Poveşti cu zâne - VALENTINA PELINEL

"Sunt mai fericită decât mi-aş fi închipuit vreodată”

Caietele cu vise

- Pentru adolescentele din România care visează să ajungă prinţese în lumea modei, tu eşti un basm transformat în realitate. Cum a ajuns fetiţa firavă din Bucureşti să îngenuncheze New York-ul?

- Şi eu am fost genul de fetiţă care se visa prinţesă. De-altfel, şi acum tot aşa mă visez. (râde) Ca atare, decupam din reviste fotografii cu Cindy Crawford şi Claudia Schiffer, pe care le lipeam în niş­te caiete. Caietele cu vise. Le mai păs­­trez şi azi... Lipeam fotografii şi spe­ram. Şi-am tot sperat... Până într-o zi din 1996, la foarte scurt timp după moartea tatălui meu, când am auzit la radio anunţându-se preselecţia pentru concursul "Top Model România”. Şi-atunci, cu toate că eram foarte tul­burată de pierderea lui, mi-am spus: "E o şansă. Trebuie să încerc”. După câ­teva zile, în care am mai pritocit ideea asta, m-am dus la hotelul Dorobanţi, acolo unde se făcea "triajul”, şi am spus, cu voce pierdută, că aş vrea şi eu să intru în concurs. Domnul cu care stăteam de vorbă mi-a replicat că am venit cam târziu, că organizatorii au început deja repetiţiile. I-am explicat că întârzierea mea fusese pricinuită de moartea tatei, dânsul a înţeles şi a che­mat-o spre consultare pe doamna Zina Dumitrescu. Care s-a uitat la mine şi mi-a zis: "Mami, ai un costum de baie la tine?”. Eu, care nu aveam costum de baie nici acasă, am îngăimat un: "Nu, vin direct de la şcoală”. Problema s-a rezolvat, găsindu-se o altă fată care mi-a împrumutat costumul ei. Şi aşa am început şi eu repetiţiile. Acele câ­te­va zile s-au scurs cât ai clipi, într-o at­mosferă îmbibată cu emoţii amestecate cu adrenalină pură. După care a venit ziua concursului propriu-zis. Iar eu am fost desemnată să intru prima pe scenă. Ceea ce aproape că m-a pa­ralizat de frică. Împinsă de doamna Zina, am ieşit totuşi în lumina reflectoarelor, însă, după trei paşi, m-am împiedicat în bareta uneia dintre sandale. În clipa aia, mi-am spus că totul e pierdut. Totuşi, ca anesteziată, am rămas în culise până la final. Când m-am auzit anun­ţată în calitate de câştigătoare, am avut surpriza vieţii mele. Ar fi fost ziua de naştere a tatălui meu. Şi iată ce cadou minunat a ştiut el să-mi facă!... Am aler­gat acasă fericită până peste poate, cu trofeul în braţe: un urs de pluş uriaş. Mama, care nu avusese bani pen­tru biletul care i-ar fi permis să asiste la concurs, mă aştepta cu sufletul la gură. Când m-a văzut trium­fă­toare, mi-a zis: "Atât m-am rugat să câştigi...! Altfel, la cât eşti tu de ambiţioasă, nu ştiu cum ai mai fi tre­cut şi peste asta”. Avea perfectă dreptate. (râde) În orice caz, de aici a început "nebunia”. Doamna Zina m-a luat în trupa ei, a avut grijă să netezească asperităţile inerente (celelalte fete nu m-au prea acceptat la început, fiindcă ele aveau deja experienţă şi erau deranjate de mezina neştiu­toare, care uneori le mai încurca), m-a învăţat trucurile meseriei şi aşa am pornit "cu caravana”. Băteam ţara în lung şi-n lat, pe unde aveam "contractări” - aşa se numeau pe vremea aia pre­zen­tările de modă. Ne urcam în tren şi mergeam de la Sovata, la Suceava şi până-n Timişoara. Pe­rioada aceea a fost cea mai grozavă şcoală pe care aş fi putut s-o fac pentru meseria asta, fiindcă prezentările acelea erau absolut rudimentare: noi, ma­nechinele, ne şi machiam, ne şi coafam, ba ne aduceam singure de acasă şi ciorapii şi pantofii - trebuia să avem câte o pereche argintie, aurie, albă şi neagră. Practic, nu ni se puneau la dispoziţie decât hainele. Pe care le asortam cu machiajul şi pantofii după capul nostru. (râde) Între timp, am mai participat la câteva concursuri în străinătate, de unde m-am întors din nou cu titluri, dar fără să dobândesc nici un alt beneficiu profesional. To­tul până când am mers la New York, unde am câştigat, la secţiunea "Mo­del de Scenă”, un concurs anual, care se numeşte IMTA (In­ternational Mo­dels and Talent Asso­cia­tion) şicare reu­neşte agenţii cei mai im­por­tanţi de la toate agen­ţiile din lume şi cele mai bune mo­dele de pe întregul glob. În cli­pa aceea, au început agenţiile să-mi bată la uşă. Şi nu agenţii de care n-a auzit nimeni, ci agenţii cu prestigiu şi cu putere pe piaţă. Aveam 16 ani şi e­ram în al nouălea cer! Şi aşa, îmbătată de fe­rici­rea succe­sului şi dându-mi sea­ma de potenţialul acestei şan­se, am rămas în New York. Vreun an de zile, m-am cons­truit, m-am ridicat ca Valentina Pelinel: am alergat la castinguri, am locuit într-un apar­ta­ment cu alte mane­chine, care nu erau în­totdeauna chiar prietenoase, am început să cunosc diverşi fotografi şi diverşi cli­enţi, mi-am continuat şi şcoala... Apoi, cu un portofoliu solid, am început să lucrez serios şi să şi câştig pe măsura muncii, astfel că am putut să trimit şi bani acasă şi să şi plec din apartamentul acela comun, în care paturile erau înşirate ca la armată, iar fetele se certau pentru un loc unde să-şi pună farfuria în dulap. Iniţial, mi-am închiriat o locuinţă, iar mai târziu, mi-am cumpărat un apartament al meu, exact aşa cum mi l-am dorit. Şi acela a fost un moment de mare fe­ricire şi satisfacţie pentru mine, fiindcă întotdeauna am visat să am "locul meu”. Aceasta - îţi mărturisesc - a fost una dintre motivaţiile mele. Că dacă te uiţi în jur, 95% dintre manechine nu rămân cu nimic din meseria asta. Modellingul la nivel înalt e o meserie care "îţi ia capul”: întâlneşti foarte mulţi oameni cu bani, care tră­iesc într-un anume fel, mergi în locuri luxoase, eşti în­conjurat cu lucruri scumpe şi, dacă nu eşti cu picioarele pe pământ, începi să crezi că faci parte din lumea aceea bătută în diamante, începi să crezi că şi tu poţi să trăieşti aşa la infinit şi astfel îţi faci praf toată ago­niseala, iar, la final, te trezeşti săracă şi singură. Ma­nechinul e precum Cenuşăreasa din poveste: e prinţesă numai până la miezul nopţii, adică numai atât timp cât e pe val, după care, dacă nu a fost cumpătată şi pre­caută, se transformă la loc în fata săracă şi amărâtă care trebuie să spele podelele, îmbrăcată în zdrenţe. E o rea­litate tristă, pe care însă trebuie să o conştientizezi, tocmai ca să te aperi de ea. Iar eu - mulţumesc lui Dum­nezeu - mi-am păstrat limpezimea minţii şi nu m-am lăsat ameţită de iluzii.

