Anchetă "Formula AS" - Răspunsuri de la cititori

Redactia
1. Vi s-a întâmplat vreodată să fiți înșelat? 2. Dacă da, cum ați reacțio­nat? 3. Trădarea să fie iertată sau nu?

Coșul de plajă

1-2. Este șocant să-ți re­a­mintești mo­men­tele de cum­­pănă pe ca­re le-ai trăit în viață, dar dacă mărtu­risirea lor îi ajută pe cei aflați în această situație și mai reduce din pre­siunea sufle­tească a ce­lor pățiți, merită.
Da. Am fost înșelată și am aflat în modul cel mai brutal posibil. Într-o zi, când am ajuns acasă mai devre­me, am găsit ușa apartamentului blocată. Intri­gată, l-am strigat pe soțul meu. După un timp, ușa s-a deblocat. Până să reu­șesc să deschid, am auzit pași repezi ce ve­neau din dormitor și mergeau spre sufragerie. Prima imagine din ho­lul apartamentului a fost coșul de plajă al prietenei mele, cu care ur­ma să mer­gem în ziua aceea la ștrand. În dor­mitorul nostru, jalu­zelele erau trase, patul răvășit, iar în mijlocul camerei tronau o pe­reche de chiloți de damă. În baie era ea - amica mea semi-îm­­bră­cată. Am plecat aproape împleti­cindu-mă spre su­fragerie. Aici mi-am găsit soțul complet gol. În acele mo­mente, singurul meu gând a fost să nu fac o criză de nervi, care ar fi scos pe la uși toți vecinii. Nu am re­ușit să-mi adun mințile, așa că nu am putut decât să-l întreb pe soțul meu care dintre noi pleacă din casă, ea sau eu. Răspunsul a venit prompt. Bineînțeles că ea! Nu am ce­rut nici o explicație, i-am spus doar să o scoa­tă imediat afară. În ziua aceea am fost ca drogată, nu puteam să mă concentrez, nu puteam nici măcar să-l în­treb ceva. Mi se făcea rău și mă apu­cau crize de plâns. Nu puteam să în­țeleg nimic și parcă nici nu vo­iam să știu nimic.
Eram o femeie frumușică, chiar admirată în socie­tate, admirată și de el. Nu-și putea ascunde plăcerea din pri­vire când se uita la mine. Atunci? Care era ex­plicația? Din păcate, în urmă­toa­rele zile, noi doi nu am putut vorbi. Una - pentru că se ferea de mine și oco­lea orice discuție - și a doua - pen­tru că avea probleme să o facă pe ea, cealaltă, să priceapă că ce a fost s-a ter­mi­nat definitiv și irevocabil. A avut parte de crize de nervi, de ame­nințări, pentru că ea își pusese în el toate spe­ran­țele. Dorea să divorțeze, sau să fugă amândoi în străinătate, gân­duri străine de soțul meu, care își dorise numai o aven­tură.
Deși eram tentată să mă despart, mi-am spus că nu este momentul, pen­tru că, intuind cumva că ea asta ur­mă­rea, îl abandonam în favoarea ei. Tre­buia să mai re­zist până își clarifică po­ziția față de ea. I-am dat posi­bilitatea să aleagă. Și a ales să-mi suporte furia, plân­setele, reacțiile complet imprevi­zibile, insomniile. Era în față cu o per­soană complet necunoscută. Răbda cu sto­icism, dar nici nu spunea nimic, nici un cuvânt în apă­rarea lui, nici o scuză, nici o declarație de dragoste și de ier­tare.
Ca să-mi mai potolesc furia, m-am gândit la un mo­ment dat să mă culc cu unul din colegii mei, care de mult timp mă curta asiduu. Chiar ne-am dus îm­pre­ună la el acasă, dar, la ușa de intra­re, i-am spus și mi-am spus că nu pot face asta. Nu asta era calea de urmat. Până să găsesc o soluție, am aflat că sunt însărcinată. Cineva, acolo sus, mi-a dat o mână de ajutor și așa ne-am continuat viața împreună încă mulți ani. Dar a dispărut scânteia aceea care a fost între noi în prima parte a căsni­ciei noastre, lu­mina aceea minunată, emoția pe care o trăiam ori de câte ori mă îmbrățișa. A dispărut încre­derea și respectul pentru omul de valoare pe care l-am iubit. Pentru că, atunci când ne-am cunoscut, avea multe calități și o mare doză de respec­ta­bilitate, care m-au încântat.

