PANA ALBASTRĂ

Ca să ajungi la mătuşa Maria Benga, în Podul lui Coleş, o iei pe drumul care începe la stân­ca ce se cheamă Seninare, ocoleşti colţii calcaroşi unde cresc în voie cimbrişorul şi sovârvul şi te trezeşti într-o poiană unde sunt doar câteva case.

Ori încotro te-ai uita din acel loc, vezi numai munţi, ca un arc uriaş de creste ce ţin în deschiderea lor plaiu­rile veşnic bătute de vânt. Nu mai are acum vecini mătuşa Maria. Unii s-au mutat la cele veşnice, în curtea bise­ricii, alţii au plecat la oraş, la copii, lăsând ca­sele pustii. Din când în când, pe po­teca nă­pă­dită de iar­bă, mai trec turişti, ca nişte sto­luri gureşe de vră­bii, apoi tăcerea um­ple ia­răşi dealurile. Cu toate s-a învăţat mă­tuşa, dar cel mai greu cu singu­rătatea, care şi-a făcut cuib în că­suţa ei de când a mu­rit Iencuţu, bărbatul cu care a trăit mai bine de o jumătate de veac şi că­ruia nu i-a spus ni­cio­dată tu, ci doar dum­neata, matale sau tălică, pentru că aşa a deprins ea din bă­trâni respectul pentru omul drag. Acum, când a rămas singură în că­suţa ei din vârful mun­telui, la aproape optzeci de ani, tocmai iubirea aceas­ta, despre care ne-a vorbit cu nerăb­dare şi bucurie, o ajută să înalţe punte de aur peste zilele cenuşii ale bă­trâneţii şi să privească în urmă cu zâmbet şi în­ţe­lep­ciune, la întâmplările şi încercările prin care a trecut.

Nunta aranjată

Miroase a toamnă târzie în casa mătuşii, atunci când pune în păhărele de lut câte un degetar de ţuică fiartă, ca să dezlege şirul vorbelor şi să deschidă o fe­reastră între noi şi viaţa ei. Ea nu bea. Se aşează pe marginea patului emoţionată şi aşteaptă cuminte, ca la şcoală, să încep să întreb.

- Mătuşă Maria, mi-ai spus că ai fost măritată de părinţi, când erai o copilă, aşa cum era obiceiul în familiile ciobăneşti, şi că aveai numai şaisprezece ani când ai fost mireasă. Cum ai reuşit să-ţi duci viaţa în această căsătorie, pusă la cale de alţii?

- Ei, n-a fost chiar fără voia mea, până la urmă. Să vă spun cum s-a întâmplat: eu m-am născut în familia lui Victor şi Vergina Tican, din Dâmbovicioara de Ar­geş, şi eram unsprezece copii în casă.Ca să mai împu­ţineze din gurile de hrănit, părinţii mei au hotărât să mă mărite mai degrabă. A venit într-o seară o femeie cu un băiat la noi, în peţit. Am avut o tresărire când l-am vă­zut, m-am ridicat în picioare, oarecum emoţionată, dar din prima clipă mi-am dat seama că nu-mi place deloc, că era cam oacheş. Nu-l ştiam, nu-l mai văzusem până atunci. El era din Rucăr şi toţi mă în­cântau că e băiat bun, că are casă, că e bogat, că sunt numai doi fraţi la părinţi. Mătuşa lui, care-l însoţea, mi-a zis că e venit de curând din armată şi că l-a pârlit soarele pe-acolo, de-aceea e aşa negricios, dar eu nici n-am dat mâna cu el, stăteam acolo şi mă uitam pe de lături, nu la el. Nu-mi plăcea şi gata, nu eram hotărâtă din sufletul meu, aşa cum ştiu eu acuma că trebuie să fii când te măriţi, dar n-aveam ce face, că nu mă puteam opune la dorinţa părinţilor.

- În vremurile acelea erau şi cazuri în care tinerii nu ascultau de părinţi, urmă­rindu-şi chemarea inimii?

- Nu se exista aşa ceva pe-atunci. Rare ca­zuri, unu' sau două, de ştiu. Nunta se făcea cu părinţii, adică numai aşa cum hotărau ei şi, deşi se făcea de cele mai multe ori împotriva dra­gostei, oamenii tot nu se divorţau ca acuma, cu una cu două. Stăteau laolaltă, că aveau o inimă de înţelegere, de a trăi viaţa înainte. Dar erau tare neîmpliniţi unii şi fără noroc. Eu zic că e mare lucru să te iubeşti cu omul cu care trăieşti. Nu după avere, să te aduni cu el, că nu e bine, tot dragostea e aceea care până la urmă face rân­duială. Şi dragostea-i trimisă de la Dumnezeu. Eu cred că nu este mai mare şi mai greu lucru pe lu­mea asta ca potriveala dintre doi oameni. Şi dacă este dragoste adevărată şi po­trivire, apoi eu cred că as­tea-s pe veci, până din­colo de moarte. Şi Dum­nezeu, într-un atare caz, le rânduieşte cum crede El că e mai bine, că nici Lui nu-I plac oamenii tot plânşi.