Faţa nevăzută a gloriei

- Toate manechinele sunt frumoase, dar nu toate fac carieră internaţională ca tine. De ce unele ies din pluton, iar altele nu?

- Dincolo de noroc, care în mod clar joacă un rol primordial, cred că e vorba de un cumul de factori. În primul rând, cred că e o chestiune de atitudine. Pro­fe­sioniştii din acest domeniu vor pre­fera întotdeauna să lucreze cu o per­soană tonică şi optimistă, care are capacitatea să le însenineze ziua. Eu am fost aleasă pentru multe job-uri nu neapărat pentru că eram cea mai frumoasă, ci pentru că eram cunos­cută ca o fată care mereu lucrează cu zâmbetul pe buze. Apoi e vorba de respectul pe care îl arăţi oamenilor cu care lucrezi, în sensul de a veni la muncă la timp, de a asculta indica­ţiile care ţi se dau, de a nu face fiţe sau crize de isterie. După care e vor­ba de felul în care te prezinţi: dacă vii la job cu cearcăne până la maxi­lar, pe care nici cel mai bun machior nu ţi le poate acoperi total şi care obligă clientul la retuşuri foto sau dacă vii abia ţinându-te pe picioare pentru că în noaptea precedentă ai stat la nu ştiu ce petrecere până la 6 di­mineaţa, o dată ţi se trece cu vede­rea, însă a doua oară eşti privită cu reproş, iar a treia oară zbori de pe listă.