3. Trădarea să fie iertată sau nu? Greu de răs­puns. Dacă imediat după ce s-a întâmplat ești copleșită de modul cum își exprimă regre­tele, dacă în ati­tudinea față de tine se simte iubirea și înțelegerea pentru situația în care te-a pus, dacă din când în când îți mai alină du­rerea și poate să o împăr­tă­șească cu tine, cred că poți să ierți. La mine, toa­te acestea nu s-au întâm­plat. Am mi­zat că timpul va vindeca ră­ni­le...
Iertarea este o mântuire, dar și un sacrificiu. Pentru că mai întâi trebuie să te accepți pe tine însăți și să te îm­paci cu tine însăți și apoi, dacă ai forța necesară, să-ți calci pe inimă, și să ierți.
DIANA

Traversarea deșertului

1-2. Nu știu ce simte o femeie în­șelată de partener, indiferent dacă acela are calitatea de soț sau amant, dar nu mi-ar fi foarte greu să fac un efort de imaginație, mai ales că sunt un vechi cititor al Asului de inimă. I-am adresat, recent, fetei mele mai mari, în vârstă de aproape 21 de ani, o asemenea între­bare, fără să am habar dacă s-a con­fruntat cu o astfel de experiență în scur­ta ei viață amoroasă, iar ea mi-a răs­puns mai serios decât m-aș fi așteptat. "În acele momente, dragă tată, te simți urâtă, proastă și «defectuoasă», dacă iubitul tău nu a găsit la tine ceea ce își dorea, motiv pentru care a căutat alt­ceva, în altă parte!”. Îndrăznesc să cred că asta ar fi o variantă "aca­de­mică” a înșelatului, pentru că, de cele mai multe ori, bărbații nu-și iau în serios adulterele și devin infideli din rațiuni superficiale și efemere. Ceea ce nu înseamnă, desi­gur, că motivația se­rioa­să și ne­fericită la care fă­cea aluzie fata mea cea mare, nu ar exis­ta. Eu însumi m-am con­fruntat cu ea. Mă nu­măr printre soții "în­cor­norați” (în ca­zul meu, de prima ne­vastă!) și mă simt cumva obligat să vă răspund la anchetă, în spe­ranța că voi aduce ar­gumente în plus într-o pro­blemă așa de gravă și du­re­roasă. Recunosc, to­tuși, că este mai ușor să discuți despre așa ce­va când ești căsă­torit a doua oară, căci viața ți-a oferit deja o consolare, ceea ce te ajută să te exorcizezi de toate umi­lințele tre­­cute, adică să scoți din tine, ca la spo­ve­danie, vechile frus­trări și ne­fe­­ri­cirea ni­ciodată uitată.
În oricare tip de civilizație te-ai apuca să cauți astăzi, vei descoperi că băr­batului i se iartă mai mult, mai repe­de, mai ușor păcatele, ceea ce rămâne o pros­tie, până la urmă, oricât de subiec­tiv ai fi ca re­pre­zentant al sexului "ta­re”, fiindcă egalitatea, atât de procla­ma­tă azi, între sexe, înseamnă că băr­ba­tul și femeia nu trebuie să fie egali doar în drepturi sau vir­tuți, ci și în slă­bi­ciuni, mai mult sau mai puțin pardo­nabile. Asta v-o spune un soț pățit, do­vadă că mi-am câștigat luciditatea, du­pă o lungă traversare a deșertului!
Eu cred că infidelitatea trebuie exa­minată în funcție de context, cum spun sociologii. Dacă, să zicem, te nu­mești "Va­silică", iar nevasta te înșeală cu por­tarul de noapte de la fabrica de conserve din Tulcea, a doua zi după ce ai aflat, te îmbeți năprasnic, poate îi și tragi nevestei o bătaie "ruptă din Rai", după care, dacă totul nu se sfârșește dra­matic, cazi într-o resemnare alcooli­zată, până ieși la "pensie”, ca băr­bat, din viața de cuplu. Dacă, în schimb, afli într-o zi, de la un bine­voi­tor, exact ca Ionică cel prost din po­vestea lui Creangă, că soția ta, femeie ra­finată și subtilă, cu suficientă edu­cație, s-a culcat cu numeroși bărbați, căsătoriți la rândul lor, care îți intrau în casă pe post de "prieteni” și te pupau pe obraz ca Iuda pe Hristos, atunci ches­­tiunea devine mai complicată, fiind­că este mult mai dureroasă decât în cazul lui "Vasilică". Nu este un ac­ci­dent de viață, ci o practică. Un mod de a trăi permanent în trădare. Așa mi s-a întâmplat mie! Când am avut ex­plicația finală, abia după un număr de ani, îna­intea divorțului, am aflat, cu stupoare, că nu defectele mele, oricâte sau ori­ca­re ar fi fost ele, au aruncat-o în brațele altor bărbați, ci și propria sa "nim­fo­ma­nie", cum singură s-a definit, în sensul că una dintre marile ei plăceri era să iubească doi bărbați în același timp. Să nu fiu înțeles greșit: nu era vorba de sex în grup, ci de faptul de-a fi îndră­gostită simultan de doi băr­bați, iar da­că, uneori, mă ni­meream și eu printre cei doi, atunci pu­team să mă con­sider "fericit"... Nu pot în­cheia acest răs­puns, ca să mă întorc de unde am ple­cat, fără să fac o pre­ci­zare. Am auzit că în jurnalistică există o așa-nu­mită "re­gulă de aur", adică ori­ce text, de la o știre de trei rânduri, până la un reportaj de două pagini de ziar, trebuie să răs­pundă la întrebările "cine, ce, unde, când, cum și de ce”... Păi, în ace­lași fel stau lucrurile și în ca­zul infi­delității, apropo de "contextua­lizarea” socio­logică a adulterului, de la caz la caz! Altfel, ce diferență ar mai fi între fos­ta mea soție și nevasta lui "Va­sili­că"?

