O descoperire arheologică din provincia chineză Shaanxi a făcut în 1974 senzație în toată lumea. Nu doar istoricii au fost fascinați de uluitoarea comoară, ci și oameni cu preocupările cele mai diverse, fiindcă așa ceva nu se mai văzuse. Acum, în fiecare an, orașul Lintong, cel mai apropiat de locul săpăturilor arheologice încă neîncheiate, este vizitat de milioane de turiști veniți de pe toate meridianele. Toți se îndreaptă spre șantierul în continuă extindere ca să vadă noua "minune a lumii” numită Armata de teracotă. 1000 de războinici în mărime naturală, cu chipuri și expresii personalizate, cu uniforme diferite, se înșiruie ordonat, cu carele de luptă și armele specifice anului 210 î.e.n., la poalele unei coline funerare. Soldații bimilenari păzesc mormântul lui Qin Shi Huang Di, Primul Împărat, unificatorul preistoric al Chinei (chiar numele țării derivă de la dinastia fondată de el). În 1974 însă, puțini istorici erau interesați de figura acestui împărat legendar, despre care existau informații sărace și suspect de întunecate, provenind de la întemeietorul istoriografiei chineze - Sima Qian, trăitor în sec. II î.e.n. Chiar și acestea ar fi putut dispărea, dacă nebunia Revoluției Culturale declanșate de Mao nu ar fi fost pe sfârșite și dacă Marele Conducător comunist nu și-ar fi dorit refacerea unității Chinei. Se știe că din ordinul lui au fost distruse nenumărate opere de artă antice și moderne. Probabil ar fi distrus și Armata de teracotă dacă nu i-ar fi folosit ideologic. Mao a resuscitat personalitatea Primului Împărat care a unificat China prin zdrobirea "statelor combatante” în care era împărțită și prin eliminarea aristocrației ce le domina, în favoarea puterii absolute a statului - o idee ce îi convenea. Ca și Stalin, care l-a revalorificat pe țarul Ivan cel Groaznic pentru propriile interese, Mao a schimbat perspectiva asupra Primului Împărat, slăvindu-i "legalismul” în opoziție cu confucianismul. Acesta din urmă propaga binele ca țintă morală a statalității, în timp ce "legalismul” susținea arbitrariul despotic al statului și conducătorului acestuia, în raport cu supușii. Descoperirea Armatei de teracotă a fost convenabilă maoismului și asta a salvat-o: Partidul a alocat fonduri pentru continuarea cercetărilor și conservarea artefactelor găsite. De aici își începe cartea (foarte atrăgător scrisă și superb ilustrată) John Man, care încearcă să reconstituie viața și isprăvile prințului Zheng, cel ce va deveni Primul Împărat. În colaborare cu specialiști chinezi și americani, istoricul a adunat toate datele posibile după mai bine de două milenii despre acest prinț, care s-a dovedit un conducător abil și un războinic temerar în bătăliile cu celelalte state chineze, înfrânte și încorporate succesiv în imperiul întemeiat de el. Zheng a unificat nu doar teritoriul, ci și administrația, instrumentele de măsurat, monedele, scrierea și a fixat granițele aproape actuale ale statului său, începând construirea Marelui Zid. Temerile că ar putea fi răsturnat l-au făcut să devină despot absolut, voința lui fiind decretată Lege. Pentru a-și ține supușii sub ascultare, a ordonat arderea cărților și uciderea erudiților, înțelegând că ignoranții sunt mai ușor de manevrat. Puterea i s-a suit atât de tare la cap, încât a poruncit slujitorilor să-i găsească "elixirul nemuririi” sau, cel puțin, elixirul care să-i asigure, dincolo de moarte, conservarea trupului. Mormântul lui, construit încă din timpul vieții pe muntele Li, conține - se presupune, căci încă nu a fost excavat - comori nemăsurate, puse acolo pentru a-l însoți în eternitate. Armata de teracotă scoasă la iveală era menită să asigure paza colinei funerare în care se ascund probabil multe taine ale Chinei profunde și chiar ale lumii. John Man a grupat într-o construcție fascinantă documente istorice, legende, mărturii materiale, ceea ce a văzut el însuși la fața locului, adică tot ce se poate ști până acum despre Primul Împărat și Armata nemuritoare de pază la presupusul lui mormânt. Ale cărui secrete încă îngropate incită imaginația milioanelor de vizitatori.
Ioana Pârvulescu, "Viitorul începe luni”, editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 312 pag.
