DAN BERINDEI - "Românii şi-au abandonat ţara”

Cărturar de viţă veche, cu o descendenţă ilustră, istoric de renume internaţional şi membru al Academiei Române, Dan Berindei a făcut din pasiunea sa pentru istorie motorul supravieţuirii sub patru regimuri politice

Un neam ilustru

- Unul dintre primele lucruri pe care le aflăm despre dvs. din enciclopedii este că sunteţi descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Vă propun să le povestiţi cititorilor despre predecesori. Cât a contat familia în existenţa dvs.?

- Într-adevăr, sunt a 11-a generaţie din Constantin Brâncoveanu. Toată această moştenire de familie - să ştii că rădăcinile tale merg atât de departe în trecut - îţi dă o mare responsabilitate. Nu vrei să rupi lanţul aces­tor oameni iluştri. Şi au fost mulţi oameni iluştri în fa­milia mea. Dar să încep cu tata, ca­re a fost avocat. Când a intrat Ro­mânia în război, în 1916, tata era la Pa­ris, la studii. Şi ei, toţi, stu­den­ţii români din Fran­ţa, s-au dus la Legaţia Ro­mâ­niei şi s-au în­scris voluntar să plece pe front. Au făcut o că­lă­torie extraordi­nară din Franţa, prin Anglia, Fin­landa, Nordul Rusiei (la Arhanghelsk), coborând pe frontul din Moldova. A scă­pat cu viaţă în urma luptelor de pe front, deşi o bombă l-a îngropat, iar alta l-a dez­gropat. Din momentul acela însă a început, treptat, să surzească, lucru care pentru cariera lui s-a dovedit ca­tastrofal. Cât despre mama, a fost o femeie extraor­di­nară. Când aveam zece ani, s-a despărţit însă de tata. A fost pentru mine o traumă. N-am putut să-i iert nicio­dată egoismul. M-am simţit pă­răsit. Am rămas doar cu tata şi, săracul, a făcut tot posibilul să mă lanseze în viaţă. Mama s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Balş, un om pentru care am, postum, un respect deo­se­bit. La un moment dat, a fost infirmieră voluntară pe front, a ajuns până în adâncurile Rusiei. După 1944, când au început persecuţiile regi­mului comunist, tata s-a angrenat în prima acţiune de re­zistenţă, a fost con­damnat şi a murit la Aiud. Iar ma­ma a fost arestată şi în­chisă pentru doi ani. Însă nu părinţii mei au fost mo­delele mele imediate, ci stră­bu­nicii mei, care s-au nu­mărat printre făuritorii României. Doi dintre ei, care erau fraţi, se numeau tot Berindei (ma­ma şi tata erau veri de-al doilea, deci purtau acelaşi nume). Aceşti doi fraţi Berindei au fost trimişi, după 1848, la studii la Paris, în vremea lui Napoleon al III-lea, lucru care i-a mar­cat pentru toată viaţa. Fiindcă au venit de acolo im­pregnaţi de alte men­talităţi şi alte idei. Au făcut amân­doi carieră, unul în arhitectură, şi a fost Ministru al Lu­crărilor Publice, celălalt în armată, ajungând Ministru de Răz­boi. Apoi, străbunicul dinspre mama mamei, Emil Costinescu, a fost un fel de forţă a naturii. Tatăl său, Alexandru Costinescu, fusese unul din bursierii sta­tului în perioada lui Mihail Sturdza. A făcut Arhitec­tura la Viena, apoi s-a reîntors în Moldova şi a ridicat câteva construcţii importante. Ghinionul lui însă a fost o ghicitoare care i-a prezis, în perioada de frământări a Unirii, că va deveni caimacam al Moldovei. Con­vins de predicţie, şi-a încetat ac­tivitatea şi a aşteptat să se împlinească profeţia. N-a devenit caimacam, dar fiul lui, pornind de la zero şi făcând abstracţie de visurile dezechilibrante ale tatălui său, a venit la Bucureşti, s-a apropiat de C.A.Rosetti şi a de­venit unul din stâlpii vestitului "Românul”, ziarul ra­dical din vremea Unirii. A devenit creator de in­dustrie la Sinaia, director de fabrici şi un foarte bun ministru de finanţe, în mai multe guverne. În 1877, Emil Costinescu şi Du­mi­tru Berindei erau membri ai Parlamentului şi au votat independenţa ca deputaţi, iar Anton Be­rin­dei, militar şi ministru de război, era pe câmpul de luptă, genist. A făcut podul peste Dunăre şi a asis­tat la predarea lui Os­man Paşa. Iar fiul arhitectului Berindei, bunicul meu, a fost, la rândul lui, un arhitect celebru, a fă­cut Pa­­latul Cantacuzino, Casa Oamenilor de Ştiinţă şi Pa­la­tul Culturii, de la Iaşi. Sunt deci foarte legat, prin sân­­ge, de România care s-a construit atunci. Toţi oa­menii aceştia au fost pen­tru mine nişte exemple şi nişte de­pozitari de trecut, de istorie şi de poveşti adevărate despre România.