- Succesul în cariera de ma­ne­chin presupune restricţii, un regim auster, plin de privaţiuni?

- E vorba de un regim de viaţă pe care trebuie să ţi-l asumi şi care se bifurcă în două sensuri. Mai întâi e vorba de ceea ce ţine de trup, de felul în care te întreţii. Din păcate, tinere­ţea, faptul că la o vârstă fragedă or­ganismul îţi rezistă mai bine la orice fel de stres, le face pe multe dintre manechine să uite că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Nici eu nu pot să spun că, în perioada mea acti­vă, am făcut totul exact cum scrie la carte. De pildă, pen­tru că niciodată nu avusesem o problemă cu îngră­şatul, mâncam orice şi oricând pofteam. Şi nici cu sportul nu mă prea omoram. Repet, la 20-25 de ani, e ok, că acumulările de toxine din interior nu se văd şi la exterior, pielea ţi-e fermă, tenul ţi-e curat... Ce-i drept, nici dacă exagerezi peste măsură nu este în regulă, balanţa se înclină rapid spre negativ, iar în meseria de manechin asta e securea călăului. Nu mai arăţi bine, eşti terminată. În general însă, efectele greşelilor de la tine­re­ţe încep să se facă simţite în jur de 30 de ani. Şi-atunci trebuie să iei urgent măsuri, altfel situaţia devine ireversibilă. Eu, care între timp am adoptat un regim de întreţinere cu-adevărat sănătos, regret că n-am aplicat aceste reguli încă de mică. Dar să-ţi explic punctual: eu am avut nevoie de un ghiont zdravăn din partea propriului organism, ca să mă trezesc la realitate, şi ghiontul ăsta zdravăn l-am primit în urmă cu patru ani, după reîntoarcerea în ţară. Odată ce am decis să mă stabilesc aici şi să renunţ la prezentările de modă, m-am relaxat, consumul de calorii mi-a scăzut, sub in­fluenţa soţului meu (n. red. politicianul Cristian Bou­reanu), care e gurmand, am început să mănânc mult mai mult şi, câte-un pic, câte-un pic, am început să mă în­graş, până când am acumulat 8 kg în plus faţă de greutatea mea ideală. Cel care mi-a tras semnalul de alarmă a fost chiar Cristi, care mi-a zis că el mă iubeşte oricum, dar totuşi... Îţi dai seama cum mi-au picat vor­bele astea! (râde) Am intrat imediat în stare de ava­rie şi primullucru pe care l-am făcut a fost să merg la sport. După o vreme, mi-am dat însă seama că, deşi mă speteam făcând toate exerciţiile de pe lume, rezultatele nu erau suficient de rapide. Şi-atunci m-am dus să consult un nutriţionist. Cu carneţelul în mână. Ca să nu pierd nici o vorbă. Discuţia cu nutriţionistul m-a lu­minat. Am început să pun în practică recomandările pe care le-am primit şi... curând, am început să slăbesc. Iar asta, fără să-mi dereglez organismul şi fără să mă înfometez. Cheia este să mănânci din patru în patru ore, ca să menţii egal nivelul insulinei. Apoi trebuie să iei în seamă şi ce anume mănânci. De pildă, mie mi s-au indicat lactatele slabe, cu maximum 2% grăsime, câte două fructe pe zi (cu excepţia bananelor, prunelor sau altor fructe care au un conţinut ridicat de zahăr), carne albă (până la 400 de grame pe zi) şi cât mai multe legume. În plus, am fost sfătuită să beau multă apă şi li­monadă, fără nici un fel de ingredient dulce - nici za­hăr, nici miere, nici îndulcitori sintetici. Şi, peste toate astea, am venit în ajutorul organismului şi cu diverse suplimente alimentare: spirulină (care e excelentă în curele de dezintoxicare), omega 3 şi 6 (ca să înlăturăm senzaţia de greaţă care poate apărea uneori, e bine să le păstrăm la rece, în frigider), vitamine şi minerale. Iar pentru exterior, am făcut apel la diverse creme şi loţiuni cu conţinut natural. Eu sunt o adeptă înfocată a produselor naturiste, iar dacă se poate ca ele să fie şi "Made in Romania”, atunci sunt şi mai fericită. Mi se pare stupid să apelezi la nu ştiu ce produse de import, care sunt şi extrem de cos­tisitoare, când aici, în ograda ta, ai unele de o ca­litate excelentă, fără ingrediente nocive şi la un preţ decent. Unde mai pui că, achiziţionând astfel de produse, ajuţi nişte oameni să-şi păstreze ser­viciile şi, finalmente, ajuţi economia ţării. De ce să nu fim şi noi mai patrioţi?! Eu, de pildă, sunt ex­trem de încântată de produsele Hofigal. În­tr-atât de încântată încât, atunci când mi s-a pro­pus să devin imaginea acestei firme, n-am stat deloc pe gânduri. Dar să revin: dincolo de regimul de via­ţă care se referă la trup, şi manechinele, ca orice alt profesionist, trebuie să-şi instituie un regim de viaţă care să le păstreze echilibrul psihic. Şi aceasta este o profesie care te consumă enorm: cu cât urci mai sus, cu cât eşti mai bine cotată, competiţia devine mai acerbă. Am văzut multe manechine care, din disperarea de a se menţine în top, dăduseră în bulimie sau se înfometau ori recurgeau la droguri. Apoi, să nu uităm ca sunt şi alte lucruri care se pot constitui în factori de stres: dorul de casă, grija faţă de familie... Eu, în pe­rioa­da în care am stat la New York, eram extrem de marcată de gândurile astea. Trebuia să am grijă de mama şi de sora mea (mai mică decât mine cu 7 ani), care trăiau exclusiv din banii pe care li-i trimiteam eu. Şi mai eram şi topită de dor: dorul de acasă, acel acasă pe care nu poţi să-l ai altundeva decât în braţele oamenilor care te iubesc, ale familiei. Ca să rezist, vorbeam cu mama la telefon zilnic! Îmi cum­păram cartele din alea pentru convorbiri interna­ţio­na­le şi o sunam absolut în fiecare zi, ca să ne povestim una alteia tot ce se mai întâmplase sau doar ca să ne auzim vocile. Şi cât de liniştitoare e vocea ma­mei! E greu când eşti singur, la mii de kilometri depărtare de ţară şi te lupţi să-ţi croieşti un drum în viaţă, fără să-ţi îndoi co­loana şi să-ţi cobori frun­tea în pământ...