Mirele ales

- Aşadar, aţi făcut nun­ta...

- Stai, că până la nun­tă mai e. Scurt pe doi, s-a fixat, într-adevăr, data nunţii, fără să mă mai întrebe şi pe mine cineva ceva şi, a doua zi, a trebuit să mergem la Rucăr, pentru analizele de sânge. Tata a înhămat caii la căruţă şi am por­nit, dar eu n-am vrut să mă urc în căruţă lângă băiatul acela oacheş, am mers pe jos, pe-o parte a dru­mului, şi atuncea a coborât şi el şi a mers dincolo de căruţă, pe cealaltă parte de drum. N-am vorbit nimic, n-am scos nici o vorbă unul către altul, am făcut analizele şi apoi fiecare s-a întors la casa lui. Numai că Dumnezeu a vrut altfel cu mine, mi-o fi ascultat rugăciunile, că prea mi-era înnegurată inima.

- Să înţeleg că ţineai la alt flăcău, mătuşă Maria? Aveai un drăguţ de care părinţii nu ştiau?

- N-aveam drăguţ, că eram prea mică, deşi pe vremea aceea, cam de pe la paişpe, cinşpe ani, fetele începeau deja să-şi coasă cămaşa de mireasă. La vreo două zile după ce-am făcut analizele, a trebuit să mă duc sus, în munte, la o odaie, unde aveam ani­malele, şi numai ce-o văd pe mămica mea că urcă spre odaie şi, mai mult râzând, m-a întrebat ce am visat în noaptea care a trecut. Ţiu minte, ca acu­ma, că visasem că-mi degeră picioarele, că mi-e frig, că sunt îngheţată de ger. Tot frigul acela a dis­părut din mintea mea, când mămica mi-a spus că a venit după mine, ca să mă întorc acasă, pentru că mă aşteaptă alţi peţitori. Am coborât în sat şi acasă la noi era Iencuţu, bărbatul cu care am trăit apoi, şi fratele lui.

- Înseamnă că ai fost fată faină, dacă ai avut atâţia peţitori, mătuşă Maria!

- Poţi să ştii că am fost! Şi faină, şi cuminte! Şi Dum­nezeu m-a ajutat de-am trăit cu un om bun. Aşa era mai demult, umblau mai mulţi peţitori la o fată şi-apoi se mai şi stricau nunţile, din tot felul de pricini. Şi Iencuţu era tocmai în situaţia că i s-a stricat nunta cu fata pe care i-o aleseseră părinţii şi cu care făcuse "lo­gondă”. Şi-acuma, când toate erau pregătite de nuntă, ce era să mai facă? A venit la noi, să mă ceară pe mine, ca să aibă şi el mireasă. Numai că şi eu eram deja promisă lui ăla oacheşu'. Tocmai atunci s-a potrivit de-a sosit şi tăticul cu vinul cumpărat de la Piteşti, pentru nunta fixată deja. Am simţit atunci în mine aşa un fel de putere cum nu mai avusem altădată, şi am ştiut că trebuie să fac ceva în ceasul acela aşa de greu pentru toţi. Parcă m-a împins cineva de la spate, parcă nu mai aveam nici ruşine, nici nimic, parcă eram doar eu şi el în camera aceea, şi să vezi ce-am făcut! Tăticu' adusese de la târg şi fulgi de păun, din aceia frumoşi, albaştri, de care purtau la pălărie băieţii, când erau miri. Fulgii ăştia mireasa trebuia să-i dea în dar mirelui, în ziua nunţii. Eu n-am stat pe gânduri, m-am uitat bine la Iencuţu, am luat o pană de-aceea albastră şi, gata bună, i-am pus-o în mână, aşa ca să înţeleagă toată lumea că l-am ales pe el. Şi el a şi pus-o la pălărie, atunci pe loc. Şi asta a fost!

- Asta înseamnă că ţi-a plăcut "o ţârucă" de el, când l-ai văzut, sau ai vrut doar să scapi de Oacheşu?

