Rădăcinoase de iarnă...

Din când în când, am sau n-am ceva de cumpărat, îmi place să trec prin piaţă.

Aici, printre zecile de sereleuri, mă opresc să-i salut pe cei câţiva ţărani, pro­ducători autentici, care au mai rămas rătăciţi în spatele modestelor lor tarabe. Intrând la Piaţa Norilor din sectorul 4, chiar în primul şir de tarabe, îi găseşti pe "Nea Cos­tică” (Constantin Stoian) şi pe vecina lui, Di­dina Stan. Cultivatori de legume în comu­ne­le din jurul Bucureştiului, sunt printre ultimii pieţari locali în faţa cărora şi-ar scoate pălăria orice ecologist şi orice nostalgic, ca mine, al vremurilor în care doar "produ­că­torii” aveau acces cu marfa în piaţă. Printre atâtea culori exotice, de banane, mandarine, pomelo, prune italiene, struguri spanioli, pe­peni turceşti şi roşii-cireaşă din Cipru, ba­na­le­le lor pro­du­se (ardei iuţi în formă de tran­dafir, ardei iuţi "gheară de gă­ină”, varză de grădină, praz, morcovi, ustu­roi, ţelină, ri­dichi negre, do­vleci de plăcintă, leuştean uscat, sfeclă roşie şi ceapă "turtită”, adevărat româ­neas­că), sunt pământii, uşor pălite, no­du­roase, încovoiate, aşa cum le-a crescut Dum­nezeu în straturile din grădină. Nea Costică şi tanti Didina aduc numai ce le pri­soseşte din rezerva pusă în beci sau în podul casei, "ră­dă­­ci­noase de iarnă”, cum zic ei, din cele din care mănâncă toată fa­milia. Ei sunt propriii lor inspectori ai calităţii, asta creşte, asta vând, asta păstrează pentru plantat şi însă­mân­ţat la primăvară. Purtând carnetul de producător în buzunarul de la piept, puţinii ţărani din pieţele oraşelor au un rol esenţial: acela de a ne aminti de propria identitate. Deseori sunt necăjiţi că mulţi dintre orăşeni aleargă după mărime, după culoare cât mai vie, după forme geo­me­trice perfecte, trase la riglă... Ei nu ştiu că nici măcar UE nu mai impune legu­melor cum şi cât să crească. Îl întreb pe nea Costică dacă există pericolul ca ţăranii să dispară din pieţe. "Câtă vreme sunt pie­ţele, ţăranii legu­micultori nu dis­par”, mă li­niş­teşte omul. "Pericolul este să dis­pară pie­ţele!”. Într-adevăr, numai în Bucu­reşti au dispărut zeci de pieţe importan­te, între care unele istorice, precum Piaţa Uni­rii, Piaţa Obor, Piaţa Ma­tache. Edili ires­ponsabili, corupţi până în măduva oaselor, au jucat uneori rolul lui Ceauşescu, dând din mână şi făcând să dispară edificii care au marcat identitatea ur­banistică a Capitalei. Iureşul imobiliar al ani­lor trecuţi le-a luat minţile multor pri­mari, împingându-i în braţele DNA-ului ca­re, din păcate, a uitat să-şi facă me­seria. Vreau să cumpăr mălai ţără­nesc ne­grişat, pen­tru mămăligă, şi-l întreb pe acelaşi nea Costică de ce nu se găseşte. "Avem destul porumb acasă, dar şi noi cum­părăm mălai de la supermarket...”, îmi ex­plică el. "S-au închis morile din sate, unde să ma­cini? Le-au cumpărat pe doi lei unul şi altul, apoi le-au pus lacătul pe uşă, după ce au vândut instalaţiile la fier vechi. Ca să ajungi la prima moară turcească, îţi ia câteva ore bune. Acolo, dai porumbul şi-ţi dă mălaiul pe loc, din boabele altcuiva. Dar nu-mi con­vine, că eu vântur boabele, le selecţionez, şi vreau mălai din boabele me­le...”. Pe nesim­ţite, viaţa satului româ­nesc se degradează. Să nu-mi spună cineva că asta-i globalizarea şi n-avem de ales. Asta nu-i globalizarea, asta-i ignoranţa şi prostia ale­şilor locali, lip­sa lor de respect faţă de pa­trimoniul cons­tru­it, stupiditatea unor le­giu­itori trimişi din gre­şeală în parlament. Este fatalismul românesc - o "valoare” mult mai nocivă decât globa­lismul transatlantic...