Stabilit în New York, capitala mondială a jazz-ului, Lucian Ban a devenit unul dintre cei mai apreciați muzicieni români de peste hotare. După turneul american de succes, a venit rândul Europei să primească cu sălile pline, la marile festivaluri de jazz din această toamnă, proiectul său, "Enescu Re-Imagined”. L-am întâlnit pe Lucian într-o scurtă escală a sa la București, între Guimaraes, acolo unde "Enescu Re-Imagined” a fost singura prezență românească în Capitala Culturală Europeană 2012, și Cluj Napoca, acolo unde a susținut, pe 30 noiembrie, un concert.
- Cum i-ai redescoperit muzica lui George Enescu?
- În perioada Conservatorului, am refuzat muzica lui Enescu, așa, ca o frondă, cum liceenii nu vor să-l ia în serios pe Eminescu, pentru că sunt obligați să-i învețe pe de rost poeziile. Iar Enescu era prezentat ca un soi de Eminescu al muzicii românești... Ajuns în America, am scris muzică și aranjamente orchestrale și auzeam "asta seamănă cu Bartock, asta parcă e Enescu”. Asta îmi spuneau americanii. Mi se părea inexplicabil. Eu eram un tânăr venit în America să fac jazz modern, nu aveam nici o nostalgie pentru muzica românească, nu mă uitam în urmă. Apoi, în 2009, organizatorii Festivalului Enescu mi-au propus o perspectivă jazz a muzicii lui Enescu. Am acceptat imediat, era o provocare și o șansă rară de a lucra și de a porni în turneu cu un ansamblu mare. L-am cooptat pe John Hébert, unul dintre cei mai buni contrabasiști ai momentului, plus instrumentiști americani de clasă, și am pornit la treabă. Am început să studiez viața și muzica lui George Enescu, am devenit un mic exeget, și am fost cucerit de această mare personalitate. Am citit biografia scrisă de Noél Malcolm, un profesor de filozofie politică de la Oxford, pasionat de Enescu, și am ascultat înregistrările cu Enescu, povestindu-și viața. "Am fost ca o slugă pentru vioară”, spunea el, pentru că își dorea cel mai mult să compună, mai mult decât să meargă în nesfârșite turnee. Aproape anual, traversa Oceanul cu vaporul, câte zece zile, pentru a ajunge în America, acolo unde era considerat un mare compozitor, în vreme ce în Europa era apreciat ca un virtuoz al viorii. Eu nu pun mare preț pe ideea de patriotism, dar am fost impresionat de patriotismul lui Enescu. Prefera să cânte în Dorohoi și în alte orașe mici, să stea în hoteluri modeste, decât să cânte pe bani frumoși, la Paris. Am descoperit un om extraordinar și un compozitor de geniu, din păcate subapreciat. Am tratat acest proiect atât muzical, cât și emoțional. Pentru mine, să îl descopăr pe Enescu în Brooklyn a fost o experiență foarte personală, ca un canal ce m-a purtat înapoi, spre locurile din care vin.
De la casa pionierilor, la New York
- Să ne întoarcem atunci la Cluj. Provii dintr-o familie "muzicală”, așa cum sunt multe în Ardeal?
- N-aș putea spune asta. Tata a studiat fagotul la Liceul de Muzică, însă mai apoi a ales o carieră tehnică, iar mama a fost profesoară de franceză și de română. Dar cert este că muzica răsuna toată ziua la noi în casă și nu era clasică, sau jazz, ci rock! Beatles și The Rolling Stones erau la ordinea de zi. Eu eram hărăzit probabil unei cariere de inginer, însă m-am îndrăgostit de pian. Nu știu exact de ce, nu aveam pian acasă, însă îl consider și acum unul dintre cele mai frumoase, mai atrăgătoare instrumente muzicale, ca formă și apariție, poate că asta m-a atras la început. Fugeam de la școală, mă strecuram în Liceul de Muzică, căutam o sală cu pian și, cum nu studiasem și nu știam exact ce am de făcut, improvizam. De câte ori n-am fost prins și dat afară... Apoi am frecventat un cerc al pasionaților de jazz de la Casa studenților și cineva mi-a spus: "Ar trebui să-l cunoști pe Gyorgy Jolt”. Am aflat mai apoi că Gyorgy deținea una dintre cele mai vaste colecții de discuri de jazz din Estul Europei, corespondase cu muzicieni celebri, avea discuri foarte rare, era și pianist, dar nu făcuse carieră, pasiunea lui era această colecție. M-a primit la el, stăteam cu orele, acolo am învățat să cânt la pian și am luat contact cu istoria jazz-ului, așa că, mai târziu, când am ajuns în America, aveam temele făcute. Gyorgy era un personaj fascinant, îți spun o istorioară, ca să-ți dai mai bine seama. Am cunoscut, în primul meu an la New York, un muzician american care mi-a povestit că a fost odată în România, pe când avea 14-15 ani, cu formația colegiului. Și, după un concert susținut într-un oraș din Transilvania - nu mai ținea minte numele - a venit la el un tip care i-a spus exact toate influențele, toți muzicienii pe care foarte tânărul pianist de atunci încerca să-i imite. A rămas perplex, mai avea un pic și începea să plângă. L-am întrebat câteva amănunte, și, într-adevăr, era vorba de Gyorgy!
