RICARDO CADU - "Cel mai mult în România îmi plac oamenii, ardelenii mei de la Cluj”

Fotbalist, căpitanul echipei campioane, CFR Cluj

În primăvara anului trecut a devenit, oficial, ju­cătorul străin cu cele mai multe meciuri dispu­tate în fotbalul românesc. Dar performanțele portughezului Ricardo Manuel Ferreira Sousa, Cadu, cum îl știe toată lumea, înseamnă mult mai mult decât longevitate. La 31 de ani, Cadu se poate lăuda că a avut un aport decisiv la cele opt trofee (trei titluri, trei Cupe și două Su­percupe ale României) câștigate de clubul său, CFR Cluj, în ulti­mii cinci ani. De fapt, venirea la Cluj, în 2006, a acestui tânăr am­bițios și curajos, de numai 24 de ani, a în­sem­nat trecerea clubului ardelean la o altă mentalitate și la alte exi­gențe, fără de care perfor­man­țele spectaculoase din Liga Campioni­lor, cu victorii de le­gen­dă împo­triva lui Manchester United, Bra­ga, Basel sau AS Roma, nu ar fi fost posibile.
Cadu este unul dintre liderii înnăscuți din fotbalul nostru, un coleg respectat și un rival admirat peste tot pe unde joacă. Povestea lui este povestea unui om îndrăgostit iremediabil de Ardeal și de oame­nii lui, de care nu se mai poate despărți. E povestea unui tânăr fericit că tră­iește în România, povestea unui om care așteaptă cu înfrigurare momentul când funcționarii de la Au­to­ritatea Națională pentru Cetă­țenie îl vor întreba, anul acesta, despre luptele lui Ște­fan cel Mare și Mihai Vi­teazul și îl vor pune să into­neze "Deșteaptă-te, ro­mâne!”. Vi-l prezentăm pe Ri­cardo Cadu, ardeleanul!

Născut "căpitan”

- Te-ai remarcat în România ca un lider veri­ta­bil, un om capabil să țină un grup unit și să își asu­me responsabilități în momente-cheie pentru echipa lui. Multe dintre trofeele Clujului au venit după pe­naltiuri decisive transformate de tine în ultimele mi­nute de joc. Aveai de mic calități de lider, sau e ceva ce ai descoperit cu timpul, pe parcursul carierei tale?

- De când mă știu am fost așa. Jucam fotbal cu puș­tii de vârsta mea și tot timpul eu voiam să fac echi­pa, nu lăsam pe nimeni. La fel eram și acasă. Îmi și zicea mama că tot timpul mă încăpățânam să iasă lu­cru­rile numai cum vreau eu. Cu timpul, am învățat însă că nu poți să fii un lider adevărat, dacă nu știi să asculți. Aveți și voi o vorbă, "Respectă, ca să fii res­pectat!”. Asta e foarte important. Altfel, nu ai nici o șansă. Dacă știi să asculți, atunci le poți cere și celor­lalți să te asculte. Lecția aceasta am învățat-o și de la șefii mei de la Cluj, de la patronul Arpi Paszkany și de la președintele Iuliu Mureșan, de la antrenori ca Ioan Andone, oameni care niciodată nu au mers pe prin­ci­piul că e bine numai cum vor ei. Oricând am avut ceva de spus ca jucător și căpitan, am văzut că sunt as­cultat, că se ține cont de părerile mele. Ține un pic și de șansă, și de conjunctură, să ai de-a face cu oa­meni de calitate, asta te ajută și pe tine să te dezvolți, ajută și echipa în performanțele ei.

- Povestește-ne puțin despre familia ta, despre mediul în care ai crescut și te-ai format.

