiar admirată în societate, admirată și de el. Nu-și putea ascunde plăcerea din privire când se uita la mine. Atunci? Care era explicația? Din păcate, în următoarele zile, noi doi nu am putut vorbi. Una - pentru că se ferea de mine și ocolea orice discuție - și a doua - pentru că avea probleme să o facă pe ea, cealaltă, să priceapă că ce a fost s-a terminat definitiv și irevocabil. A avut parte de crize de nervi, de amenințări, pentru că ea își pusese în el toate speranțele. Dorea să divorțeze, sau să fugă amândoi în străinătate, gânduri străine de soțul meu, care își dorise numai o aventură.
Deși eram tentată să mă despart, mi-am spus că nu este momentul, pentru că, intuind cumva că ea asta urmărea, îl abandonam în favoarea ei. Trebuia să mai rezist până își clarifică poziția față de ea. I-am dat posibilitatea să aleagă. Și a ales să-mi suporte furia, plânsetele, reacțiile complet imprevizibile, insomniile. Era în față cu o persoană complet necunoscută. Răbda cu stoicism, dar nici nu spunea nimic, nici un cuvânt în apărarea lui, nici o scuză, nici o declarație de dragoste și de iertare.
Ca să-mi mai potolesc furia, m-am gândit la un moment dat să mă culc cu unul din colegii mei, care de mult timp mă curta asiduu. Chiar ne-am dus împreună la el acasă, dar, la ușa de intrare, i-am spus și mi-am spus că nu pot face asta. Nu asta era calea de urmat. Până să găsesc o soluție, am aflat că sunt însărcinată. Cineva, acolo sus, mi-a dat o mână de ajutor și așa ne-am continuat viața împreună încă mulți ani. Dar a dispărut scânteia aceea care a fost între noi în prima parte a căsniciei noastre, lumina aceea minunată, emoția pe care o trăiam ori de câte ori mă îmbrățișa. A dispărut încrederea și respectul pentru omul de valoare pe care l-am iubit. Pentru că, atunci când ne-am cunoscut, avea multe calități și o mare doză de respectabilitate, care m-au încântat.
3. Trădarea să fie iertată sau nu? Greu de răspuns. Dacă imediat după ce s-a întâmplat ești copleșită de modul cum își exprimă regretele, dacă în atitudinea față de tine se simte iubirea și înțelegerea pentru situația în care te-a pus, dacă din când în când îți mai alină durerea și poate să o împărtășească cu tine, cred că poți să ierți. La mine, toate acestea nu s-au întâmplat. Am mizat că timpul va vindeca rănile...
Iertarea este o mântuire, dar și un sacrificiu. Pentru că mai întâi trebuie să te accepți pe tine însăți și să te împaci cu tine însăți și apoi, dacă ai forța necesară, să-ți calci pe inimă, și să ierți.
DIANA
Traversarea deșertului
1-2. Nu știu ce simte o femeie înșelată de partener, indiferent dacă acela are calitatea de soț sau amant, dar nu mi-ar fi foarte greu să fac un efort de imaginație, mai ales că sunt un vechi cititor al Asului de inimă. I-am adresat, recent, fetei mele mai mari, în vârstă de aproape 21 de ani, o asemenea întrebare, fără să am habar dacă s-a confruntat cu o astfel de experiență în scurta ei viață amoroasă, iar ea mi-a răspuns mai serios decât m-aș fi așteptat. "În acele momente, dragă tată, te simți urâtă, proastă și «defectuoasă», dacă iubitul tău nu a găsit la tine ceea ce își dorea, motiv pentru care a căutat altceva, în altă parte!”. Îndrăznesc să cred că asta ar fi o variantă "academică” a înșelatului, pentru că, de cele mai multe ori, bărbații nu-și iau în serios adulterele și devin infideli din rațiuni superficiale și efemere. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că motivația serioasă și nefericită la care făcea aluzie fata mea cea mare, nu ar exista. Eu însumi m-am confruntat cu ea. Mă număr printre soții "încornorați” (în cazul meu, de prima nevastă!) și mă simt cumva obligat să vă răspund la anchetă, în speranța că voi aduce argumente în plus într-o problemă așa de gravă și dureroasă. Recunosc, totuși, că este mai ușor să discuți despre așa ceva când ești căsătorit a doua oară, căci viața ți-a oferit deja o consolare, ceea ce te ajută să te exorcizezi de toate umilințele trecute, adică să scoți din tine, ca la spovedanie, vechile frustrări și nefericirea niciodată uitată.