Dragoste la prima vedere

- Trăgând linie după experienţa americană, care e cel mai important lucru pe care ţi l-a dat America?

- Vezi, eu m-am visat de mică model, dar nu m-am închipuit, ca alte fete, în universul acela care se concentrează printre zgârie-nori. Însă când am ajuns acolo, în New York, am ştiut că ăla e lo­cul meu. M-am îndrăgostit instantaneu de nebunia acestui oraş, de frenezia lui, de acea permanentă stare de mişcare care domneşte acolo - uneori ţi se pare că parcă şi clădirile se mişcă - de felul în care oamenii lui ştiu să-şi urmărească visele, până când ajung să le atingă cu mâna. Eu sunt o persoană energică, activă, care are mereu rucsacul plin cu planuri şi-n orice clipă se zbate ca să transforme în realitate unul dintre acele planuri. Iar New York-ul mi-a oferit contextul ca să-mi împlinesc toate visele pe care le aveam atunci. Aşa că am a mulţumi Americii şi New York-ului, în special, pentru că m-a ajutat să mă maturizez, pentru că mi-a dat o experienţă de viaţă fabuloasă, pentru că mi-a insuflat o altă perspectivă asupra exis­ten­ţei şi pentru că mi-a permis să-mi câştig inde­pen­denţa financiară. De-altfel, eu nici acum nu m-am desprins în totalitate de New York. Mi-am păstrat apartamentul de acolo şi mai am şi compania mea de organizare de evenimente, în a cărei funcţio­na­re sunt extrem de implicată, astfel că, la 2-3 luni, merg acolo indiscutabil.