3. Dacă iei în serios cuvintele din ru­găciunea Tatăl Nostru ("Și ne iartă no­uă greșelile noastre, așa precum și noi iertăm greșiților noștri”), atunci este clar că iertarea, mai ales cea creș­tină, devine obligatorie, indiferent cât de greu ți-ar fi. Cel puțin așa a fost în ca­­zul meu. Problema a rămas în cât timp am reușit să mă acomodez și să iert, căci de uitat, nu mai poți uita ni­ciodată... Sigur că mi s-ar putea re­pro­șa: "De vreme ce te-ai despărțit, în­seam­­nă că nu ai iertat cu ade­vă­rat!”. Într-adevăr, în cazul meu, nu am reușit "să eșuez într-o mare prietenie” cu fos­ta mea nevastă, ca să folo­sesc expresia unui personaj din Balzac... Poate toc­mai de aceea, în al doilea mariaj, pe ca­re îl trăiesc acum (și care este radical di­ferit de primul!), am de­venit mai "mu­­sulman”, mai "fundamentalist” din punct de ve­­de­re mo­ral, ceea ce, pâ­nă la ur­mă, ara­tă că ve­chiul e­șec a lă­sat ur­­­me de ne­șters în su­­fle­tul meu. Ce să fac? Fie­­­care cu sen­­si­­bi­li­tă­țile sa­le!...
MARCEL PANTAZI - Tulcea