Dragoste la prima vedere

- Pasiunea dvs. pentru istorie se datorează acestei descendenţe ilustre şi patriotice?

- Pasiunea mea pentru istorie s-a născut, în primul rând, datorită bu­­nicii mele, Ioana Berindei, fiica lui Emil Cos­tinescu. A fost o femeie ab­solut remar­ca­bi­lă, care în pro­cesul formării mele a contat chiar mai mult decât părinţii. Era o femeie scli­pitor de in­te­ligentă, care prin anii 60, 70 ai se­colului 19 fă­cuse trei ani de pen­sion la München şi doi ani de studii în Anglia. Fran­ceza, germana, engleza erau pentru ea limbi curente. Citea multă istorie şi filosofie. Şi era, în acelaşi timp, o tacticiană foarte bună. Am reprezentat pentru ea un câmp de experienţă pe care şi l-a dorit, pentru că nu l-a avut cu copiii ei. Unul se ocupase prea mult cu finan­ţele, altul fusese prea milităros. La mine a găsit inte­resul pentru ştiinţele umane. Ea m-a constrâns să învăţ franţuzeşte, fiindcă voiam mult să aflu continuarea Celor Trei Muschetari, care nu exista în limba română. Aşa că mi-a pus în faţă dicţionarul. A calculat bine. La finalul cărţii, nu mai aveam o problemă cu limba fran­ceză. Ba mai mult, pe la 13 ani, am fost capabil să scriu un mic studiu de istorie, direct în limba franceză. De­cizia de a urma facul­tatea de istorie a venit, deci, natural.

- Cam în aceeaşi pe­rioadă v-aţi şi căsătorit...

- Eu am făcut două salturi în viaţă care m-au ajutat. Şi ambele din mo­ti­ve sentimentale. Prima da­tă, am dat examenele de a şaptea şi a opta într-un sin­gur an, fiind­că eram în­dră­gostit şi voiam să mă însor, aşa că am luat bacalau­reatul mai repede. Pasiunea s-a stins pe parcurs. Însă ambiţia mi-a salvat, într-un fel, viaţa, fiindcă, datorită de­calajelor care s-au pro­dus, n-am mai fost recrutat în armată şi trimis pe front. A doua oară, am făcut asta din cauza războiului. În 1944, când a avut loc teribilul bombardament ameri­can, s-au întrerupt cursurile la facultate. Apucaserăm totuşi să dăm exa­me­nele anului III. După luni de zile, am făcut o cerere că­tre consiliul profesoral să mi se aprobe să dau ulti­mele trei examene, cele de anul IV, ca să termin înainte de termen. Imediat după, mi-am dat licenţa şi m-am în­surat.

- V-aţi căsătorit din dragoste?

- A fost dragoste la prima vedere. Ne-am cunoscut în facultate, Ioana studia şi ea tot istoria. Ne-am certat la un seminar, din cauza lui Iorga, care mai încurca datele în cărţile lui. În "Istoria popoarelor balcanice” se vorbeşte de o sârboaică, Stanca, ce fusese soţia unui vestit haiduc sârb, Iordache Olimpiotul. La distanţă de 60 de pagini, Stanca apare ca soţie a lui Bimbaşa Sava. Eu aveam de făcut lucrare de seminar despre Iordache, ea despre Sava. Şi amândoi i-am căsătorit cu Stanca. Polemica s-a pornit la clasă şi a continuat pe drum. Mi-am zis să o conduc până la staţia de maşină, dar tot discutând, am mai mers o staţie pe jos şi încă una, până am ajuns la ea acasă. La nunta noastră, au venit Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Petre Constantinescu-Iaşi. Naş ne-a fost Gheorghe Brătianu. A avut mână bună. Am avut 63 de ani de căsnicie şi asta spune tot.