În oricare tip de civilizație te-ai apuca să cauți astăzi, vei descoperi că bărbatului i se iartă mai mult, mai repede, mai ușor păcatele, ceea ce rămâne o prostie, până la urmă, oricât de subiectiv ai fi ca reprezentant al sexului "tare”, fiindcă egalitatea, atât de proclamată azi, între sexe, înseamnă că bărbatul și femeia nu trebuie să fie egali doar în drepturi sau virtuți, ci și în slăbiciuni, mai mult sau mai puțin pardonabile. Asta v-o spune un soț pățit, dovadă că mi-am câștigat luciditatea, după o lungă traversare a deșertului!
Eu cred că infidelitatea trebuie examinată în funcție de context, cum spun sociologii. Dacă, să zicem, te numești "Vasilică", iar nevasta te înșeală cu portarul de noapte de la fabrica de conserve din Tulcea, a doua zi după ce ai aflat, te îmbeți năprasnic, poate îi și tragi nevestei o bătaie "ruptă din Rai", după care, dacă totul nu se sfârșește dramatic, cazi într-o resemnare alcoolizată, până ieși la "pensie”, ca bărbat, din viața de cuplu. Dacă, în schimb, afli într-o zi, de la un binevoitor, exact ca Ionică cel prost din povestea lui Creangă, că soția ta, femeie rafinată și subtilă, cu suficientă educație, s-a culcat cu numeroși bărbați, căsătoriți la rândul lor, care îți intrau în casă pe post de "prieteni” și te pupau pe obraz ca Iuda pe Hristos, atunci chestiunea devine mai complicată, fiindcă este mult mai dureroasă decât în cazul lui "Vasilică". Nu este un accident de viață, ci o practică. Un mod de a trăi permanent în trădare. Așa mi s-a întâmplat mie! Când am avut explicația finală, abia după un număr de ani, înaintea divorțului, am aflat, cu stupoare, că nu defectele mele, oricâte sau oricare ar fi fost ele, au aruncat-o în brațele altor bărbați, ci și propria sa "nimfomanie", cum singură s-a definit, în sensul că una dintre marile ei plăceri era să iubească doi bărbați în același timp. Să nu fiu înțeles greșit: nu era vorba de sex în grup, ci de faptul de-a fi îndrăgostită simultan de doi bărbați, iar dacă, uneori, mă nimeream și eu printre cei doi, atunci puteam să mă consider "fericit"... Nu pot încheia acest răspuns, ca să mă întorc de unde am plecat, fără să fac o precizare. Am auzit că în jurnalistică există o așa-numită "regulă de aur", adică orice text, de la o știre de trei rânduri, până la un reportaj de două pagini de ziar, trebuie să răspundă la întrebările "cine, ce, unde, când, cum și de ce”... Păi, în același fel stau lucrurile și în cazul infidelității, apropo de "contextualizarea” sociologică a adulterului, de la caz la caz! Altfel, ce diferență ar mai fi între fosta mea soție și nevasta lui "Vasilică"?
3. Dacă iei în serios cuvintele din rugăciunea Tatăl Nostru ("Și ne iartă nouă greșelile noastre, așa precum și noi iertăm greșiților noștri”), atunci este clar că iertarea, mai ales cea creștină, devine obligatorie, indiferent cât de greu ți-ar fi. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Problema a rămas în cât timp am reușit să mă acomodez și să iert, căci de uitat, nu mai poți uita niciodată... Sigur că mi s-ar putea reproșa: "De vreme ce te-ai despărțit, înseamnă că nu ai iertat cu adevărat!”. Într-adevăr, în cazul meu, nu am reușit "să eșuez într-o mare prietenie” cu fosta mea nevastă, ca să folosesc expresia unui personaj din Balzac... Poate tocmai de aceea, în al doilea mariaj, pe care îl trăiesc acum (și care este radical diferit de primul!), am devenit mai "musulman”, mai "fundamentalist” din punct de vedere moral, ceea ce, până la urmă, arată că vechiul eșec a lăsat urme de neșters în sufletul meu. Ce să fac? Fiecare cu sensibilitățile sale!...