- Cum a început cariera ta?
- Cu un concert susținut în trio, la Casa Pionierilor. La Cluj am început Conservatorul, la Pedagogie, apoi m-am transferat la București, căci se înființase aici o secție de Jazz, cu Mircea Tiberian la catedră. Și la București, ca și la Cluj, era o anumită euforie de după '89, o sărăcie și un entuziasm care s-au transformat în zilele noastre în altceva. Atunci s-a întâmplat ceva important pentru formarea mea ca muzician. Compozitorul Anatol Vieru a acceptat la clasa lui câte 2-3 studenți de la alte secții. Am mers constant la cursurile sale și m-a îndemnat să studiez compoziția, ca specializare principală. Când i-am spus de jazz, mi-a răspuns "Eu nu cunosc jazz-ul, dar îl respect!”. Îmi aduc aminte exact, m-a surprins ca un compozitor de talia lui să spună asta. În București cântam cu trupa Jazz Unit, în cluburi, la festivaluri, însă după câțiva ani am decis să plec la New York și să urmez cursurile New School University, cu care eram în discuții de ceva vreme. Am vrut să merg acolo, pentru că profesorii acelei școli erau legende ale jazz-ului, ale căror discuri le ascultasem și îmi doream să îi cunosc și să învăț de la ei, altfel decât ai face-o de la un profesor de carieră. În plus, îmi doream să ajung la New York, este marea atracție a lumii jazz-ului.
- Cei mai mulți spun că resimt un adevărat șoc cultural când ajung acolo.
- A fost un șoc, oricât citisem despre NY, oricât mă pregătisem, am resimțit-o ca pe un șoc. Să te stabilești la New York, de la București, nu-i același lucru cu acomodarea de la Cluj la București, e cu totul alt nivel. Deși se spune că face parte tot din cultura occidentală, America e altă lume, alt univers față de Europa, iar New York-ul în mod special. Să luăm, de pildă, jazz-ul. Aici trăiesc circa 40000 de muzicieni de jazz, față de, câți să fie, 30?, în România. Nivelul la care se cântă acolo este extraordinar, nu este deloc ușor să-ți găsești de lucru în domeniu, iar succesul, dacă ajungi să îl obții, este relativ, nu știi cât durează.
"Aveam un țel, să fac jazz la cel mai înalt nivel”
- Tu cum te-ai descurcat, cum ți-ai croit drumul?
- La început, îmi împărțeam timpul între studiu și diferite munci pe care le făceam, am fost ospătar, am lucrat într-un magazin de discuri, am făcut interviuri cu amerindieni ce aveau probleme cu drogurile, tot felul de joburi. Eram un tânăr de 29 de ani, ce a plecat pentru o provocare mai mare, iar New York-ul este un loc grozav pentru cei ce vor să facă ceva. Este capitala mondială a artelor. Eu aveam o țintă, o motivație, să fac jazz la cel mai performant nivel, iar asta a făcut ca toate inconvenientele și problemele - depărtarea de casă, lipsa confortului - să pălească. Am început să predau lecții de pian, mai întâi particular, apoi la școală, cântam în cluburi, și, încet-încet, m-am integrat pe scena de jazz new-yorkeză. L-am cunoscut și m-am împrietenit cu saxofonistul Alex Harding, o vreme am locuit împreună, am scos trei-patru albume, iar cu unul dintre grupurile noastre am primit în 2003 premiul de "cel mai bun concert al anului”, ceea ce ne-a dat un nou imbold. Am cântat deseori cu Alex și în România, e un om cald, care se simte bine aici. Întâlnirea cu el a însemnat mult pentru mine, ajută enorm când te prezintă, te introduce cineva în lumea asta a jazz-ului, care are cutumele ei. Am continuat cu proiecte diferite, am scris aranjamente pentru Sanda Weigl, pornind de la cântecele Mariei Tănase și ale Romicăi Puceanu, pe care mai târziu le-am prezentat în concert la Teatrul Odeon, am pornit un proiect de îmbinare a muzicii folclorice românești cu jazz-ul, alături de Sam Newsome. Cu această lucrare, am lansat albumul "The Romanian-American Jazz Suite”. La început am fost refractar, i-am pus lui Sam în brațe culegerea de colinde de Iosif Herțea și i-am zis: "Ocupă-te tu!”, apoi, când am auzit cât de frumos sună "O, ce veste minunată!”, i-am cerut cartea înapoi, pentru că îmi doream și eu să reorchestrez câteva. Continui să cânt în cluburi, am încheiat de curând un turneu pe Coasta de Est, împreună cu violistul american Mat Maneri. Pot să îți spun în premieră că, împreună cu Mat, vom scoate un album la celebra casă de discuri ECM Records, pe care îl vom lansa live, într-un concert eveniment, pe 14 mai 2013, la Teatrul Odeon din București.