Universitarii care predau literatură, obligați să înghesuie în despărțituri istorice și conceptuale personalități artistice, să le compare și să analizeze demonstrativ, pe înțelesul unor novici, operele, an de an, își pierd prin repetiție plăcerea aventuroasă a evadării din tipare. Nu mai au bucuria stabilirii unor dialoguri, unor relații personale noi cu operele canonice și autorii lor. Ioana Pârvulescu este dintre acei profesori pe care nu-i poate atinge rutina: cu cât își petrece mai mult timp în biblioteci, plonjând minte, trup și suflet în timpurile viețuirii marilor scriitori, cu atât o atrag noi jocuri de perspective. Știind bine stereotipurile, ea mută prin proprie înțelegere accentele, descoperă aspecte neglijate și își antrenează auditoriul și cititorii să o urmeze în alte sensuri ce emană din texte. Idei care sunt acolo, în opere, gravate de experiențele de viață ale autorului, dar pe care clișeele perpetuate și distanța în timp le-au evacuat. Solicitând curiozitatea, emoția, gândirea specifică omului de azi, Ioana Pârvulescu e mai mult decât un interpret ingenios, e și un "jucător de cărți” pasionat, care iubește deopotrivă distracția cu miză mare, riscul, "hazardul obiectiv”. Asta explică de ce, după volume excepționale de eseistică și traduceri dificile, s-a aventurat și pe teritoriul ficțiunii. Nu cea mai la îndemână prozatorilor de azi, așa-numita "autoficțiune”, ci romanul complex, în care își valorifică apetitul gurmand pentru secolul XIX românesc, despre care știe cam tot ce se poate. Și în romanul precedent, "Viața începe vineri”, din 2009, s-a amuzat să facă acest trecut din nou locuibil. Să-și conducă cititorul pe serpentinele timpului, fără "rău de mișcare”, înapoi, în Bucureștiul anului 1897, când încrederea în viitor, entuziasmul față de progres, generozitatea și onoarea colorau cu o tentă optimistă lumea românească. Fascinată ea însăși de vechea idee SF a unei "mașini a timpului” (pe care savanții fizicieni de azi o consideră mai puțin fantezistă decât se credea), a călătoriei dus-întors în trecut și viitor, romanciera transportă, deocamdată cu vehiculul imaginației, un contemporan de-al nostru la sfârșitul sec. XIX, implicându-l într-o poveste bucureșteană cu mister, amor și umor. În noul roman, "Viitorul începe luni”, Ioana Pârvulescu reia viața începută vineri a personajelor din primul volum, continuând-o cu o săptămână plină de evenimente din februarie 1898. De data aceasta intriga e narată din perspectiva a doar două personaje, jurnalistul Pavel Mirto de la "Universul” și tânăra de 21 de ani, Iulia Margulis. Ei sunt cei care se străduiesc să rețină în scris - într-un roman și într-un jurnal intim - timpul ce nu-și suspendă zborul, să fixeze vizibilul ascuns în pliurile lui. Jocul dragostei și al întâmplării îi face martori la lupte politice, comploturi nihiliste, înfruntări între idei progresiste și gândirea conservatoare, candoare și viclenie, sentimente și datorie, tandrețe și luciditate. Răsturnând clepsidra celor două etaje temporale, în noul roman Iulia e cea ejectată temporar din Bucureștiul sfârșitului de secol XIX, în cel al zilelor noastre. Ponderea o are Capitala din urmă cu un secol, în care persoane cu existență reală - doctorul Dimitrie Gerota, Luigi Cazzavillan - directorul ziarului "Universul” și Constantin Mille - cel al concurenței, "Adevărul”, feminista Sofia Nădejde, primarul Robescu ș.a. - trăiesc alături de personaje fictive pe străzi și printre clădiri unele dispărute, altele devenite "monumente istorice” (un desen înfățișând "teatrul acțiunii romanului” ne dă la sfârșit reperele). Ioana Pârvulescu țese bine acțiunea, știe cum să ne intrige pe parcurs și cât să pună discret din ea însăși sub straturile povestirii. Tandrețea, delicatețea, dar și temeritatea și simțul dreptății sunt sigur ale ei. După cum poezia anotimpurilor, a stărilor sufletești, cea din aerul timpului, grija pentru particularitățile limbajului de acum un secol în contrast cu felul de a vorbi de azi îi marchează stilul narativ. Viitorul începe luni e un refugiu plăcut pentru vremea câinoasă de afară.