MARCEL PANTAZI - Tulcea
Scrisorile din dulap
1-2. Sigur că am fost înșelat. O spun cu anume jenă și sfială, gândind că, dincolo de rușinea trecătoare a momentului, orice om înșelat poartă pe umerii lui povara mult mai grea a propriei vinovății. Când cineva te înșeală nu o face singur, de capul lui. Ai și tu contribuția ta - fie prin indiferență, fie (mai rar) prin gelozie sau iubire sufocantă. Ceea ce mi se pare ciudat este faptul că acum, lăsându-mă incitat de întrebările dvs, în minte îmi vine altceva. Îmi vine suferința pe care mi-a provocat-o nimeni altcineva decât... mama mea. Aveam, cred, 25 de ani. Abia terminasem obositorul examen de licență și obținusem un nesperat loc într-un Barou de avocați din București, când, umblând prin șifonierul cu haine al părinților, am descoperit, din întâmplare, câteva scrisori legate atent și cu o grijă suspectă. Incapabil să rezist tentației, le-am desfăcut și, parcurgându-le rapid, am simțit că se prăbușește pământul sub picioarele mele. Mi-am dat seama în clipa aceea că, de mai multă vreme, mama avea un amant - un om simplu și fără prea multe studii; un om care, așa cum aveam să aflu mai târziu, se remarca prin două "calități": nu lucra nicăieri și, mai ales, era foarte tânăr, aproape de vârsta mea. Pline de reproșuri duioase, de promisiuni și răbufniri pasionale, scrisorile arătau cât se poate de clar un trist adevăr - la 52 de ani, mama se purta ca o puștoaică fără minte. Se îndrăgostise năvalnic și fără măsură de un om cu totul nepotrivit, și ca vârstă, și ca situație materială. Degeaba am încercat să discut cu ea și să-i explic că nu are absolut niciun viitor lângă un tânăr naiv și flușturatic. Degeaba i-am cerut să spună ceva, să se apere într-un fel, să-mi ofere un motiv cât de mic al acestei decizii nebunești de a începe o nouă viață, când alții de vârsta ei se pregăteau deja să iasă la pensie și să-și crească nepoții. Stătea nemișcată pe o margine de scaun și, la fiecare observație sau vorbă mai grea spusă de mine, surâdea amar ironic, clătinând ușor capul, într-o mișcare vagă de eroism resemnat.
Când, într-un târziu, am plecat la culcare, am știut că o văd pentru ultima oară. Dimineață, l-am găsit pe tata singur și abătut în bucătărie. Abia venise de la gară, unde o ajutase pe mama să se suie în acceleratul de Râmnicu-Vâlcea, nu înainte de a-i strecura în geantă un sandvici și câteva sute de lei. Era obosit și cumva mândru de propria lui stăpânire de sine. Apoi s-a retras în camera lui, nu înainte de a-mi spune cu un ton neașteptat de dur, de tăios: "Aud că ai cotrobăit prin lucrurile mamei tale... E un gest care te descalifică... Nu ai nicio justificare". La auzul cuvintelor lui, am înlemnit. În loc să plângă sau să ofteze, el avea grijă să-mi facă educație. În loc să pună capul pe umărul meu și să-și tragă sufletul măcar o clipă, el căuta să mă certe. Ca de obicei, voia să-mi ofere o lecție de demnitate și bărbăție. Ca de obicei, se zăvora în sine, nemailăsând pe nimeni să intre în sufletul său... Abia atunci am înțeles. Abia în clipa aceea mi-am dat seama de ce zâmbea cu amărăciune mama, sătulă să mai trăiască lângă un om ordonat și corect, dar un om crispat și rece, incapabil să-și exprime sentimentele; incapabil să alunge o vorbă de reproș cu un surâs sau o mângâiere duioasă. E foarte greu să iubești pe cineva care nu vrea să se lase iubit. E foarte greu să-ți arăți sentimentele unui om care, din teama de a nu fi rănit cândva, se ascunde mereu în spatele unor principii severe și golite jalnic de orice conținut. Într-un final, obosești. Te trezești că fugi, pur și simplu. Fugi numai ca să scapi.