- Ei, îl mai văzusem eu aşa, din treacăt, mi-a mai aţinut el calea, de vreo două ori, odată m-a luat chiar de mână. Prima întâlnire a fost la Dâmbovicioara, pe cărarea din dreptul bisericii, unde eu stăteam de po­veste cu o fată ce-mi era prietenă. El s-a oprit şi s-a pus în faţa noastră şi-a început să glumească cu noi. Am plecat amândoi o bucată de drum împreună, apoi ne-am despărţit, dar el se tot uita după mine. Altădată, mă­mica m-a trimis până la unu', de-i zicea Comăneci, ca­re cosea pantaloni, şi în locul ce se cheamă "La Mo­vilă” ne-am întâlnit iară. El venea de undeva, cu două pălării noi în mână, s-a oprit lângă mine şi-am povestit, dar un vecin care ne-a văzut i-a strigat să-mi dea şi mie o pălărie de aceea. Apoi am râs şi am plecat pe alt drum, dar mintea tot la el mi-a rămas, de ce să mă ascund? Dar şi el, înainte ca unchiul meu să-l aducă în peţit, când i-a vorbit despre mine, a zis, pentru că nu era sigur dacă mă cunoaşte: "Dacă o fi fata aia, de am în­tâlnit-o odată pe drum, lângă biserică, punem nunta di­­nainte, nu mai amânăm”. Aşa că, vezi matale, eu sunt convinsă acuma că, oricât ar fi lucrarea oamenilor, a părinţilor, până la urmă, tot dragostea învinge.

Mâini de femeie

Intrată în rând cu lumea, Maria a cusut şi-a ţesut ştergare, covoare, peretare, a împletit şi a tors lâna, a făcut haine pentru cele trei fete şi pentru bărbatul ei, a săpat şi a semănat, a greblat şi a cules, a închegat şi-a strâns caşul, a cusut burduşele de brânză şi-a umplut pivniţa de cartofi. De la nimic nu s-a dat în lături, nimic n-a speriat-o pe femeia aceasta mărunţică, aflată acum în faţa mea, cu un zâmbet aşezat, sfios, ca şi cum i-ar fi oarecum ruşine să vor­bească despre viaţa ei, ca şi cum nu s-ar cădea tocmai ea să-mi povestească cum îm­pletea în cârlige câte un călţun, în timp ce mergea cale de două ceasuri până la Dealul Sasului, unde lucra Iencuţu, numai ca să-l vadă, căci i se făcea dor de el, de cum pleca de-acasă. Se sfieşte, ca şi cum nu ar trebui să pomenească nimic din gre­utăţile începutului lor, când au dărâmat casa bătrânească şi-au înălţat alta mai mare şi mai mândră, în care să încapă toată dragostea cu care lucrau cot la cot, zi de zi, neabătut. Aşezate în poală, mâinile ei sunt neliniştite şi acum, la atâţia ani de atunci, pare că n-au astâmpăr, şi mişcările lor însoţesc vorbele simple, puţine, în care îşi povesteşte viaţa. Dar orice ar povesti, fie din vremea în care au făcut casa şi au crescut copiii, fie din timpurile mai apropiate de zilele de acum, când i-a crescut pe cei unsprezece nepoţi, mereu se întoarce cu vorba la Iencuţu: "Mă duceam la el, unde era angajat, şi lucram în cârlige, mergând. Nici nu mă uitam la lucru din mână, ţinteam numai înainte, prin pădure, pe scurtături, numai ca să-l văd, să stau o clipă în preajma lui. Dar şi el când venea acasă stătea tot pe lângă mine şi mă ajuta la toa­te, avea grijă de mine, îmi zicea Mariţo, Mariţico, că eram mai tână­ră ca el. Îmi făcea ţeve la război, îmi punea iţe, ca să pot face sarici, cu­verturi, ştergare, ţoale, fote strâm­te, alese, de toate câte or trebuit pen­tru casă. Noi am fost tot împreună, aşa cum îi şade bine omului cu fe­meia lui. N-am putut trăi despărţiţi unul de altul. Şi când era cioban, dus cu verile, în Jigărea, şi-atuncea fu­gea acasă de-acolo, din când în când, pentru câte o noapte. Nu ştiu cum de m-o fi întărit Dumnezeu de pot trăi acuma după ce el a murit. Nu ştiu. Mă îngăduie Dumnezeu să-l mai văd în vis câteodată, îl văd cum vine şi se uită pe-aici, prin gos­podărie, şi dă numai din cap, ca şi cum ar vrea să zică ceva, dar nu zice niciodată nimica. Nu zice nimica, numai dă din cap şi se uită, se tot uită.L-am visat ultima oară cum a venit şi s-a uitat la mine şi apoi s-a întors înlăcrămat. Mi-a amintit de ziua în care a murit, bolnav, de cum mi se rupea sufletul că nu-l pot ajuta în nici un fel. "Ce vrei, Iencuţule, să-ţi mai dau?”. Aşa îl întrebam şi el mi-a zis aşa, cu ultimele lui vorbe: "Să-mi dai sănătate şi-o pană de păun”. Şi eu asta n-am cum s-o uit, cât oi mai trăi. Aşa că, vezi matale, vorba asta e ca şi cum noi am fi legaţi şi dincolo de moarte şi eu n-am cum să trec peste asta. Acuma mai stau pe-aici, până vine zăpada, şi apoi mă duc la fete. Dacă mai trăiesc, mai mă întorc la primăvară, dacă nu, m-or aduce cu vreo maşină, tot ajung eu acasă până la urmă, lângă Iencuţu. Poate că mi-o aduce şi el mie vreo pană de păun, ca să-mi fie mai uşor ceasul acela.

