Selecţia Formula As

John Man, "Armata de teracotă. Primul îm­pă­rat al Chinei şi naşterea unei naţiuni”, traducere de Mariana Piro­tea­lă, Editura Litera International, co­lecţia "Bestseller” (tel. 021/319.63.90), 272 pag.

O descoperire arheologică din provincia chineză Shaanxi a făcut în 1974 senzaţie în toată lumea. Nu doar istoricii au fost fascinaţi de uluitoarea comoară, ci şi oameni cu preocupările cele mai diverse, fiind­că aşa ceva nu se mai vă­zuse. Acum, în fiecare an, oraşul Lintong, cel mai apropiat de locul săpăturilor arheolo­gice încă neîncheiate, este vizitat de milioane de turişti veniţi de pe toate meridianele. Toţi se în­dreap­tă spre şantierul în continuă extindere ca să vadă noua "minu­ne a lumii” numită Armata de te­ra­cotă. 1000 de război­nici în mărime naturală, cu chi­puri şi ex­presii perso­nalizate, cu uniforme diferite, se în­şiruie ordonat, cu carele de luptă şi armele spe­cifice anului 210 î.e.n., la poalele unei coline fu­nerare. Sol­daţii bimilenari păzesc mor­mântul lui Qin Shi Huang Di, Primul Împărat, uni­ficatorul pre­is­to­ric al Chinei (chiar numele ţării derivă de la dinastia fondată de el). În 1974 însă, puţini isto­rici erau interesaţi de figura aces­tui împărat legendar, despre care existau informaţii sărace şi suspect de întu­ne­cate, pro­venind de la întemeietorul istoriografiei chi­neze - Sima Qian, trăitor în sec. II î.e.n. Chiar şi acestea ar fi putut dispărea, dacă nebunia Re­voluţiei Culturale declanşate de Mao nu ar fi fost pe sfâr­şite şi dacă Marele Condu­cător comu­nist nu şi-ar fi dorit refacerea unităţii Chinei. Se ştie că din ordinul lui au fost distruse nenumărate opere de artă antice şi mo­derne. Probabil ar fi distrus şi Armata de teracotă dacă nu i-ar fi folosit ideologic. Mao a resuscitat per­so­nalitatea Primului Împărat care a unificat China prin zdro­birea "statelor combatante” în care era îm­părţită şi prin eliminarea aristocraţiei ce le domina, în favoarea puterii absolute a statului - o idee ce îi con­venea. Ca şi Stalin, care l-a reva­lo­ri­ficat pe ţarul Ivan cel Groaznic pentru pro­priile in­te­­rese, Mao a schim­bat perspectiva asu­pra Primului Împărat, slăvindu-i "le­galismul” în opoziţie cu con­fucia­nismul. Acesta din urmă propaga binele ca ţintă morală a statalităţii, în timp ce "lega­lismul” susţinea arbitra­riul despotic al statului şi condu­că­torului acestuia, în raport cu su­puşii. Descoperirea Armatei de teracotă a fost con­venabilă maoismului şi asta a salvat-o: Partidul a alo­cat fonduri pen­tru con­tinuarea cercetărilor şi con­servarea artefactelor găsite. De aici îşi începe cartea (foarte atrăgător scrisă şi superb ilustrată) John Man, care încearcă să reconstituie viaţa şi ispră­vile prinţului Zheng, cel ce va deveni Primul Împărat. În colaborare cu spe­cia­lişti chinezi şi americani, istoricul a adunat toate datele posibile după mai bine de două milenii despre acest prinţ, care s-a dovedit un conducător abil şi un război­nic temerar în bătă­liile cu celelalte state chineze, înfrânte şi încorporate succesiv în imperiul înte­meiat de el. Zheng a unificat nu doar teritoriul, ci şi adminis­traţia, instrumentele de măsurat, mone­de­le, scrierea şi a fixat graniţele aproape actuale ale sta­tului său, începând construirea Marelui Zid. Te­merile că ar putea fi răsturnat l-au făcut să devină des­pot ab­solut, voinţa lui fiind decretată Lege. Pen­tru a-şi ţi­ne su­puşii sub ascul­tare, a ordonat arderea cărţilor şi uci­derea erudiţilor, înţele­gând că igno­ranţii sunt mai uşor de mane­vrat. Puterea i s-a suit atât de tare la cap, încât a poruncit slujitorilor să-i gă­sească "elixi­rul nemu­ririi” sau, cel puţin, elixi­rul care să-i asi­gure, dincolo de moarte, conservarea trupului. Mormântul lui, construit încă din timpul vieţii pe muntele Li, conţine - se presupune, căci încă nu a fost excavat - comori ne­măsurate, puse acolo pentru a-l însoţi în eternitate. Armata de teracotă scoasă la iveală era menită să asi­gure paza colinei funerare în care se ascund probabil multe taine ale Chinei profun­de şi chiar ale lumii. John Man a grupat într-o con­struc­ţie fascinantă docu­men­te istorice, legende, mărtu­rii materiale, ceea ce a văzut el însuşi la faţa locului, adică tot ce se poate şti până acum despre Primul Împărat şi Armata nemu­ri­toare de pază la presupusul lui mormânt. Ale cărui secrete încă îngropate incită imaginaţia milioanelor de vizitatori.