Evit să-mi judec părinții în vreun fel. Evit să le cer să fie altfel decât au fost, dar asta nu mă împiedică să constat, cu regret și obidă, că cei mai mulți părinți, fie nu se pricep, fie evită, din pricini obscure, să-și învețe copiii exact ce poate fi cel mai important în viață: cum să iubești și cum să urăști; cum să te apropii de cineva și cum să te desparți de cel pe care l-ai iubit cândva. Intrăm în viață fără să știm nimic despre iubire sau despre trădare. Tăcerea părinților e mai rea ca o condamnare. Tăcerea lor ne obligă de fapt să retrăim mereu și definitiv propriile lor greșeli, propriile neputințe.
3. Nu știu dacă trădarea trebuie iertată sau nu. De fapt, la o analiză mai atentă, prin trădare intrăm în lumea unor complicate jocuri de oglinzi care fac, prin reflectarea lor inversă, ca din suferința cuiva să germineze fericirea altuia - și invers. Marea problemă în trădare nu e nefericirea, ci resemnarea și scepticismul. E ceva ca în povestirea acelui beduin care, traversând deșertul, a dat peste un om căzut în nisip. După ce l-a îngrijit și i-a umezit buzele cu apă, beduinul l-a suit pe cămilă, dar omul tocmai salvat de moarte, în loc să-i mulțumească, a dat pinteni cămilei, lăsându-l pe beduin să cugete cu amar în inima deșertului: "Nu mă supăr că mi-ai furat cămila... Mă supăr că mi-ai luat pentru toată viața încrederea în oameni".
EMIL LUNGEANU
Blocul de peste drum
1. Dacă mi s-a întâmplat să fiu înșelată? Desigur! S-a întâmplat pe când eram tânără măritată, în penultimul an al căsniciei. Ne luasem din dragoste, nu una pasională, ci, mai degrabă - din punctul meu de vedere - dintr-o dragoste... prietenească. Aveam vreo 28 de ani și în toamna aceea mă ceruseră de nevastă trei bărbați. Unul avea să devină regizor celebru, celălalt era tânăr medic, extrem de arătos, iar cel pe care l-am selectat eu, arhitect, frumușel și el, și cel mai "vioi”, cel mai plin de viață. Mare iubitor de muzică, de teatru, de operă. Așa că m-am măritat cu el... În primii ani, totul a mers ca pe roate. G. era cu vreo patru ani mai mare decât mine, eram tineri și frumoși, așa încât nopțile noastre erau, mai toate, foarte fierbinți... Nu se punea problema să ne punem coarne... Dar iată că spre sfârșitul celui de al treilea an, ceva s-a petrecut, totuși. Într-o zi, o bună prietenă a mea, care s-a întâmplat să locuiască în același bloc cu noi, cu un etaj mai jos, mi-a mărturisit, după multe ocolișuri, că a constatat ceva ciudat: și anume, a băgat de seamă că, de la o vreme, frumosul meu soț traversează bulevardul și intră în blocul de peste drum, acolo unde știam amândouă că locuiește o graficiană destul de arătoasă, cu vreo zece ani mai mare ca noi. Dându-i de bănuit aceste vizite - îl și pândise în câteva rânduri, să vadă cam cât stă în vizitele acelea despre care nu-mi suflase o vorbă. Stătea cam două ore... Atâta mi-a trebuit! Am făcut un scandal de toată frumusețea, am plâns în hohote. A negat, bineînțeles, orice înșelăciune, a tratat-o pe prietena mea de intrigantă, n-a știut cum să mă mai răsfețe.
2. Cum am reacționat în continuare? Deși n-am avut nici o probă "concretă” împotriva lui, n-am înghițit această presupusă "trădare” și am intentat divorț. Nu sunt genul de femeie care să suporte un soț care vine din patul altei femei și, spășit, dă dovadă de dragoste "furibundă" față de propria soție! Așa că... am urmat calea clasică: m-am mutat la mama.
3. L-am iertat, dar abia după câțiva ani, pe când eram prinsă într-o altă iubire. Am redevenit buni prieteni!
GEORGIANA