Roata vieţii

Ceasurile trec greu în pustietatea muntelui. Când e vreme bună, mătuşa se aşază pe băncuţa din faţa casei şi priveşte nesfârşit crestele semeţe, sălbatice ale munţilor. Cine ştie la ce se gândeşte, urmărind zborul larg al păsărilor peste culmile Pietrei Craiului. Când plouă ori când vântul spulberă şi despleteşte norii, se adăposteşte în cămăruţă, lângă soba uriaşă. Atunci ia în braţe, dintr-un cui, de pe perete, o ramă de lemn, sub sticla căreia sunt lipite mai multe fotografii, în jurul unui ciobănaş, cusut cu aţă colorată pe pânză albă. "Tabloul vieţii”, îmi zice când mi-l arată. Caut să desluşesc în bucăţelele de hârtie chipul femeii de lângă mine. Într-una mai ştearsă de vreme, îi recunosc tră­săturile blânde, în alta, îngălbenită, descopăr şi zâm­betul timid - şugubăţ, care, parcă, i-a rămas neschim­bat de ani. Lângă nepoţi, o văd aşezată cu capul uşor aplecat pe un umăr, de griji, poate, dar aproape în toate stă lângă bărbatul ei, lipită de el, în spatele lui, cu mâna pe mâna lui. În haine de lucru ori în costum de soacră, cu cizmele de cauciuc, venită de la ani­male, ori înfăşurată în maramă de borangic, la nunta nepoţilor, mereu, mereu, lângă el.
Îmi povesteşte despre viaţa lor şi, ca-ntr-un miracol, câtă vreme ea vorbeşte, eu descopăr chipul ei de-acum, oglindit în sticla tabloului pe care-l ţine în braţe, ca o umbră peste toate frânturile de imagini încre­me­nite acolo, peste fragmentele de viaţă surprinse de fotograf. Iar chipul ei de-acum este senin şi parcă mai tânăr decât în ti­nereţe. "Uite-aici e ziua nunţii, când a fost începutul, adică de unde am plecat noi doi”, aici, când eram mai tineri, mai în putere, am venit apoi roata, roata (şi degetul se mişcă spre alte fotografii) şi-am ajuns aici, de aveam copiii, fetele, pe rând, apoi nepoţii. Aici suntem cu vacile, vezi cum le ţineam de coarne, şi iacătă-ne, am sosit aici la bătrâneţe, unde ne-a prins pozarul în faţa casei, pe băncuţa de lemn. "Cu degetul lipit de sticlă, urmăreşte fiecare fotografie de care îmi vorbeşte, şi degetul ei trece de la una la alta, urmând şi recapitulând oarecum drumul vieţii, într-o ordine pe care de-abia la sfârşit o înţeleg. Fotografiile nu sunt aşezate cronologic, în ordinea firească, după cum se mişcă penele ceasului, ci exact invers. E ca şi cum femeia aceasta ar fi simţit instinctiv, atunci când a lipit fotografiile în cerc, în ramă, că timpul amintirilor curge invers, ca şi cum toate dru­murile vieţii s-ar întoarce într-o zi la clipa dintâi.
"Era octombrie, cald şi frumos, dealurile erau roşii de rugina toamnei şi el a venit la Dâmbovicioara să mă ia mireasă şi m-a urcat pe un cal alb şi el era tot pe cal alb şi aşa am făcut drumul până aici, unde-i casa în care am trăit. Şi când să ieşim din sat, din Dâmbovicioara, acolo unde flăcăii, după cum era obiceiul, legau drumul cu lanţuri, ca să trebuiască să plătească mirele, el a luat şi calul meu de căpăstru şi am pornit la galop printre copaci, am fugit de lanţuri şi de ceilalţi nuntaşi şi nu ne-a mai prins şi nici găsit nimeni o vreme. Acela a fost ceasul nostru. Nu ne-a ştiut decât pădurea. Când am ajuns acasă, era deja strân­să lumea la nuntă. Lume multă, toţi dâm­bo­vicenii, şirnenii toţi. Mese afară, pe deal, şi sus, în aer, păsări, şi soare, şi lumină galbenă ca mierea, şi-n sufletul meu o bucurie atâta de mare, de o mai simt şi acuma, uneori".