JOHNNY RĂDUCANU

Pe 1 decembrie ar fi fost ziua lui. Ar fi petrecut-o ca totdeauna: cu zâmbete hâtre şi poante scandaloase, cu telefoane sunând din toate colţurile lumii şi un ospăţ barosan, cu soufflé-uri şi tarte, pentru toţi cei care îi erau dragi. S-a stins din viaţă acum un an, dar amintirile cu el sunt încă vii. Se încăpăţânează să ne arate că, atâta timp cât îl vom pomeni şi povesti, Johnny va trăi mai departe alături de noi

CARMEN FIRAN
(poetă şi jurnalistă)

Johnny americanul

L-am vizitat pe Johnny în­tr-o zi de septembrie. Îi adu­ceam flori de grădină şi mere. Nu curgea apa în garsoniera lui ticsită cu cărţi, aşa că am lăsat florile pe balcon şi am renunţat să mai facem cafea. "Asta e, Firanco, welcome to Romania, hai mai bine să-ţi cânt ceva”. Trăia simplu, la limita necesi­tă­ţilor, se retrăgea într-un colţ să-şi facă insulină, îşi dă­duse inima muzicii şi nu se plângea.
În fiecare an când veneam în Bucureşti, îl sunam şi el apărea oriunde îl chemam să ne întâlnim, la o lan­sare de carte, un recital de poezie, pe terasa Uniunii Scri­itorilor, cu zâmbet hâtru, fericit de la natură. Îmi făcea repede o sinteză a scenei politice şi sociale ro­mâneşti ascunzându-şi tristeţea în umor, cu spiritul lui de observaţie ascuţit ca un bisturiu. Când vorbea des­pre muzică se transfigura, devenea grav şi niciun com­promis nu-şi mai găsea locul. Mă simţeam pri­vilegiată de prietenia lui statornică, în ciuda distanţelor şi timpului, de căldura cu care îmi vorbea, uneori colorat, dar atât de natural şi blând, eram fericită să-i ascult şi mu­zica, şi cuvintele, mă simţeam oarecum protejată de prezenţa lui ireală, într-un peisaj măcinat de patimi şi mize false. Johnny era altceva, de altundeva, un spi­rit liber, de aer, şi nu m-aş fi mirat dacă s-ar fi ridicat şi ar fi zburat deasupra oraşului, fluturându-şi şapca de ginşi pe care se afla brodat un mic steag american.
În acel septembrie a deschis pianul şi mi-a cântat minute în şir. În acea garsonieră mică, îmbibată cu molecule de artă, tot timpul cât a cântat mi-am ţinut cu greu lacrimile în colţul ochilor. Avea să fie şi ultima oară când l-am auzit pe Johnny cântând.
În urmă cu doi ani, Johnny m-a sunat la New York: "Firanco, mi-e dor. Şi de New York, şi de tine. Ce-ar fi să dau o fugă? Mor să mai văd o dată oraşul ăla! Da, pot să şi cânt dacă găseşti un club...”. Ne-am entuziasmat amândoi şi am rămas înţeleşi. Mă va anunţa când se va decide să-şi ia bilet de avion. Mi-am sunat câţiva prieteni americani, care îl cunoscuseră, câţiva muzicieni şi directori de cluburi, să pregătim terenul. Scriitorul Bruce Benderson făcuse o pasiune pentru el, după ce îl ascultase într-un concert cu Teo­dora Enache, cu câţiva ani în urmă, îl pomenise şi în romanul său autobiografic "The Romanian”: "Tu­ciuriul Johnny este pentru mine cel mai luminos punct din Bucureşti, ultima baricadă a boemei, pianist de ge­niu. Poate să locuiască oricând şi în apartamentul meu din Manhattan”. Andrei Codrescu îmi scria un mesaj: "Ce om grozav! Îmi pare aşa de bine că am avut şansa să-l cunosc... Mi-a revenit instantaneu în minte seara de pe terasa din Neptun, când ne-a vorbit în poezie pu­ră...” Îl aşteptau mulţi, avea admiratori solizi la New York, adora oraşul şi spiritul lui, era un pro-american de calitate şi profunzime. Nu a fost să se întâmple. Cum spunea cineva, "moartea are prostul obicei de a ne strica planurile”.

