Ori încotro te-ai uita din acel loc, vezi numai munți, ca un arc uriaș de creste ce țin în deschiderea lor plaiurile veșnic bătute de vânt. Nu mai are acum vecini mătușa Maria. Unii s-au mutat la cele veșnice, în curtea bisericii, alții au plecat la oraș, la copii, lăsând casele pustii. Din când în când, pe poteca năpădită de iarbă, mai trec turiști, ca niște stoluri gureșe de vrăbii, apoi tăcerea umple iarăși dealurile. Cu toate s-a învățat mătușa, dar cel mai greu cu singurătatea, care și-a făcut cuib în căsuța ei de când a murit Iencuțu, bărbatul cu care a trăit mai bine de o jumătate de veac și căruia nu i-a spus niciodată tu, ci doar dumneata, matale sau tălică, pentru că așa a deprins ea din bătrâni respectul pentru omul drag. Acum, când a rămas singură în căsuța ei din vârful muntelui, la aproape optzeci de ani, tocmai iubirea aceasta, despre care ne-a vorbit cu nerăbdare și bucurie, o ajută să înalțe punte de aur peste zilele cenușii ale bătrâneții și să privească în urmă cu zâmbet și înțelepciune, la întâmplările și încercările prin care a trecut.
Nunta aranjată
Miroase a toamnă târzie în casa mătușii, atunci când pune în păhărele de lut câte un degetar de țuică fiartă, ca să dezlege șirul vorbelor și să deschidă o fereastră între noi și viața ei. Ea nu bea. Se așează pe marginea patului emoționată și așteaptă cuminte, ca la școală, să încep să întreb.
- Mătușă Maria, mi-ai spus că ai fost măritată de părinți, când erai o copilă, așa cum era obiceiul în familiile ciobănești, și că aveai numai șaisprezece ani când ai fost mireasă. Cum ai reușit să-ți duci viața în această căsătorie, pusă la cale de alții?
- Ei, n-a fost chiar fără voia mea, până la urmă. Să vă spun cum s-a întâmplat: eu m-am născut în familia lui Victor și Vergina Tican, din Dâmbovicioara de Argeș, și eram unsprezece copii în casă. Ca să mai împuțineze din gurile de hrănit, părinții mei au hotărât să mă mărite mai degrabă. A venit într-o seară o femeie cu un băiat la noi, în pețit. Am avut o tresărire când l-am văzut, m-am ridicat în picioare, oarecum emoționată, dar din prima clipă mi-am dat seama că nu-mi place deloc, că era cam oacheș. Nu-l știam, nu-l mai văzusem până atunci. El era din Rucăr și toți mă încântau că e băiat bun, că are casă, că e bogat, că sunt numai doi frați la părinți. Mătușa lui, care-l însoțea, mi-a zis că e venit de curând din armată și că l-a pârlit soarele pe-acolo, de-aceea e așa negricios, dar eu nici n-am dat mâna cu el, stăteam acolo și mă uitam pe de lături, nu la el. Nu-mi plăcea și gata, nu eram hotărâtă din sufletul meu, așa cum știu eu acuma că trebuie să fii când te măriți, dar n-aveam ce face, că nu mă puteam opune la dorința părinților.
- În vremurile acelea erau și cazuri în care tinerii nu ascultau de părinți, urmărindu-și chemarea inimii?
- Nu se exista așa ceva pe-atunci. Rare cazuri, unu' sau două, de știu. Nunta se făcea cu părinții, adică numai așa cum hotărau ei și, deși se făcea de cele mai multe ori împotriva dragostei, oamenii tot nu se divorțau ca acuma, cu una cu două. Stăteau laolaltă, că aveau o inimă de înțelegere, de a trăi viața înainte. Dar erau tare neîmpliniți unii și fără noroc. Eu zic că e mare lucru să te iubești cu omul cu care trăiești. Nu după avere, să te aduni cu el, că nu e bine, tot dragostea e aceea care până la urmă face rânduială. Și dragostea-i trimisă de la Dumnezeu. Eu cred că nu este mai mare și mai greu lucru pe lumea asta ca potriveala dintre doi oameni. Și dacă este dragoste adevărată și potrivire, apoi eu cred că astea-s pe veci, până dincolo de moarte. Și Dumnezeu, într-un atare caz, le rânduiește cum crede El că e mai bine, că nici Lui nu-I plac oamenii tot plânși.