- M-am născut la Pacos de Ferreira, într-o familie de mici în­treprinzători, cu mare tradiție în industria mobilei. De altfel, Pacos de Ferreira e considerată la noi "capitala mobilei”, sunt foarte mul­te mici afaceri de familie în domeniul acesta. De mic am fost atras de fotbal, deși nimeni din familia mea nu a făcut sport de performanță. Am început să joc fotbal de la 7 ani și țin minte că îmi era foarte greu, pentru că aveam școală de la 8 dimineața până după-amiază, iar de acolo, fuga la antrenamente. Norocul meu a fost tata. A făcut mari eforturi în acea vre­me, mă aștepta la școală, mă lua cu mași­na, mă aș­tepta până terminam cu fot­balul și mă ducea seara, târziu, acasă. A făcut asta luni de zile, dar era extenuant, nu mai putea, ar fi însemnat să neglijeze afacerea familiei și să nu se poată ocupa nici de ceilalți trei frați ai mei. Și atunci, mi-am zis că atunci când nu poate să vină tata cu mine, o să merg eu singur, pe jos, la stadion, o să mă descurc. Și mergeam 4-5 kilometri zilnic pe jos, pe ploaie, noaptea, pe orice vreme, dar o făceam pentru că îmi plă­cea. Aș fi făcut orice ca să joc fotbal!

Vedetă în atelierul de tâmplărie

- Nu te-ai fi văzut niciodată lucrând în atelierul părinților tăi?

- Ba cum să nu! Am și lucrat în atelierul acela! În primul rând în vacanțe, când eram tânăr, ca să mai fac un ban de buzunar. Apoi, pe la 16-17-18 ani, am trecut și eu, ca toți fot­baliștii, prin perioada aceea ciudată, când termini junioratul și când, oricât de bun ai fi, nu prea reușești să faci pasul decisiv la echipa mare, pentru că acolo sunt, pe postul tău, jucă­tori mai experimentați, în care, normal, antrenorii au mai multă încredere. Eu semnasem cu echipa din Pacos de Ferreira, dar nu mă prea băgau în seamă. Au încercat să mă împrumute în altă parte, dar unde au vrut ei, nu am vrut eu. Atunci m-am gândit serios să mă las de fotbal și am început să lucrez în atelierul tatălui meu. Îmi plăcea, mă gândeam că asta e viața, că de-acum tâmplăria e meseria mea, că poate așa îmi e dat, să continuu tradiția familiei și să devin, cu timpul, poate, un industriaș de succes. Nu mi-a fost niciodată rușine să muncesc, iar la Pacos și în familia mea, tâmplăria era chiar o mândrie! Numai că fostul meu antrenor de la juniori tocmai a prins atunci un contract la o echipă și a venit după mine. A zis că știe ce pot și că are nevoie de mine. Am jucat bine, am confirmat, și de atunci, viața a luat-o pe calea aceasta a fotbalului, pe care nu mai credeam că o va lua la un moment dat...

- Acel moment, al apariției fostului antrenor, care îți dădea o nouă șansă în fotbal, a fost momen­tul esențial în începutul tău de carieră?

- Categoric! Atunci era cea mai grea perioadă, iar încrederea lui mi-a dat aripi. Nu aveam un contract mare, câștigam mai mult la atelier, dar întâmplarea a făcut că programul echipei îmi permitea să lucrez și la atelier, în primul meu an la profesioniști. Ziua eram tâmplar, îl ajutam pe tata, seara mergeam la antrena­mente. Dar cea mai importantă a fost încrederea pe care mi-a dat-o antrenorul. Îi port un mare respect, îi datorez multe, inclusiv faptul că m-a pus să joc fundaș central tot lui i se datorează. Am rămas în relații foarte bune cu el, e foarte mândru de mine, nu ratează un meci al Clujului, plânge și se bucură ca un copil la meciurile noastre!

Echipa de campioni a lui Ando

- Pentru români, Portugalia e un teritoriu cum­va exotic, o țară latină a cărei limbă seamănă foarte mult cu a noastră. Cum era Portugalia tinereții tale, cum e ea acum, cum sunt oamenii?

- E total diferită de România! Cu bune și cu rele. Dacă e să compar, vă spun cu mâna pe inimă că cel mai mult în România îmi plac oamenii. Vorbesc de ardeleni, că eu aici trăiesc și pe ei îi știu. Nu îmi ima­ginam așa ceva: la orice oră ai nevoie de ceva, de un ajutor, de un sfat, ai o ușă dechisă și o inimă deschisă în Ardeal. În Portugalia nu e așa. Fiecare e pentru el, lumea e dificilă, nu e prietenoasă ca aici. Apoi, pei­sajele sunt diferite, mâncarea la fel, îmi e dor de peș­tele și de fructele de mare din Portugalia, m-am obiș­nuit greu cu obiceiurile culinare de aici. Acum nu mai am probleme, dar la început a fost greu...