- Arestarea mamei a fost doar începutul unui lung şir de întemniţări care v-au marcat familia.

- Era ca o epidemie atunci, la sfârşitul anilor 40, în­ceputul anilor 50. Te culcai seara şi nu ştiai dacă di­mineaţa o să mai fii liber. Orice maşină care se oprea în faţa casei îţi dădea fiori. În 1948, ni se născuse bă­iatul, Mihnea, iar în 1950, soţia mea a fost arestată. Era însărcinată din nou şi a născut-o pe Ruxandra în puş­cărie. Fetiţa noastră şi-a petrecut primele 11 luni de viaţă în închisoarea Văcăreşti. Primea o raţie de lapte şi biscuiţi pe zi. Numai că apoi a venit procesul şi con­damnarea, la doi ani de închisoare, şi a pierdut această raţie. Atunci Ioana a făcut cerere să trimită copilul acasă, la mine. M-am dus să o iau de la puşcărie, cu mama, care între timp ieşise din închisoare, dar fetiţa se uita la noi ca la nişte străini, ar fi vrut să rămână cu miliţienii. Ioanei i-a fost teamă să nu ajungă copilul într-un azil. Dar doctorul închisorii a trecut seara pe la ea, să facă numărătoarea, şi a întrebat-o: "Bărbatul du­mi­tale este preot?”. Ea a răspuns: "Vă mulţumesc!”. În­ţelesese că a dat fetiţa unui bărbat cu barbă, adică mie.

- Cum se face că din toată familia, sunteţi sin­gurul care nu a făcut puşcărie?

- Pentru că mi-am văzut de parcursul meu pro­fe­sional. Tata a fost condamnat fiindcă intrase în miş­ca­rea de rezistenţă. Socrul meu, Ioan Hudiţă, fost minis­tru ţărănist, făcea o politică din ce în ce mai contrară. A stat opt ani în închisoare, fără condamnare. Soţia mea a fost prinsă ducându-i mamei sale un bilet de la o persoană deja condamnată. Cu atâţia membri ai fa­mi­liei în închisoare, în 1952, toamna, am fost scos de la Institutul de Istorie. Atunci ar fi trebuit să se elibereze Ioana, dar pe atunci, nu te elibera obligatoriu la termen. Au mai ţinut-o şapte luni în plus. Eram într-o situaţie dis­perată. Scoaterea din Institut s-a făcut cu litera E, care îţi permitea să lucrezi numai pe stradă, la lucrări de canalizare. Istoricul Petre Con­stati­nescu-Iaşi m-a ajutat să schimb litera din E în D, adică să mi se per­mită să lucrez în cooperative. Dar chiar şi aşa, cineva trebuia să te accepte, trebuia să ai o pilă ca să poţi face asta. Am avut noroc că în blocul în care stăteam, pe strada Toamnei, locuia un inginer care, aflând de po­vestea mea, m-a dus la cooperativa Mecanica Nouă şi m-a lăsat, de frică, în dreptul uşii. Am intrat, am spus că vreau să mă an­gajez, că sunt cercetător, dar am fost dat afară, fiindcă soţia e în­chi­să. Am fost întrebat: "Bine, dar soţia nu avea, şi ea, o mamă s-o sfă­tuiască să nu intre în necaz?”. "Păi, tocmai, că mama e în­chisă îm­preună cu fiica”. "Atunci, un tată?”. "Socru-meu e de trei ani în­chis”. "Dar dumneata ce faci?”. "În­grijesc de copii”. "Păi, de ce nu-i laşi mamei tale?”. "E şi ea în­chisă”. "Şi tata?”. "Tata e la Ca­nal”. Atunci şi-a dat seama de grozăvie şi m-a acceptat.

- Cât aţi lucrat la cooperativă?

- Doar opt luni. După eliberarea Ioanei am trecut la Institutul de Proiectare a Ora­şelor, unde am avut o viaţă bună. Nu eram obligat să fiu mereu la birou, puteam lucra şi la bibliotecă. Iar după trei ani, m-am întors la Institutul de Istorie. Pentru mine însă, munca la coo­perativă a fost o expe­rien­ţă de viaţă interesantă, pe care nu o re­gret. Lucram la o presă mecanică, făceam bla­cheuri pentru încălţăminte. Colegii mei erau toţi oa­meni simpli, dar adevăraţi.

