Îl recunoşti dintre sute de chipuri şi icoane. Îl recunoşti după fruntea deosebit de înaltă şi senină; după bunătatea zâmbetului desenat abia perceptibil pe buze, în tuşe albe şi subţiri, ca urmele de zahăr vanilat pus pe prăjiturile bunicii - moi, aburinde, abia scoase din cuptor. Şi catolicii, şi ortodocşii, îl văd şi îi desenează chipul la fel. Îl iubesc în egală măsură şi îi ţin sărbătoarea în aceeaşi zi: 6 decembrie, alintându-l cu nume apropiate: San Nicola, Sinter Claus-Nicola, Agios Nicolaos sau, mai simplu şi mai româneşte, Sân Nicoară. E Sfântul cel mai iubit dintre toţi Sfinţii. E însăşi icoana dragostei părinteşti şi a dărniciei izvorâte din adâncul cel mai adânc al inimii. Icoana copilăriei blânde şi fără nici o grijă. Icoana bucuriei întruchipate - bucuria sărbătorilor de iarnă; bucuria naşterii lui Hristos. Sfântul Nicolae nu lasă pe nimeni niciodată la greu.
"Odaia” Sfântului Nicolae
Cu fiecare nouă iarnă, mi-e tot mai dor de Sfântul Nicolae. De câte ori trec pe lângă biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, mă opresc şi mă cutremur, amintindu-mi că doar la doi paşi de tumultul obişnuit al străzii, se află, într-un sipet de argint, chiar mâna Sfântului Nicolae. Mâna dreptăţii. Mâna cu care Cuviosul a ştiut să stingă fierbinţeala de pe fruntea celor bolnavi, aşa cum a ştiut să-l pedepsească cu sfântă mânie pe Arie, atunci când l-a pălmuit în văzul tuturor, pentru marile lui rătăciri şi eresuri.
Mă opresc şi mă revolt o clipă, neînţelegând indiferenţa oamenilor din jur, graba cu care trec pe lângă "odaia” cea românească a Sfântului Nicolae. Trec pe lângă biserică fără să o vadă, fără să o cinstească măcar cu o privire sau o închinare de gând, îndemnându-mă parcă să constat cu destulă amărăciune că ne merităm soarta, că am ajuns să stăm săraci pe un munte de bogăţie, numai şi numai din vina noastră. În decorul mirific şi optimist al milioanelor de luminiţe aprinse de Crăciun în centrul Bucureştiului, te cuprinde o tristeţe prelungă şi fără contur. Pe Sfântul, îl serbăm doar câteva ore. Imediat ce trece ziua lui, ne luăm cu altele. Uităm de cele sfinte şi ne dăruim cu totul goanei noastre după cumpărături şi bucate alese. Nu mai observăm şi nici nu ne mai pasă că, sub ochii noştri, viaţa devine tot mai urâtă, mai săracă şi fără gust.
Sfântul Nicolae - icoană din biserica din Poiana Mărului, jud. Braşov (secolul al XVIII-lea)
Pe an ce trece, mi-e tot mai dor de Sfântul Nicolae. E Sfântul mamei şi al bunicilor de la ţară - oameni blânzi şi cu frică de Dumnezeu, de la care am învăţat că Nicolae nu are nevoie de nimic; că Sfântul e mai viu şi mai real decât orice Moş aterizat pe hornul casei sau teleportat într-o sanie cu reni, exact aşa cum mi l-a arătat un călugăr bătrân de la Cernica. Îl chema Ignatie şi, de câte ori sănătatea şubredă îl necăjea, Ignatie intra în biserica de lângă cimitir şi cădea la icoana Sfântului Nicolae, murmurând în legea lui toate rugăciunile pe care le ştia. Apoi, într-un final, privea drept în ochi pe Sfântul şi i se adresa cu o minunată şi profundă naivitate: "Tu eşti bătrân, eu sunt bătrân. Tu ai trecut prin multe boli, eu sunt bolnav... Hai, Sfinte, ajută-mă! Dacă noi, bătrânii, nu ne ajutăm între noi, cine să o facă?”.