- Ce știai despre România, în momentul în care ai semnat pentru CFR Cluj?

- Știam despre Steaua, doar. Știam despre per­formanța ei din 1986, când a câștigat Cupa Campio­nilor cu Barcelona, dar știam despre Steaua mai ales pentru că portarul Carlos, coleg cu mine la Boavista Porto, ajunsese să joace la București. În rest, sincer, nu știam nimic despre România. Mie îmi era bine la Boa­vista, era o echipă bună, cu nume, cu condiții bune. Numai că au început să apară probleme la un mo­ment dat, banii erau tot mai puțini și atunci a apă­rut oferta pentru mine. Clubul avea nevoie de capital, iar pe mine se puteau scoate ceva bani. Toată ziua eram transferat prin ziare, ba la Benfica Lisabona, ba la alte echipe. Într-o zi, mă sună impresarul că are o echipă bună pentru mine, să vin la hotel. Mi s-a spus că CFR e o echipă de calitate, care vrea să facă per­formanță, să câștige titluri... Am zis că nu merg la Cluj, o oră am ținut-o pe a mea, până când s-a ajuns la bani. Când am auzit ce salariu mi se oferă, am zis că nu pot refuza. Erau niște bani la care eu, la 23 de ani, nu puteam nici să visez. Trebuie să fiu sincer cu asta: pentru bani am venit în România. Mă gândeam că voi juca 2-3 ani, câștig ceva bani și poate niște trofee, apoi plec înapoi, la o echipă bună de la noi... Am vorbit cu Manuel Jose, un prieten care juca de o săptămână la CFR, și m-am îngrozit: voia să plece deja, mi-a spus că e bine cu banii, dar că la echipă nu sunt deloc condiții, nici stadion, nici teren, nimic! Și așa era, am văzut cu ochii mei. Jucam la Dej, făceam o oră și jumătate cu mașina, ca să jucăm "aca­să”. Apoi, am fost la un cantonament la Vatra Dornei și ne antrenam pe un teren unde nu ve­deai cealaltă poartă pen­tru că era într-o vale, era denivelat locul, nu-mi venea să cred! Însă lu­crurile s-au schimbat după numai 6 luni. Sta­dionul cel nou a fost gata, iar profesionalismul a fost la el acasă la Cluj.

- A contat și faptul că erați mai mulți por­tughezi în lotul de la Cluj?

- Sigur că a contat, eu venisem singur atunci, la început, fără logodnica mea, așa că tot timpul îl petreceam cu colegii portughezi. Nu știu dacă aș fi rezistat singur la Cluj. Nu era doar locul străin, era și o mentalitate la echipă pe care nu o înțelegeam. Am dat atunci un inter­viu în ziar și am zis că ne batem pentru titlu. Când am intrat în vestiar, râdea toată lumea de mine. "Cum să câștigăm noi? Te auzi ce vor­bești? Aici nu câștigă decât Steaua, Dinamo sau Rapid!”. Eu nu concepeam să nu câștigăm. Aici Andone are un mare merit, pentru că el a lucrat tocmai la mentalitate, când a venit. Fusese un mare campion și nu concepea să nu câștige. A și făcut selecția la echipă pe acest criteriu: au ră­mas doar cei care își doreau să câștige, care aveau mentalitate de campioni. Atunci s-a for­mat echipa de campioni a lui nea Ando, cea mai frumoasă echipă din istoria CFR-ului.

- Deci, ai venit cu gândul că vei stai doi ani și nu te-ai mai dat dus...