Mirele ales
- Așadar, ați făcut nunta...
- Stai, că până la nuntă mai e. Scurt pe doi, s-a fixat, într-adevăr, data nunții, fără să mă mai întrebe și pe mine cineva ceva și, a doua zi, a trebuit să mergem la Rucăr, pentru analizele de sânge. Tata a înhămat caii la căruță și am pornit, dar eu n-am vrut să mă urc în căruță lângă băiatul acela oacheș, am mers pe jos, pe-o parte a drumului, și atuncea a coborât și el și a mers dincolo de căruță, pe cealaltă parte de drum. N-am vorbit nimic, n-am scos nici o vorbă unul către altul, am făcut analizele și apoi fiecare s-a întors la casa lui. Numai că Dumnezeu a vrut altfel cu mine, mi-o fi ascultat rugăciunile, că prea mi-era înnegurată inima.
- Să înțeleg că țineai la alt flăcău, mătușă Maria? Aveai un drăguț de care părinții nu știau?
- N-aveam drăguț, că eram prea mică, deși pe vremea aceea, cam de pe la paișpe, cinșpe ani, fetele începeau deja să-și coasă cămașa de mireasă. La vreo două zile după ce-am făcut analizele, a trebuit să mă duc sus, în munte, la o odaie, unde aveam animalele, și numai ce-o văd pe mămica mea că urcă spre odaie și, mai mult râzând, m-a întrebat ce am visat în noaptea care a trecut. Țiu minte, ca acuma, că visasem că-mi degeră picioarele, că mi-e frig, că sunt înghețată de ger. Tot frigul acela a dispărut din mintea mea, când mămica mi-a spus că a venit după mine, ca să mă întorc acasă, pentru că mă așteaptă alți pețitori. Am coborât în sat și acasă la noi era Iencuțu, bărbatul cu care am trăit apoi, și fratele lui.
- Înseamnă că ai fost fată faină, dacă ai avut atâția pețitori, mătușă Maria!
- Poți să știi că am fost! Și faină, și cuminte! Și Dumnezeu m-a ajutat de-am trăit cu un om bun. Așa era mai demult, umblau mai mulți pețitori la o fată și-apoi se mai și stricau nunțile, din tot felul de pricini. Și Iencuțu era tocmai în situația că i s-a stricat nunta cu fata pe care i-o aleseseră părinții și cu care făcuse "logondă”. Și-acuma, când toate erau pregătite de nuntă, ce era să mai facă? A venit la noi, să mă ceară pe mine, ca să aibă și el mireasă. Numai că și eu eram deja promisă lui ăla oacheșu'. Tocmai atunci s-a potrivit de-a sosit și tăticul cu vinul cumpărat de la Pitești, pentru nunta fixată deja. Am simțit atunci în mine așa un fel de putere cum nu mai avusem altădată, și am știut că trebuie să fac ceva în ceasul acela așa de greu pentru toți. Parcă m-a împins cineva de la spate, parcă nu mai aveam nici rușine, nici nimic, parcă eram doar eu și el în camera aceea, și să vezi ce-am făcut! Tăticu' adusese de la târg și fulgi de păun, din aceia frumoși, albaștri, de care purtau la pălărie băieții, când erau miri. Fulgii ăștia mireasa trebuia să-i dea în dar mirelui, în ziua nunții. Eu n-am stat pe gânduri, m-am uitat bine la Iencuțu, am luat o pană de-aceea albastră și, gata bună, i-am pus-o în mână, așa ca să înțeleagă toată lumea că l-am ales pe el. Și el a și pus-o la pălărie, atunci pe loc. Și asta a fost!
- Asta înseamnă că ți-a plăcut "o țârucă" de el, când l-ai văzut, sau ai vrut doar să scapi de Oacheșu?