- Un bărbat tânăr cu doi copii foarte mici. Nu v-a apucat disperarea?

- Eram tânăr şi aveam forţă. Am găsit o doamnă bătrână, care stătea la 150 de metri de noi. Avea grijă de copii cât eu eram la cooperativă. Iarna, venea pe ghea­ţă, cu un covoraş. Îl tot arunca înaintea ei, ca să nu alunece. Seara, o înlocuiam. Le făceam eu baie, le găteam. Dar nu eram prea inventiv, recunosc. Săracul băiatul meu, când aude de griş cu lapte se înspăimântă şi azi, a ră­mas marcat pe viaţă. Să ştiţi însă, cu tot pro­gramul ăsta, am avut grijă să lucrez în fiecare seară un ceas, două, în meseria mea, oricât de obosit eram. Îmi dădea impresia de normalitate şi mă ajuta să nu abdic.

- Priviţi retrospectiv, anii "obsedantului deceniu” par tragici...

- Să ştiţi că viaţa merge înainte, în orice împre­jurări. Ajungi să ai bucuriile momentului. De exemplu, îmi amintesc că prin 47, 48, a fost o expoziţie sovietică şi s-a împărţit ciocolată. A fost o bucurie enormă. Nu mai mâncaserăm ciocolată de multă vreme. Existase în timpul războiului o ciocolată nemţească, "Ersatz”, care era bună la început, dar apoi rămâneai cu un gust de fasole. Mai era cinematograful, care era ieftin, spre deo­sebire de teatru. Cam 2 lei intrarea. Era singura dis­tracţie pe care ne-o permiteam. Lumea în care fuse­se­răm aruncaţi era cu totul diferită. Trăiam ce ne era dat, încercam să nu ne gândim prea mult.

Istorie sub lupa partidului

- Cum aţi rezistat la calvarul prin care aţi trecut? Din ce vă hrăneaţi speranţa?

- Din munca mea, în primul rând. Din pasiunea pentru ceea ce făceam. Nu prea aveam alternativă. Am crezut şi eu un an, doi, că vin ame­ricanii. Apoi m-am lămu­rit. Pentru mine, is­toria era un fel de refugiu. Mi s-a părut mereu, chiar şi când în mod evident nu aveam justificare, că vre­murile trecute erau mai în­floritoare şi că mizeria e întotdeauna în prezent.

- Mai puteaţi scrie o is­to­rie dreaptă sub atâtea direc­tive de partid?

- Era o luptă adevărată să-ţi poţi păstra onestitatea in­telectuală, să nu laşi ide­ologia să siluiască trecu­tul. Istoria era catalogată din start, tre­buia rescrisă. An­glia, Franţa erau puteri im­perialiste, Ion Brătianu era tră­dător de ţară. Despre astfel de lucruri nu aveai voie să scrii de bine. Tre­buia să găseşti un culoar, să te strecori, ca istoric. Eu, de pildă, m-am ocupat foarte mult de fră­mântările sociale. Fuseseră o realitate a istoriei noas­tre, dar interesau şi regimul. Totul era să tratezi aşa cum a fost, să nu fii obligat să schimbi isto­ria. Când ajungeai la cenzură, era deja plăcut, stăteai un pic de vor­bă şi ţi se spunea unde să îndulceşti câte o formu­lare. În 1958, am avut chiar parte de scandal în revista Scânteia, pe marginea unei comunicări pe care o ţinusem, în care sus­ţineam că liberalii radicali C.A.Rosetti şi Ion Bră­tianu fuseseră partizanii reformei agrare, care s-a rea­lizat în 1864. Era o erezie cumplită în ochii lor, m-au frecat mult pe treaba asta, ca mai târziu, în 1964, să re­vin cu exact aceleaşi teze, care erau brusc acceptate.

Duplicitatea ca exerciţiu al supravieţuirii

- Vechilor dvs. traume bio­grafice, li s-a adăugat, re­cent, un alt episod inconfortabil. S-a dezvăluit dosarul dvs. de Secu­ritate şi s-au făcut publice notele de informator, semnate sub nu­mele de cod Băleanu. Ce v-a îm­pins să faceţi pactul cu regimul? Nu suferise destul întreaga dvs. familie din cauza lui?