Scrisorile din dulap

1-2. Sigur că am fost înșelat. O spun cu anume jenă și sfială, gândind că, dincolo de rușinea trecătoare a momentului, orice om înșelat poartă pe umerii lui povara mult mai grea a propriei vinovății. Când cineva te înșeală nu o face singur, de capul lui. Ai și tu con­tri­­buția ta - fie prin indiferență, fie (mai rar) prin ge­lozie sau iubire sufocantă. Ceea ce mi se pare ciudat este faptul că acum, lăsându-mă incitat de întrebările dvs, în minte îmi vine altceva. Îmi vine suferința pe care mi-a provocat-o nimeni altcineva decât... mama mea. Aveam, cred, 25 de ani. Abia terminasem obo­sitorul examen de licență și obți­nu­sem un nesperat loc într-un Barou de avocați din Bucu­rești, când, umblând prin și­fo­­nierul cu haine al pă­rin­ților, am descoperit, din în­tâmplare, câteva scrisori le­gate atent și cu o grijă sus­pectă. Incapabil să rezist ten­tației, le-am desfăcut și, par­curgându-le rapid, am simțit că se prăbușește pământul sub picioarele mele. Mi-am dat seama în clipa aceea că, de mai multă vreme, mama avea un amant - un om sim­plu și fără prea multe studii; un om care, așa cum aveam să aflu mai târziu, se remarca prin două "calități": nu lucra nicăieri și, mai ales, era foar­te tânăr, aproape de vârsta mea. Pline de reproșuri du­ioase, de promisiuni și răbufniri pasionale, scrisorile ară­tau cât se poate de clar un trist adevăr - la 52 de ani, mama se purta ca o puștoaică fără minte. Se în­dră­gostise năvalnic și fără măsură de un om cu totul ne­potrivit, și ca vârstă, și ca situație materială. De­gea­ba am încercat să discut cu ea și să-i explic că nu are ab­solut niciun viitor lângă un tânăr naiv și flușturatic. De­geaba i-am cerut să spună ceva, să se apere într-un fel, să-mi ofe­re un motiv cât de mic al aces­tei decizii nebu­nești de a începe o nouă viață, când alții de vârsta ei se pregăteau deja să iasă la pensie și să-și creas­că nepoții. Stătea nemișcată pe o margine de scaun și, la fiecare observație sau vorbă mai grea spusă de mine, surâ­dea amar ironic, clătinând ușor capul, într-o miș­ca­re va­gă de eroism resemnat.
Când, într-un târziu, am plecat la culcare, am știut că o văd pentru ultima oară. Di­mi­neață, l-am găsit pe ta­ta sin­gur și abătut în bucătărie. Abia venise de la gară, unde o ajutase pe mama să se suie în acceleratul de Râm­nicu-Vâl­cea, nu înainte de a-i strecura în gean­tă un sandvici și câteva sute de lei. Era obosit și cum­va mândru de propria lui stă­pânire de sine. Apoi s-a retras în camera lui, nu înainte de a-mi spune cu un ton neaș­teptat de dur, de tăios: "Aud că ai cotrobăit prin lucru­rile mamei tale... E un gest care te des­ca­lifică... Nu ai nicio justificare". La auzul cu­vintelor lui, am înlemnit. În loc să plângă sau să ofteze, el avea grijă să-mi facă educație. În loc să pună capul pe umărul meu și să-și tragă sufletul măcar o clipă, el căuta să mă certe. Ca de obicei, voia să-mi ofe­re o lecție de dem­ni­tate și băr­bă­ție. Ca de obicei, se zăvora în sine, nemailăsând pe nimeni să intre în sufletul său... Abia atunci am înțeles. Abia în clipa aceea mi-am dat seama de ce zâm­bea cu amă­răciune mama, să­tulă să mai tră­iască lângă un om ordonat și corect, dar un om crispat și rece, incapabil să-și exprime sentimentele; incapabil să alunge o vorbă de reproș cu un surâs sau o mân­gâ­ie­re duioasă. E foarte greu să iubești pe cineva care nu vrea să se lase iubit. E foarte greu să-ți arăți senti­men­tele unui om care, din teama de a nu fi rănit cândva, se ascunde mereu în spa­tele unor prin­cipii severe și golite jalnic de orice con­ținut. În­tr-un final, obosești. Te tre­zești că fugi, pur și sim­­plu. Fugi numai ca să scapi.
Evit să-mi judec părinții în vreun fel. Evit să le cer să fie altfel decât au fost, dar asta nu mă împiedică să constat, cu re­gret și obidă, că cei mai mulți părinți, fie nu se pricep, fie evită, din pricini obscure, să-și învețe copiii exact ce poate fi cel mai im­portant în viață: cum să iubești și cum să urăști; cum să te apro­pii de cineva și cum să te desparți de cel pe care l-ai iubit cândva. Intrăm în viață fără să știm nimic despre iubire sau des­pre trădare. Tăcerea părinților e mai rea ca o con­dam­nare. Tăcerea lor ne obligă de fapt să retrăim me­reu și definitiv propriile lor greșeli, pro­priile nepu­tințe.