Un călugăr în rugăciune
Aşa cum se profilează în scuarul înverzit de la Kilometrul 0 al României, biserica Sfântul Gheorghe cel Nou apare asemenea unui călugăr căzut la rugăciune. E o biserică miraculoasă şi, deopotrivă, discretă. Nu caută să ne aţină calea şi nici nu ne trage de mână să-i păşim pragul. Ascunsă la umbra unor platani seculari, ni se arată fără să o vedem. Trecem pe lângă ea şi, grăbiţi, abia o luăm în seamă. Ne-am obişnuit cu prezenţa ei încât, neatenţi, am transformat-o într-un simplu reper vizual, un loc oarecare de întâlnire. Cine mai ştie că aici, alături de moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, se află şi lespedea de mormânt a marelui martir Constantin Brâncoveanu?
De Sfântul Nicolae, în pelerinaj la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Capitală
Mâna şi bunătatea Sfântului Nicolae au adunat la "Sf. Gheorghe cel Nou” cele mai de preţ odoare ale românilor, transformând bisericuţa lui Brâncoveanu într-un adevărat sanctuar al neamului. Nimic din cele încredinţate Sfântului nu s-a pierdut vreodată. Doar în 1992, cineva a îndrăznit să fure sipetul aurit cu Sfintele Moaşte şi Epitaful de la mormântul lui Constantin Brâncoveanu. Hoţul a fost prins şi, nu mult timp după aceea, va muri în închisoare, deloc întâmplător, chiar pe 6 decembrie, de Sântnicolae, parcă anume să dea mărturie despre puterea şi prezenţa fără egal a Sfântului - duios cu copiii şi neiertător cu cei rătăciţi, asemenea lui Arie, cel lovit peste obraz în văzul tuturor.
*
Miracole
"L-am descoperit pe Sfântul Nicolae absolut întâmplător, la Biserica Brâncoveni din jud. Olt. Căutam o icoană în argint cu Fecioara Maria cu pruncul, şi am dat peste o icoană în argint a Sfântului Nicolae, de la Muntele Athos. Am întrebat cine este şi măicuţa de-acolo mi-a spus, recomandându-mi şi o carte cu viaţa şi minunile Sfântului. Fără să ştiu de ce, tare mult drag am prins de această icoană şi, cumpărând-o de la pangar, am început în fiecare seară să mă rog la ea. Câteodată, puneam să ardă seara o candelă, deoarece aflasem că Sfântului îi place lumina. Pe măsură ce citeam din cartea cu «Viaţa şi Minunile Sfântului Nicolae», eram din ce în ce mai impresionată şi mai convinsă de minunile săvârşite de acest mare făcător de minuni, şi de ajutorul grabnic pe care îl primesc toţi cei în nevoie care se roagă la el.
Primul ajutor miraculos pe care l-am primit a fost aparent mărunt, pe când eram pe autostrada Bucureşti-Piteşti, într-o seară cu ceaţă foarte deasă, încât de-abia se vedea ceva la 5 m. Puţin speriată, m-am rugat la Sfântul Nicolae pentru ajutor (am în maşină o iconiţă mică a Sfântului), şi până la Piteşti, am mers ca într-un vis: pe partea mea, pe unde treceam, se deschidea drumul clar vizibil, fără ceaţă, iar pe contrasens era o ceaţă deasă, s-o tai cu cuţitul.
În mai multe rânduri, am simţit ajutorul Sfântului - şi la serviciu, şi în alte probleme sufleteşti. Nimic însă nu se compară cu salvarea mea din cea mai mare încercare şi cel mai greu moment al vieţii. În anul 2007, am rămas prima dată însărcinată, dar, din cauze neştiute, sarcina s-a oprit din evoluţie.