- Ei, îl mai văzusem eu așa, din treacăt, mi-a mai aținut el calea, de vreo două ori, odată m-a luat chiar de mână. Prima întâlnire a fost la Dâmbovicioara, pe cărarea din dreptul bisericii, unde eu stăteam de poveste cu o fată ce-mi era prietenă. El s-a oprit și s-a pus în fața noastră și-a început să glumească cu noi. Am plecat amândoi o bucată de drum împreună, apoi ne-am despărțit, dar el se tot uita după mine. Altădată, mămica m-a trimis până la unu', de-i zicea Comăneci, care cosea pantaloni, și în locul ce se cheamă "La Movilă” ne-am întâlnit iară. El venea de undeva, cu două pălării noi în mână, s-a oprit lângă mine și-am povestit, dar un vecin care ne-a văzut i-a strigat să-mi dea și mie o pălărie de aceea. Apoi am râs și am plecat pe alt drum, dar mintea tot la el mi-a rămas, de ce să mă ascund? Dar și el, înainte ca unchiul meu să-l aducă în pețit, când i-a vorbit despre mine, a zis, pentru că nu era sigur dacă mă cunoaște: "Dacă o fi fata aia, de am întâlnit-o odată pe drum, lângă biserică, punem nunta dinainte, nu mai amânăm”. Așa că, vezi matale, eu sunt convinsă acuma că, oricât ar fi lucrarea oamenilor, a părinților, până la urmă, tot dragostea învinge.
Mâini de femeie
Intrată în rând cu lumea, Maria a cusut și-a țesut ștergare, covoare, peretare, a împletit și a tors lâna, a făcut haine pentru cele trei fete și pentru bărbatul ei, a săpat și a semănat, a greblat și a cules, a închegat și-a strâns cașul, a cusut burdușele de brânză și-a umplut pivnița de cartofi. De la nimic nu s-a dat în lături, nimic n-a speriat-o pe femeia aceasta mărunțică, aflată acum în fața mea, cu un zâmbet așezat, sfios, ca și cum i-ar fi oarecum rușine să vorbească despre viața ei, ca și cum nu s-ar cădea tocmai ea să-mi povestească cum împletea în cârlige câte un călțun, în timp ce mergea cale de două ceasuri până la Dealul Sasului, unde lucra Iencuțu, numai ca să-l vadă, căci i se făcea dor de el, de cum pleca de-acasă. Se sfiește, ca și cum nu ar trebui să pomenească nimic din greutățile începutului lor, când au dărâmat casa bătrânească și-au înălțat alta mai mare și mai mândră, în care să încapă toată dragostea cu care lucrau cot la cot, zi de zi, neabătut. Așezate în poală, mâinile ei sunt neliniștite și acum, la atâția ani de atunci, pare că n-au astâmpăr, și mișcările lor însoțesc vorbele simple, puține, în care își povestește viața. Dar orice ar povesti, fie din vremea în care au făcut casa și au crescut copiii, fie din timpurile mai apropiate de zilele de acum, când i-a crescut pe cei unsprezece nepoți, mereu se întoarce cu vorba la Iencuțu: "Mă duceam la el, unde era angajat, și lucram în cârlige, mergând. Nici nu mă uitam la lucru din mână, ținteam numai înainte, prin pădure, pe scurtături, numai ca să-l văd, să stau o clipă în preajma lui. Dar și el când venea acasă stătea tot pe lângă mine și mă ajuta la toate, avea grijă de mine, îmi zicea Marițo, Marițico, că eram mai tânără ca el. Îmi făcea țeve la război, îmi punea ițe, ca să pot face sarici, cuverturi, ștergare, țoale, fote strâmte, alese, de toate câte or trebuit pentru casă. Noi am fost tot împreună, așa cum îi șade bine omului cu femeia lui. N-am putut trăi despărțiți unul de altul. Și când era cioban, dus cu verile, în Jigărea, și-atuncea fugea acasă de-acolo, din când în când, pentru câte o noapte. Nu știu cum de m-o fi întărit Dumnezeu de pot trăi acuma după ce el a murit. Nu știu. Mă îngăduie Dumnezeu să-l mai văd în vis câteodată, îl văd cum vine și se uită pe-aici, prin gospodărie, și dă numai din cap, ca și cum ar vrea să zică ceva, dar nu zice niciodată nimica. Nu zice nimica, numai dă din cap și se uită, se tot uită. L-am visat ultima oară cum a venit și s-a uitat la mine și apoi s-a întors înlăcrămat. Mi-a amintit de ziua în care a murit, bolnav, de cum mi se rupea sufletul că nu-l pot ajuta în nici un fel. "Ce vrei, Iencuțule, să-ți mai dau?”. Așa îl întrebam și el mi-a zis așa, cu ultimele lui vorbe: "Să-mi dai sănătate și-o pană de păun”. Și eu asta n-am cum s-o uit, cât oi mai trăi. Așa că, vezi matale, vorba asta e ca și cum noi am fi legați și dincolo de moarte și eu n-am cum să trec peste asta. Acuma mai stau pe-aici, până vine zăpada, și apoi mă duc la fete. Dacă mai trăiesc, mai mă întorc la primăvară, dacă nu, m-or aduce cu vreo mașină, tot ajung eu acasă până la urmă, lângă Iencuțu. Poate că mi-o aduce și el mie vreo pană de păun, ca să-mi fie mai ușor ceasul acela.
