Festivalul Național de Teatru 2012

Cortina s-a lăsat, ecourile continuă. La cald și la rece, despre cea mai importantă manifestare teatrală din România

Alice Georgescu - selecționer unic și director artistic al FNT

"Am aflat, din nou, că oamenilor le place să se bucure la teatru”

Am izbutit! Am izbutit să facem festivalul, în ciuda nu numai a crizei, care i-a ame­nin­țat, la un moment dat, însăși existența (s-a pus problema anu­lării acestei ediții, în lipsa fondu­rilor necesare), ci și în ciuda unui adevărat lanț de ghinioane ce ne aduseseră în pragul exasperării: părea că avem împotrivă un com­plot universal, al oame­nilor și al împrejurărilor. Așa încât, atunci când festi­valul s-a în­che­iat cu bine, am simțit o satis­facție ușor de bănuit, dar greu de exprimat.

- Care a fost marea miză a festivalului?

- Prezența publicului - și, slavă Domnului, ea s-a împlinit. Am aflat, din nou, că oamenilor le pla­ce să se bucure la teatru și că fără bucurie nu există artă adevăra­tă. Am sperat, apoi, ca toate specta­co­lele aduse în festival să "func­țio­neze” la parametrii optimi, adică așa cum erau când le-am văzut și am hotărât să le invit - ceea ce s-a întâmplat în majoritatea cazurilor. În fine, am sperat ca organizarea să nu înregistreze prea multe "acrocuri”, cum zic francezii - și (iar slavă Domnului) totul a mers bine. Nu perfect, dar bine. Una peste alta, nu am avut motive să fredonez a pagubă: "Unde e ilu­ziile mele/ Care le-am avut?”.

- Pentru edițiile viitoare vă gândiți la înnoiri?

- Dincolo de (sper!) rezolvarea din timp a părții financiare, diferită va fi, prin forța lucrurilor, fiziono­mia afișului. Diferiți ar putea fi partenerii festivalului, din­tre care unii s-au achitat des­tul de modest de acest rol, la actuala ediție. Diferită ar pu­tea fi "promovarea”. Pe scurt, multe lucruri ar putea - și unele ar trebui - să fie diferite.

- Care ar fi cel mai im­portant lucru învățat după încheierea festivalului?

- Că totul se poate, dacă vrei cu adevărat. Sună ca un slogan publicitar, dar este ade­vărul curat. Le sunt adânc recunoscătoare tuturor ace­lora care au lucrat la festival și tuturor acelora care au ve­nit la festival, pe scenă sau în fața scenei. Mi-au dat sentimentul că facem parte dintr-o familie și că, împreu­nă, putem rezista până și sfâr­și­tului lumii. Mi-au dat tărie și speranță.

Octavian Saiu - profesor, cercetător și critic de teatru, doctor în studii teatrale

"O celebrare a continuității”

