Noiembrie a avut totdeauna pentru mine o frumuseţe şi sălbatică şi molcomă. O frumuseţe unduitoare, ca un pas tăinuit de flamenco. Nu m-a lăsat niciodată indiferent, şi nici nu i-am simţit arţagul. Poate şi pentru că toată copilăria mea a fost plină de talismane de noiembrie. Fără acele semne timpurii, poate că n-aş fi văzut în noiembrie decât agonia fără egal şi fără leac a vieţii prin grădini, păduri şi pe asfalturi, sub soarele stors de lumină. Multe dintre semnele ce m-au făcut să iubesc luna noiembrie au dispărut, încuiate în copilărie, ca în cămaşa unui vis. Altele le mai regăsesc şi acum.
Pe strada mea este un trandafir care în fiecare an se încăpăţâneză să rămână înflorit, până la sfârşitul lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima ninsoare şi, vreme de câteva zile, petalele lui roz-portocalii încă se mai luptă cu zăpada care-l înconjoară, asaltându-l din toate părţile. Trandafirul ăsta de noiembrie de pe strada mea mă face să cred că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el, străbătând iarna ca o nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr strălucind iar, cu mult înaintea celorlalţi. Trandafirul ăsta este licărul meu de magie, reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, şi pe care îl consult, mai ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul stingerii toamnei. Uneori se încăpăţânează să lupte, singuratic şi mândru printre copacii despuiaţi de frunze, până hăt, aproape de Crăciun...
Primul trandafir de noiembrie mi l-a arătat bunicul, în copilărie. Îl pusese el în curtea casei noastre de la Caşin. Iar bunicul, care era un inginer silvic de modă veche şi ştia să-mi "povestească” fiecare copac din grădină sau din Parcul Herăstrău, mi-a spus că soiul ăla de trandafir era foarte rar, îl adusese el tocmai de pe lângă Arad, dintr-o fostă seră imperială. Primul meu trandafir de noiembrie era ca jarul aprins, şi atunci când cădea prima ninsoare, petalele lui sclipeau ca nişte globuri de Crăciun uitate de soarele toamnei, prin curtea albită...
Dar trandafirul bunicului n-a fost singurul semn magic, de noiembrie, din copilăria mea. Îmi mai aduc aminte cum, tot la vreme de toamnă, culegea via pe care el o sădise în plin cartier rezidenţial, în grădina din spatele casei. Pe urmă, punea la păstrare în podul vilei, după un ritual meticulos, lanţuri de ciorchini de Muscat de Hamburg. Şi acolo, în podul cald, strugurii cu boabe mari se stafideau şi se abureau încetişor. După care, începând din noiembrie şi până în ianuarie, el îi scotea pe rând, îi înmuia uşor în apă şi mi-i dădea mie, nepotului lui cel mai drag, să-i mănânc. Strugurii arătau de parcă chiar atunci ar fi fost culeşi. Şi mie mi se părea atunci că bunicul putea să oprească toamna în loc, să nu aibă sfârşit!... Multă vreme după asta, am trăit cu ideea că meşteşugul ăsta al bunicului este unul ştiut, aşa de firesc făcea el totul. Până de curând, când am aflat că nu-i aşa, şi că de fapt, Muscatul de Hamburg nici nu poate fi păstrat mult timp. Strugurii de noiembrie şi de iarnă ai bunicului au fost alt semn magic, lăsat pe tăcute, în curtea casei.
La fel ca şi vişinul pus de el, tot într-un noiembrie. Era vişinul meu, mai mult de atât, era chiar fratele meu cu frunze, cum m-a învăţat bunicul, în câteva vorbe simple. Vişinul pe care m-a pus să-l păzesc zi de zi, nesmintit, pentru că atâta vreme cât îi va fi bine vişinului, îmi va fi bine şi mie, îmi spunea. Vişinul pe care bunicul îl pusese nu departe de cireşul bătrân, înalt cât casa cu două etaje. Cireşul tatei... Astfel, începând dintr-un noiembrie, cireşul şi vişinul mi-au umplut toată copilăria. Şi câţiva ani mai târziu, mi-au invadat şi poemele, deodată cu toate celelalte semne magice ale căror urme se pierduseră şi ele pe pământ. Şi de atunci le-am căutat şi le caut mereu, în cuvânt.
Pentru toate acestea, noiembrie nu trece niciodată indiferent şi mohorât pe lângă mine. Noiembrie pe care îl iubesc cu o dragoste unduitoare, ca pe o iubită niciodată atinsă, dar niciodată pierdută. Noiembrie cu frumuseţea lui, când sălbatică şi când molcomă. O amăgire mereu amânată, în pas tăinuit, de flamenco.