Acasă, la New York
- Te-ai acomodat cu adevărat în New York, îți priește ritmul său agitat?
- Când ajung pe aeroportul JFK, simt că m-am întors acasă. New York-ul este casa mea acum, acolo trăiesc și acolo am prieteni. Chiar dacă nu suntem apropiați, când mă văd după o perioadă de absență, băcanul din colț și vânzătorul de ziare strigă după mine pe stradă "Hey, welcome back!”. Ceea ce nu mi se întâmplă de pildă în București, acolo unde lumea mi se pare mult mai agresivă ca la New York.
- Dar Clujul?
- La Cluj mă așteaptă părinții mei și e un loc în care mă întorc mereu cu cea mai mare plăcere. S-a întâmplat ceva oarecum ciudat cu concertele mele din Cluj. Atunci când am început să îmi aduc diferite proiecte pe scenele din București și din țară, am observat, plăcut surprins, că avem un public foarte bun de jazz în România. Bineînțeles, am încercat să ajung și la Cluj, însă lucrurile nu s-au legat. Și asta, de mai multe ori, până când am renunțat. Apoi l-am cunoscut la New York pe regizorul Tompa Gàbor, directorul Teatrului Maghiar din Cluj, care mi-a propus să facem acolo un concert. L-am întrebat dacă e sigur că vrea asta, știind experiențele mele trecute. Mi-a spus că da, știe că există public pentru muzica asta. Și iată că de două ori pe an, concertez la Cluj, cu proiecte diferite, și sala este plină. Vorbim de o sală de 800 de locuri! Asta înseamnă să ai un partener serios. Îmi amintesc că într-o iarnă am cântat un colind care începea cu un superb cântec maghiar și continua apoi cu un colind pur românesc, spectatorii au sărit în picioare, le-a plăcut la nebunie, iar acolo publicul este cam jumătate român, jumătate maghiar.
- Să revenim la Enescu. Cum ai gândit această dimensiune jazz-istică a muzicii sale și cum a fost ea primită în turneele din America și din Europa?
- Nu mi-am propus să interpretez muzica lui Enescu așa cum apare ea în partituri, ce rost ar fi avut? Provocarea a fost să facem o lucrare care să reflecte respectul nostru pentru opera lui Enescu, dar să spună ceva și despre muzicienii implicați în acest proiect. Să-l deschidă jazz-ului, improvizației. E un pariu pe care consider că l-am câștigat, pentru că, din toate turneele și proiectele mele de 15 ani încoace, acesta a avut cel mai mare succes. După participarea la Festivalul George Enescu și concertul de lansare a CD-ului "Enescu Re-Imagined”, de la București și New York, ICR ne-a propus un parteneriat pentru prezentarea proiectului live pe scenele lumii. După trei ani de concerte, muzica a evoluat extraordinar, la fiecare apariție o cântăm diferit, iar acum am putea scoate un nou disc cu ea. Asta mă bucură cel mai mult, și faptul că am putut contribui, într-o măsură cât de mică, la promovarea muzicii lui Enescu în lume. Am ales piese mai puțin cunoscute ale sale, tocmai pentru că îl consider un compozitor genial și lumea trebuie să-i cunoască cât mai multe lucrări. Am avut o presă foarte bună și deseori am fost căutat de muzicieni care mă întrebau despre Enescu, cum pot intra în posesia unor partituri ale sale. În plus, după concertele de la Toronto, Chicago, Köln sau Antwerp, am avut plăcuta surpriză să fiu felicitat de români stabiliți în străinătate, mari amatori de muzică clasică, nu de jazz.
CARTE DE VIZITĂ
Lucian Ban s-a născut pe 22 ianuarie 1969 în satul Teaca și la vârsta de 7 ani s-a stabilit cu familia la Cluj Napoca. Alături de trupa Jazz Unit a lansat două albume în România - "Changes - Live at Green Hours”, primul disc imprimat în concert din jazz-ul românesc și "For Now On”, ambele pentru Green Records. În Statele Unite a continuat cu șapte noi discuri: "Something Holy”, "Premonition”, "Tuba Project”, "The Calling” (toate alături de Alex Harding), "Playground” (cu trupa Asymmetry), "The Romanian-American Jazz Suite” (cu Sam Newsome), "Enescu Re-Imagined” (alături de John Hébert). A scris, de asemenea, muzică pentru mai mult de 20 producții, de teatru, film, balet.