- Nici nu mai aveam cum! La cum am fost pri­mit aici, la cât de calzi și de prietenoși sunt oamenii, am simțit că nu mai pot pleca. Mă oprește lumea pe stradă să îmi vorbească, să își facă poze cu mine, să mă fe­licite sau să mă în­cu­rajeze, e un mediu în care te simți apreciat pentru felul tău de a fi și pentru munca ta. Se vorbește mult la Cluj des­pre rivalitatea dintre Uni­ver­sitatea Cluj și CFR Cluj, dar să știți că eu am o relație extraor­di­nară cu fanii lui "U”, în ciuda mo­mentelor ten­sionate care au fost la meciurile directe. Mă opresc pe stradă și îmi spun că, deși nu țin cu CFR, mă apre­ciază pentru dăruirea mea și îmi spun că și-ar dori și ei la echipa lor de suflet oameni ca mi­ne, cu ambiția mea.

"Acasă înseamnă Cluj”

- Apropo de calitățile tale, cum ai reușit să le câștigi încrederea băieților pentru a deveni căpitan?

- Am avut norocul unui grup extraordinar, care m-a sus­ținut mereu - Edi Stăn­cioiu, Cristian Panin, Eugen Trică, Gabi Mureșan, Dani. Vorbești unui vestiar întreg, dar știi că acolo, printre cei din fața ta, sunt patru-cinci oameni care gândesc ca tine și care sunt gata oricând să lupte pen­tru ideile tale. Altfel, nu ai nici o șansă într-un vestiar de fot­bal! Anul trecut, pe final de campionat, am pierdut acasă două meciuri consecutive și riscam să pierdem titlul. A­tunci m-am întâlnit după meci cu Panin, cu Mureșan, și am zis că trebuie să facem ceva, că noi, nu altcineva, trebuie să ac­ționăm. I-am strâns pe toți co­legii, fără șefi, fără antre­nor, și le-am vorbit. Le-am spus lucruri grele, dar nu ca să jignim pe cineva, ci pen­tru că așa era spre binele echipei. I-am certat, dar știam că mă bazez pe câți­va oameni de caracter aco­lo. Îmi place să spun lucru­rilor pe nume, sunt primul care recunoaște când gre­șește și le cer și celorlalți să-mi spună în față ce gân­desc despre mine. Atunci, la acea ceartă, am demon­strat că suntem o echipă. Nu am mai pierdut nici un meci după acel episod și am câștigat, până la urmă, campionatul!
Și a mai fost un mo­ment esențial atunci. Seara, ca de obicei, după orice meci, am avut discuția obișnuită la telefon cu pa­tronul Arpi Paszkany. Avem aceste dis­cuții de fiecare dată, indi­ferent de rezultat. I-am ce­rut scuze, i-am spus că îmi e rușine de ce se întâmplă. Iar el mi-a scris apoi un SMS, în care mi-a transmis să nu aban­donez, mi-a spus că el cre­de în noi, că suntem niște luptători și că vom câștiga până la urmă titlul. A fost un gest im­presionant. Ce alt patron de club ar fi făcut asta? Alții ne-ar fi desființat pe la toate televiziunile! Așa că a doua zi, la prima oră, am mers la club și am listat mesajul și l-am lipit pe dulapul fiecărui coleg. Nu le venea să creadă când l-au citit. Gestul lui Arpi i-a responsabilizat foarte tare.

- Ce înseamnă Clujul pentru tine acum, după tot ce ai trăit aici anii aceștia?

- Pentru mine și pentru soția mea, Clujul e acasă. Când suntem în Portugalia, abia așteptăm să ne în­toarcem aici, aici este viața noastră. Merg, desigur, în vacanțe în Portugalia, am acolo părinții, frații, dar viața mea e aici, la Cluj, i-am spus asta și mamei. Nu îmi imaginez viața mea altfel decât la Cluj, făcând ce fac aici. Chiar am vorbit recent cu patronul Paszkany, să avansăm cu documentația pentru primirea cetățe­niei române. I-am spus că îmi doresc să devin cetă­țean român. Studiez de zor istoria României, pentru că voi fi întrebat la interviu, învăț și imnul. Nu știu istoria Portugaliei cum știu acum istoria României (râde)! Indiferent de cum va evolua cariera mea, voi avea o viață aici, voi avea casa mea la Cluj.

Foto: ANDREA și ZOLTAN CANTOR