3. Nu știu dacă trădarea trebuie iertată sau nu. De fapt, la o analiză mai atentă, prin trădare intrăm în lu­mea unor complicate jocuri de oglinzi care fac, prin re­flectarea lor inversă, ca din suferința cuiva să ger­mi­neze fericirea altuia - și invers. Marea problemă în tră­dare nu e nefericirea, ci resemnarea și scepticis­mul. E ceva ca în povestirea acelui beduin care, tra­ver­sând de­șertul, a dat peste un om căzut în nisip. Du­pă ce l-a în­gri­jit și i-a umezit buzele cu apă, beduinul l-a suit pe că­milă, dar omul tocmai salvat de moarte, în loc să-i mul­­țumească, a dat pinteni cămilei, lăsându-l pe be­duin să cugete cu amar în inima deșertului: "Nu mă su­păr că mi-ai furat cămila... Mă supăr că mi-ai luat pen­­tru toată viața încrederea în oameni".
EMIL LUNGEANU

Blocul de peste drum

1. Dacă mi s-a întâmplat să fiu înșelată? Desi­gur! S-a întâmplat pe când eram tânără măritată, în pe­nul­ti­mul an al căsniciei. Ne luasem din dragoste, nu una pasională, ci, mai degrabă - din punctul meu de vedere - dintr-o dragoste... prietenească. Aveam vreo 28 de ani și în toamna aceea mă ceruseră de nevastă trei bărbați. Unul avea să devină regizor celebru, ce­lălalt era tânăr medic, extrem de arătos, iar cel pe care l-am selectat eu, arhitect, frumușel și el, și cel mai "vioi”, cel mai plin de viață. Mare iubitor de muzică, de teatru, de operă. Așa că m-am măritat cu el... În primii ani, totul a mers ca pe roate. G. era cu vreo patru ani mai mare decât mine, eram tineri și frumoși, așa încât nopțile noastre erau, mai toate, foarte fierbinți... Nu se punea problema să ne punem coar­ne... Dar iată că spre sfârșitul celui de al treilea an, ce­va s-a petrecut, totuși. Într-o zi, o bună prietenă a mea, care s-a întâmplat să locuiască în același bloc cu noi, cu un etaj mai jos, mi-a mărturisit, după multe ocolișuri, că a constatat ceva ciudat: și anume, a băgat de seamă că, de la o vreme, frumosul meu soț traver­sează bulevardul și intră în blocul de peste drum, acolo unde știam amândouă că lo­cuiește o graficiană destul de arătoasă, cu vreo zece ani mai mare ca noi. Dându-i de bănuit aceste vizite - îl și pândise în câteva rânduri, să vadă cam cât stă în vizitele acelea despre care nu-mi suflase o vorbă. Stătea cam două ore... Atâta mi-a trebuit! Am făcut un scandal de toată frumusețea, am plâns în hohote. A negat, bineîn­țeles, orice înșelăciune, a tratat-o pe prie­tena mea de intrigantă, n-a știut cum să mă mai răsfețe.

2. Cum am reacționat în continuare? Deși n-am avut nici o probă "concretă” împotriva lui, n-am în­ghi­țit această presupusă "trădare” și am intentat di­vorț. Nu sunt genul de femeie care să suporte un soț care vi­ne din patul altei femei și, spășit, dă dovadă de dragoste "furibundă" față de propria soție! Așa că... am urmat calea clasică: m-am mutat la mama.

3. L-am iertat, dar abia după câțiva ani, pe când eram prinsă într-o altă iubire. Am redevenit buni prie­teni!
GEORGIANA