- Am fost chemat la Minis­terul Învăţământului şi, când am ajuns în faţă, m-au împins într-o maşină şi m-au dus la Securitate. Singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să diluez aceste note până la anihilare. Nu m-am putut opune. Dacă nu le-aş fi sem­nat, m-ar fi scos iar din Ins­titut. Or, tocmai ieşisem la lu­mină, cât de cât. Rezistenţa mea morală se diminuase. Aşa am con­tinuat să lucrez. În 1965, am putut chiar pleca la Vie­na, într-o delegaţie de 40 de istorici. Am avut li­bertatea de a ne face me­seria şi de a lua chiar cuvântul li­ber. Vreau să reamintesc însă că am avut de două ori ne­gaţia CNSAS-ului că aş fi fost cola­borator al Secu­rităţii.

- Totuşi, în aceste note, care pot fi văzute pe in­ternet, vă trădaţi colegii, scrieţi limpede că activităţile şi vorbele lor nu sunt pe linia partidului. Nu vă pare rău că aţi făcut-o?

- Tot ce scriam se ştia deja. Se ştia că respectivii nu sunt de partea conducerii de partid. N-a fost decapitat nimeni din cauza lor. Vă asigur că atunci lucrurile se vedeau cu totul altfel. Trăiam nişte vremuri cumplite şi impor­tan­tă era supravieţuirea.

- Numărul marilor oameni de cultură români care au cedat presiunilor comuniste este deza­mă­­gi­tor. Privind în urmă, ro­mâ­nii par un popor slab.

- Românii au avut mereu un instinct de conservare, au acţio­nat radical rareori. Duplicitatea e un exerciţiu al supravieţuirii, pe care poporul nostru l-a cu­nos­cut în multe momente isto­rice. Şi am mai avut mereu o slăbi­ciu­ne, o limită istorică: am reuşit rareori să facem echi­pă. Chiar şi când păream uniţi, ne-am lăsat risipiţi de tensiuni in­terne (cum a fost cazul mişcă­rii paşop­tiste).

- Cum pare România de azi în ochii unui istoric care a traversat atâtea regimuri?

- Tristă. Au trecut mai bine de două decenii de de­mo­craţie, în care nu am reuşit să facem mare lucru. Corupţie a existat în toate timpurile şi în toate ţările. Dar ce se întâmplă acum e o de­generare naţională. S-a răsturnat cu totul ierarhia valorilor. Un scriitor, un avo­cat sau un dascăl bun nu mai stârneşte nimănui res­pect. Singurul care contează e omul cu bani. Dar şi mai trist e că românii şi-au pierdut în ultimul secol dorinţa de a mai face ceva pentru ţară. Au abandonat-o!

Ţara se risipeşte

- Ne-am pierdut patriotismul?

- Dacă azi ar mai fi o situaţie ca în tinereţea tatălui meu, câţi oare dintre studenţii străini ar veni înapoi să se înroleze? Niciunul. Ba ar fugi în străinătate toţi cei de aici. Visul tuturor e să plece. Fiecare vrea să facă ceva doar pentru el, nimeni nu mai vrea să facă ceva şi pentru ţară. Şi copiii mei sunt plecaţi, din anii 70. Fata s-a măritat în Olanda, e pensionara statului olandez. Băiatul e la Paris. Au fugit de un sistem totalitar. Cine s-a mai întors după 1989? Dinu Giurăscu şi Neagu Djuvara! Nu, nu mai avem patrioţi! Nu mai avem conştiinţă colectivă şi niciun fel de educaţie naţională. Ţara se risipeşte.

- Soţia dvs. s-a stins din viaţă acum câţiva ani, copiii sunt plecaţi. Sunteţi destul de singur...

- Singur, cu un căţel. Dar lucrez în fiecare zi, sper să-mi iasă două cărţi până la începutul anului. Fără muncă aş fi disperat. Am 89 de ani, dar nu m-am oprit o clipă. Munca făcută din pasiune e moştenirea cea mai importantă pe care mi-a lăsat-o tatăl meu. În mai, 1990, când m-am pensionat, m-a chemat a doua zi Zoe Petre şi mi-a dat cursuri la facultate. Am fost profesor până acum trei ani şi aş mai fi continuat, dacă nu aş fi dat peste o generaţie îngrozitor de slabă, care nu cu­noştea nici măcar gramatica. De atunci, mă concentrez doar pe munca mea la Academie. Mă trezesc în fiecare zi la 7.30 şi vin aici. Munca mă ajută să fiu. Şi mai ales să nu mă simt singur.

Fotografii din arhiva personală