Nicolae din Mira - icoană rusească (1294)
Trei ani mai târziu, prin septembrie 2010, Sfântul mă va mai lua o dată în braţe, săvârşind o altă minune, în urma căreia i-am promis Cuviosului Ierarh Nicolae că dacă mă voi vindeca, voi striga în toate cele patru zări ale lumii; voi mărturisi şi altora puterea lui. O fac abia acum şi gândesc că niciodată nu e prea târziu!!!
Din prima copilărie, respectiv de pe la vârsta de 5 ani, mi-a apărut un nev pigmentar (o aluniţă), undeva pe coapsa stângă, în partea de sus. Era mică cât un vârf de ac şi nu i-am dat nici o importanţă atunci. Anii au trecut, am rămas însărcinată (tot prin mila Sfântului), numai că, în cursul sarcinii, aluniţa cu pricina s-a mărit foarte mult, probabil din cauza influenţelor hormonale, lucru de altfel confirmat de doctori... După ce am născut, cam la aproape un an distanţă, am observat o serie de modificări ciudate la nivelul nevului respectiv, şi anume, margini neregulate, modificări de culoare şi consistenţă - lucruri care m-au dus cu gândul la melanomul malign, cea mai agresivă formă de cancer cunoscută la ora actuală. Soţul meu mi-a spus că sunt ipohondră, dar, pentru orice eventualitate, a zis că poate ar fi bine să mă vadă o fostă colegă de facultate, medic dermatolog undeva în provincie, noi fiind plecaţi din Bucureşti în acel moment. Verdictul a fost că formaţiunea respectivă trebuia de urgenţă operată! Vestea a venit ca o furtună peste mine! Nu-mi venea să cred că mie mi se putea întâmpla aşa ceva... Am cerut un al doilea diagnostic, la o altă dermatoloagă, de la clinica unde urma să mă operez! La fel, mi-a spus că nevul trebuie operat şi că vor face examen anatomopatologic. Cu puţin timp înainte de operaţie, am citit acatistul Sfântului Nicolae şi m-am rugat intens, cerându-i să mă ajute şi să-mi aducă vindecarea. Am plâns în acea noapte şi am crezut din tot sufletul că Sfântul mă poate vindeca. Apoi, am adormit... Pe la miezul nopţii, m-am trezit cu o stare de amorţeală însoţită de mâncărime şi furnicături în piciorul stâng, în zona aluniţei. Prin somn, am atins zona respectivă, conştientizând senzaţia, după care am adormit la loc... Dimineaţă, când m-am trezit şi m-am uitat... aluniţa era tot acolo, dar într-o formă regulată, culoare maroniu deschis şi cu suprafaţa perfect netedă!!! Am ŞTIUT atunci, în sufletul meu, că Sfântul Nicolae m-a vindecat, şi i-am mulţumit plângând... M-am dus la operaţie, dar cu inima uşoară, simţind că sunt VINDECATĂ!!! De atunci îl port pe Sfântul cu şi mai mare drag în suflet. Pentru mine, el este cel mai blând şi mai grabnic vindecător din lume. Şi pentru asta, spun şi nu obosesc să repet: «Sfinte Nicolae, îţi mulţumesc şi te iubesc din toată inima. Te iubesc pentru tot ajutorul primit. Te iubesc pentru că ai ajuns în viaţa mea!» AMIN!”.
*
Racla cu moaştele Sfântului Ierarh Nicolae şi mâna Sfântului Ierarh Ioan cel Milostiv
În mod mistic şi profund creştin, Sfântul Ierarh Nicolae, bătrânul blând şi plin de daruri pentru toată lumea, s-a dăruit pe sine. S-a frânt ca pâinea pe masa binecuvântării şi şi-a desfăcut braţele enorm, spre cele două confesiuni (catolică şi ortodoxă), spre cele două margini de Europă (Franţa şi România), într-o îmbrăţişare ce parcă voia, încă de acum o mie de ani, să prefigureze refacerea bisericii primare, regăsirea celor două altare ale lui Hristos, într-o singură naştere, o singură jertfă şi o singură mărturisire a credinţei noastre creştine.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