Ioana Pârvulescu, "Viito­rul începe luni”, editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), 312 pag.

Universitarii care predau literatură, obligaţi să înghesuie în despărţituri istorice şi conceptuale perso­nalităţi artistice, să le compare şi să analizeze demon­strativ, pe înţelesul unor novici, operele, an de an, îşi pierd prin repetiţie plăcerea aventuroasă a evadării din tipare. Nu mai au bucuria stabilirii unor dialoguri, unor relaţii personale noi cu operele canonice şi autorii lor. Ioana Pârvulescu este dintre acei profesori pe care nu-i poate atinge rutina: cu cât îşi petrece mai mult timp în biblioteci, plonjând minte, trup şi suflet în timpurile vieţuirii marilor scriitori, cu atât o atrag noi jocuri de perspective. Ştiind bine stereotipurile, ea mută prin proprie înţelegere accentele, descoperă aspecte negli­jate şi îşi antrenează auditoriul şi cititorii să o urmeze în alte sensuri ce emană din texte. Idei care sunt acolo, în opere, gravate de experienţele de viaţă ale autorului, dar pe care clişeele perpetuate şi distanţa în timp le-au evacuat. Solicitând curiozitatea, emoţia, gândirea spe­cifică omului de azi, Ioana Pârvulescu e mai mult de­cât un interpret ingenios, e şi un "jucător de cărţi” pasio­nat, care iubeşte deopotrivă distracţia cu miză mare, riscul, "hazardul obiectiv”. Asta explică de ce, după volume excepţionale de eseistică şi traduceri difi­cile, s-a aventurat şi pe teritoriul ficţiunii. Nu cea mai la îndemână proza­torilor de azi, aşa-numita "auto­ficţiune”, ci romanul complex, în care îşi valo­rifică apetitul gurmand pentru secolul XIX românesc, despre care ştie cam tot ce se poate. Şi în romanul precedent, "Viaţa începe vineri”, din 2009, s-a amuzat să facă acest trecut din nou locuibil. Să-şi conducă cititorul pe serpentinele timpului, fără "rău de mişcare”, înapoi, în Bucureştiul anului 1897, când încrederea în viitor, entu­ziasmul faţă de progres, generozitatea şi onoarea colorau cu o tentă optimistă lumea românească. Fascinată ea însăşi de vechea idee SF a unei "maşini a tim­pului” (pe care savanţii fizicieni de azi o consideră mai puţin fantezistă decât se credea), a călătoriei dus-în­tors în trecut şi viitor, romanciera trans­portă, deocamdată cu vehiculul imaginaţiei, un contemporan de-al nostru la sfârşitul sec. XIX, impli­cându-l într-o poveste bucureşteană cu mister, amor şi umor. În noul ro­man, "Viitorul începe luni”, Ioana Pârvulescu reia viaţa începută vineri a personajelor din primul volum, continuând-o cu o săptămână plină de evenimente din februarie 1898. De data aceasta intriga e narată din pers­pec­tiva a doar două personaje, jurna­listul Pavel Mirto de la "Uni­versul” şi tânăra de 21 de ani, Iulia Margulis. Ei sunt cei care se străduiesc să reţină în scris - într-un roman şi într-un jurnal intim - timpul ce nu-şi suspen­dă zborul, să fixeze vizibilul ascuns în pliurile lui. Jocul dragostei şi al întâmplării îi face martori la lupte politice, comploturi nihiliste, înfrun­tări între idei progresiste şi gândirea conservatoare, candoare şi viclenie, senti­mente şi datorie, tandreţe şi luci­ditate. Răsturnând clepsidra celor două etaje temporale, în noul roman Iulia e cea ejectată temporar din Bu­cureştiul sfâr­şitului de secol XIX, în cel al zilelor noastre. Ponderea o are Ca­pitala din urmă cu un secol, în care persoane cu existenţă reală - doctorul Dimitrie Gerota, Luigi Cazzavillan - direc­torul ziarului "Universul” şi Constantin Mille - cel al concurenţei, "Adevărul”, feminista Sofia Nădejde, primarul Robescu ş.a. - trăiesc alături de personaje fictive pe străzi şi printre clădiri unele dispărute, altele devenite "monumente istorice” (un desen înfăţişând "teatrul ac­ţiunii romanului” ne dă la sfârşit reperele). Ioana Pâr­vulescu ţese bine acţiunea, ştie cum să ne intrige pe parcurs şi cât să pună discret din ea însăşi sub straturile povestirii. Tandreţea, delicateţea, dar şi temeritatea şi simţul dreptăţii sunt sigur ale ei. După cum poezia anotimpurilor, a stărilor sufleteşti, cea din aerul tim­pului, grija pentru parti­cularităţile limbajului de acum un secol în contrast cu felul de a vorbi de azi îi mar­chează stilul narativ. Viitorul începe luni e un refugiu plăcut pentru vremea câi­noasă de afară.