Roata vieții
Ceasurile trec greu în pustietatea muntelui. Când e vreme bună, mătușa se așază pe băncuța din fața casei și privește nesfârșit crestele semețe, sălbatice ale munților. Cine știe la ce se gândește, urmărind zborul larg al păsărilor peste culmile Pietrei Craiului. Când plouă ori când vântul spulberă și despletește norii, se adăpostește în cămăruță, lângă soba uriașă. Atunci ia în brațe, dintr-un cui, de pe perete, o ramă de lemn, sub sticla căreia sunt lipite mai multe fotografii, în jurul unui ciobănaș, cusut cu ață colorată pe pânză albă. "Tabloul vieții”, îmi zice când mi-l arată. Caut să deslușesc în bucățelele de hârtie chipul femeii de lângă mine. Într-una mai ștearsă de vreme, îi recunosc trăsăturile blânde, în alta, îngălbenită, descopăr și zâmbetul timid - șugubăț, care, parcă, i-a rămas neschimbat de ani. Lângă nepoți, o văd așezată cu capul ușor aplecat pe un umăr, de griji, poate, dar aproape în toate stă lângă bărbatul ei, lipită de el, în spatele lui, cu mâna pe mâna lui. În haine de lucru ori în costum de soacră, cu cizmele de cauciuc, venită de la animale, ori înfășurată în maramă de borangic, la nunta nepoților, mereu, mereu, lângă el.
Îmi povestește despre viața lor și, ca-ntr-un miracol, câtă vreme ea vorbește, eu descopăr chipul ei de-acum, oglindit în sticla tabloului pe care-l ține în brațe, ca o umbră peste toate frânturile de imagini încremenite acolo, peste fragmentele de viață surprinse de fotograf. Iar chipul ei de-acum este senin și parcă mai tânăr decât în tinerețe. "Uite-aici e ziua nunții, când a fost începutul, adică de unde am plecat noi doi”, aici, când eram mai tineri, mai în putere, am venit apoi roata, roata (și degetul se mișcă spre alte fotografii) și-am ajuns aici, de aveam copiii, fetele, pe rând, apoi nepoții. Aici suntem cu vacile, vezi cum le țineam de coarne, și iacătă-ne, am sosit aici la bătrânețe, unde ne-a prins pozarul în fața casei, pe băncuța de lemn. "Cu degetul lipit de sticlă, urmărește fiecare fotografie de care îmi vorbește, și degetul ei trece de la una la alta, urmând și recapitulând oarecum drumul vieții, într-o ordine pe care de-abia la sfârșit o înțeleg. Fotografiile nu sunt așezate cronologic, în ordinea firească, după cum se mișcă penele ceasului, ci exact invers. E ca și cum femeia aceasta ar fi simțit instinctiv, atunci când a lipit fotografiile în cerc, în ramă, că timpul amintirilor curge invers, ca și cum toate drumurile vieții s-ar întoarce într-o zi la clipa dintâi.
"Era octombrie, cald și frumos, dealurile erau roșii de rugina toamnei și el a venit la Dâmbovicioara să mă ia mireasă și m-a urcat pe un cal alb și el era tot pe cal alb și așa am făcut drumul până aici, unde-i casa în care am trăit. Și când să ieșim din sat, din Dâmbovicioara, acolo unde flăcăii, după cum era obiceiul, legau drumul cu lanțuri, ca să trebuiască să plătească mirele, el a luat și calul meu de căpăstru și am pornit la galop printre copaci, am fugit de lanțuri și de ceilalți nuntași și nu ne-a mai prins și nici găsit nimeni o vreme. Acela a fost ceasul nostru. Nu ne-a știut decât pădurea. Când am ajuns acasă, era deja strânsă lumea la nuntă. Lume multă, toți dâmbovicenii, șirnenii toți. Mese afară, pe deal, și sus, în aer, păsări, și soare, și lumină galbenă ca mierea, și-n sufletul meu o bucurie atâta de mare, de o mai simt și acuma, uneori".