A vorbi la trecut despre o ediție a Festivalului Națio­nal de Teatru e un gest încărcat și de nostalgie, și de spe­ranță. Un mod de a rememora, prin mărturisire, expe­riențe trăite, parcurse într-un timp concentrat și alert, ca într-un delir ce se sfârșește brusc, odată cu ultima cortină a ultimului spectacol. Anul acesta, mai mult parcă decât oricând, festivalul a fost o celebrare a continuității, pusă sub semnul întrebării de un con­text social tot mai dificil. Într-adevăr, fără încăpățânarea nobilă a celor care au trudit pentru el, fără dorința artiștilor de a face parte din acest palmares de valori ale scenei românești, FNT și-ar fi întrerupt frumoasa tradiție care încălzește toamna celor ce cred în teatru. "Ba da!” a fost motto-ul edi­ției, bine ales și justificat prin fap­te. De aici, speranța că nimic, nici măcar criza - teribilă, ce-i drept, vor­ba lui Caragiale - nu poate anula ne­voia noastră, a tuturor, de a trăi bu­curia unui festival -zece zile pline de spec­ta­cole, ateliere, conferințe, lan­sări de carte și atâtea altele.
În ce privește selecția aș spune că ea a fost pe mă­sura stagiunii: cu bune și cu rele, cu spectacole con­trover­sate și cu triumfuri internaționale. Purcărete, în centrul aten­ției, a stră­lucit prin montările lui, dar și prin absența sa, ce rima, oa­recum, cu acel "Aștep­tându-l pe Godot” care a încheiat fes­tivalul. "Călă­toriile lui Gulliver”, creația care l-a dus din nou la Edinburgh anul acesta, e un fel de poem negru al condiției umane, în­tre un secol XVIII ce se în­doia de triumful rațiunii, și un început de mileniu deja ame­nin­țat de spectrul sfâr­și­tului. Cine a văzut spec­ta­colul a rămas cu multe între­bări fără răspuns, căci Purcărete are harul de a pro­voca, prin ima­ginația lui, imagi­nația specta­torului. Ca și Andrei Șerban, care a fost pre­zent in­tens, nu doar prin specta­cole și dialoguri, ci și printr-o carte al­bum care surprinde, gra­ție Mi­haelei Ma­rin, câteva din­tre ima­ginile ce au fost în miezul ediției trecute a FNT. Fotogra­fiile, ca și amin­tirile, sunt liantul simbolic între edițiile unui festival, fiind­că păstrează ceva din esența clipelor ce s-au pierdut deja în timp. Ce ne-a rămas din cele zece zile ce abia s-au încheiat? Amin­tiri, amin­tiri... și... fotografii. Și pentru că vorbim despre ele, mărturisesc că amintirile mele cele mai vii sunt legate de o secțiune anume, fiindcă, atunci când le retrăiesc, văd în ele ceva ce nu ține doar de tre­cut: "Tea­trul de mâine”. Au fost mulți tineri în festi­val, jucând Caragiale sau Shake­speare, dar cei incluși în această secțiune sunt, de fapt, cei mai tineri. Cei ce vor face nu doar teatrul de mâi­ne, ci și de poimâine și de răs­poimâi­ne. Spre ei și-a îndreptat atenția juriul Asocia­ției Inter­naționale a Criticilor de Teatru (AICT), din care am fă­cut parte, alături de Yun-Cheol Kim (Preșe­dintele AICT) și Raymond Bertin (redactor al revistei Jeu din Canada). Un juriu care, pentru prima dată în istoria festivalului, a acordat un Premiu al Criticii. Sau, mai corect spus, două premii cu un același titlu meta­foric - "Tânără Speranță” - menite să încurajeze talen­tele unei noi generații de artiști care se apropie de sce­nă. Ele au revenit unui spec­tacol - "Casa M” (creația terifiantă, frustă și chiar vis­ce­rală a unei trupe de la Chi­șinău, Coli­seum, despre coș­marul violenței domes­tice, într-un colț de lume deloc departe de noi) - și unei actrițe - Ioana Manciu, în spectacolul "Jocuri în curtea din spate” (Teatrul ACT). Expresi­vita­tea ei scenică, modulată între două roluri ex­trem de dife­rite, a meritat din plin această recunoaștere venită din par­tea unui juriu interna­țional al criticii.
Imaginile celor două spec­tacole premiate mă vor ur­mări multă vreme, ca o amin­tire vie, trăită și păstrată în colecția personală, între nos­talgia față de ceva ce s-a ter­minat deja - Ediția 2012 - și speranța către ceea ce me­rită și trebuie să continue: Festivalul Național de Teatru și "teatrul de mâine”!

Alina Epîngeac - teatrolog, doctorand al UNATC

"Am avut șansa de a viziona un eșantion reprezentativ pentru ceea ce înseamnă prezentul teatrului românesc”

Am asistat la zece zile de eve­nimente care au gravi­tat în jurul fenomenului teatral din România. Prea puțin mi-a păsat că aproape au lipsit invitații din străinătate (îmi amintesc, zâmbind, că în alți ani, tocmai prezența lor era con­tes­tată și exista un cor de voci ca­re se agăța cu disperare de cuvân­tul "național”), că un regizor a fost prezent cu mai multe spectacole și alții deloc sau că mul­te spectacole s-au jucat pe gradene și numărul de bi­lete puse în vânzare a fost limitat (au existat re­pre­­zen­ta­ții minu­nate, care s-au jucat cu sala plină pe trei sferturi, din păcate).
Cu ce am rămas eu după aces­­te zece zile de Festival Na­țio­­nal de Tea­tru e un sentiment de bucurie. Am avut șansa de a viziona un eșantion reprezentativ pentru ceea ce înseam­nă prezen­tul teatrului românesc. Mai fru­mos, mai urât, mai bun, mai rău. Așa cum e. Cu vârfuri, cu uriași, cu lei în iarnă, răniți, cu orgolii, cu manierismele lui, cu încercări cura­joase, cu povestitori corecți. Suntem o mică mare familie și nu putem fi cu toții geniali. Copiii teribili trăiesc laolaltă cu venerabilii obosiți, iar gos­podinele împart aceeași scenă cu doamnele rafinate, când e vorba de adunarea ge­nerală a clanului. Întâlnirea în sine contează!

Foto: MIHAELA MARIN, FLORIN BIOLAN