MIHAI ŞORA
(filosof şi eseist)

Un enigmatic

Aş aşeza imaginea lui Johnny Răducanu sub semnul enigmaticului. Fiinţa lui avea, cu adevărat, ceva mis­te­rios: deşi exuberant, deschis oricăror întâl­niri, lipsit de prejudecăţi şi cuceritor, mi-a apărut în­totdeauna drept un om - un bărbat - de o infinită pu­doare, aproape timid - în sensul nobil pe care îl îm­bra­că acest cuvânt când vine vorba despre artişti. Enig­ma­ticul lui Johnny nu însemna ascunziş, ci un fel de re­fugiu, o artă de a te re­tra­ge din vuietul vremurilor, că­tre lucrurile cu adevărat im­portante: muzica, prie­te­nii, făpturile iubite. Poate că acesta este sensul înţelep­ciunii lui, aşa cum am putut să-l descifrez, de-a lungul anilor. Legătura noastră era subînţeleasă: nu avea nevoie de explicaţii, de efuziuni lirice ori manifestări publice. De aceea îmi vine, acum, foarte greu să aştern pe hârtie aceste rânduri: într-o oarecare măsură, sunt nevoit să povestesc ceea ce nu poate fi povestit, să scot la lumină ceea ce ar trebui să rămână tainic.
Într-o seară, ştiindu-l suferind, în spital, l-am sunat pe Johnny: aşa, să-i aud vocea, să ne bucurăm, pe cât ne era cu putinţă, unul de celălalt. Şi ne-am bucurat. I-am citit, atunci, la telefon, Ivan Turbincă, povestea lui Crean­gă. Niciodată nu vorbisem cu Johnny despre Crean­gă şi despre universul lui; nu ştiam dacă îi plac po­veştile, nici dacă i se întâmplă să zăbovească asupra unor asemenea scrieri, cum mi se întâmplă mie. Dar bă­nuiam că întâlnirea cu şugubăţul Ivan îl va înveseli, îl va scoate din monotonia şi apăsarea unui tratament de spital, îl va pune pe gânduri. Am început să citesc: sfiel­nic, poticnit - căci Dumnezeu nu m-a înzestrat cu ha­rul bunului său prieten, Pino (Caramitru), apoi - avân­tat, iute, glumeţ; din când în când, mă opream să-l în­treb: "Mai eşti acolo?”, iar Johnny răspundea prompt: "Da, ascult”. La sfârşit - o tăcere lungă, pre­lungă, cât o po­veste... Atunci, pentru întâia oară, l-am simţit pe Johnny plângând.

MĂRIUCA VULCĂNESCU
(fiica cea mică a filosofului Mircea Vulcănescu)

Un spirit liber

Poate nu e chiar o veşnicie, dar, la scara unei vieţi de om, este foarte mult timp de când auzeam vor­bin­du-se de cel mai bun jazzman de pe la noi. Aveam vreo 15 ani, iar vărul meu, Spiru, mergea în fiecare du­mi­ni­că la poalele dealului Spirei, într-o cârciumioară îm­bro­bo­­dită în ro­go­jini de papură. Acolo, Johnny Ră­du­canu, mu­zi­cant vestit, deşi încă foarte tânăr, abia intrat la Con­ser­vator, avusese iniţiativa generoasă şi unică să dea acestor tineri prilejul de a-l "reprezenta” la di­fe­rite eve­nimente mondene pen­tru care se căutau mu­zicanţi. Do­rinţa lui de a ajuta era mai angajantă decât orice contract pe hârtie.
De cunoscut, l-am cunoscut mai târziu, printr-o pri­e­tenă comună. Eram mai în vârstă, vremurile de­ve­niseră apăsătoare, iar prieteniile - indispensabile su­pra­vieţuirii. Pe fondul gri al acelor ani, cuplul Getta Cos­tin şi Johnny Răducanu era o pată de lumină. Getta era fiica unei austriece de viţă nobilă şi a unui profesor universitar, eleva favorită a lui George Călinescu. Lo­cu­ia pe atunci în gazdă, într-o casă din vechiul Bucu­reşti, aparţinând Corneliei Papacostea. Îşi pri­mea prietenii într-o încăpere vastă, cu balcon spre gră­di­nă, unde venea şi Johnny. Acolo ne întâlneam şi reuşeam să ne convingem că timpul se putea opri în loc, că nu era totul pierdut, că istoria sumbră nu-şi întinsese aripile iremediabil asupra noastră. Ceva mai târziu, Getta şi Johnny au reuşit nu mica per­for­manţă de a transplanta într-un nou cartier cu ar­hi­tectură co­munistă -Balta Albă - acelaşi spirit ci­vi­lizat şi liber, pe care îl purtau cu ei graţie edu­ca­ţiei lor solide şi cosmopolite. Tot în Balta Albă lo­cuiam şi eu. I-am poftit la mine odată, ca Johnny să cânte pe pianul mamei, Mărgărita Vulcănescu, la care mai cântase cândva şi Dinu Lipatti. Ne ve­deam des la ei, unde se ţesea, aproape neverosimil pentru ace­le timpuri, ceva din atmosfera saloanelor de altă­da­tă. Genero­zi­tatea şi căldura lor se împle­teau cu muzica, prie­teniile aveau vizibile afinităţi cul­tu­rale, dialogurile se năşteau firesc, ca un joc. Johnny era el însuşi un spectacol. Un spectacol rar, lipsit de morga impusă a scenei.