- Care sunt diferenţele cele mai notabile din­tre români şi americani?

- Ro­mânul se uită mai întâi în ograda celuilalt şi abia apoi în ograda lui. Americanul face exact invers. Românul e sociabil, e deschis, ştie să se dis­treze şi să fie gazdă şi ştie să echilibreze munca şi relaxarea. Americanul e "robotizat” - la el, pe pri­mul loc e cariera, numai după aceea, dacă-i mai rămâne vreun pic de timp, se mai gândeşte şi la interacţiunea cu alţi oameni din afara cercului profesional. Românul e familist şi în relaţia cu ai lui e cald şi sincer implicat.Americanul, chiar şi faţă de rude, e mult mai rece, mai pragmatic. Ba chiar şi în relaţiile romantice funcţionează "sistematizat”: azi se ve­de cu o persoană, mâi­ne cu o alta, poimâine cu o alta, trebuie să com­pa­re, să ierarhizeze şi abia apoi, eventual, se decide să aibă o relaţie cu una dintre acele persoane. Ro­mânul îşi ascultă ini­ma şi instinctul şi dacă în sea­ra asta a întâlnit o per­soană care l-a fermecat, gata, e cu ea, nu mai stă să facă statistici şi să vadă câte elemente sunt pro şi câte contra.

- Şi tu tot aşa ai pro­cedat când l-ai întâlnit pe Cristi? Ţi-ai ascultat inima?

- Între noi a fost dragoste la prima vedere. Ceea ce, pentru mine, a fost absolut uluitor, pentru că, până în clipa aceea, eu credeam că noţiunea asta e doar aşa, un element de romantism literar. Mai mult, eu nici nu-mi căutam un partener de viaţă. Eram complet de­di­cată carierei. De-altfel, eu n-am fost genul de fată care să viseze să se mărite. Însă, într-o seară, pe 4 de­cem­brie, fiind în Bucureşti, am ieşit într-un bar cu niş­te prietene. Stăteam la o masă, când pe uşă a intrat Cristi. Şi am rămas cu privirea pironită asupra lui. Mi-a picat cu tronc instantaneu. (râde) Era aşa de fru­mos...! Îmbrăcat într-un costum impecabil şi cu un zâm­bet fantastic care, pur şi simplu, îi lumina chipul. Norocul a fost că prietenele mele erau prietene şi cu el, aşa că ne-au făcut cunoştinţă. Şi, din secunda aia, nici că ne-am mai dezlipit unul de celălalt. Pentru că - asta am aflat ulterior de la el - şi Cristi a fost absolut topit după mine, din clipa în care m-a văzut. Aşa că, de unde eu urma să mă întorc în America peste câteva zile, am început să-mi tot amân decolarea: întâi, Cristi m-a rugat să rămân aici, ca să mă serbeze el de ziua mea, care e pe 8 decembrie. Apoi a urmat: "Te rog, mai stai, că e şi ziua mea pe 15 decembrie”. Apoi: "Te rog, mai stai, să fim împreună de Crăciun”. Apoi: "Te rog, nu putem să fim despărţiţi de revelion”. Şi tot aşa... Până când, la un an de la prima întâlnire, ne-am logodit, pen­tru ca, după încă un an, să ne şi căsătorim.Şi-aşa, din această mare dragoste, am renunţat la viaţa mea din America şi m-am întors în România. Dar nu regret nici o secundă: sunt mai fericită decât mi-aş fi putut în­chipui vreodată. Căsnicia aceasta m-a împlinit ca fe­meie, dar şi ca om, pentru că, pe lângă confortul emo­ţional, mi-a adus şi cea mai importantă lecţie a matu­ri­tăţii - ca soţie, am înţeles, în sfârşit, ce înseamnă să nu mai fii singur, am înţeles ce înseamnă să raportezi viaţa la doi. Pentru că asta faci într-o căsnicie: şi bun, şi rău, totul se vede, se trăieşte şi se rezolvă în doi. Şi as­ta mi se pare minunat.