FRANZ NOPCEA

Nepot al celebrului "Față Neagră", alias baronul Vasile Nopcea, Franz Nopcea și-a întrecut bunicul în bizarerie, în ciuda activității sale de mare om de știință și diplomat. O biografie de "serie neagră", sfârșită cu un glonț de pistol.

Sânge nobil. Artist de mare talent. Caracter dis­­tins. Savant european de primă mână. Fire cu­ra­joasă. Excentric fără seamăn. Foarte abil. Foar­te pasional. Foarte orgolios. Spion. Dublu spion. Tri­plu spion? Homosexual declarat. Luptător de ghe­rilă. Primul om care a de­turnat un avion... O viață in­credibil de tu­mul­­toasă pentru un copil crescut în paș­nicul cas­tel de la Hațeg, sfârșită cu o sinucidere pre­ce­­dată de uciderea iubitului său, într-un aparta­ment din Vie­na.
Franz Nopcea (Nopcsa, în transcrierea ma­ghiarizată a numelui). Ultimul Nopcea. Ulti­mul descendent pe li­nie masculină al uneia din­tre cele mai importante familii nobiliare ar­de­lene. O veche familie cu origini românești, din zona Hațegului, care i-a dat, printre alții, pe Maestrul Suprem al Curții și Cancelarul îm­părătesei Sissi a Austriei (Franz Nopcea, un­chiul său), pe direc­torul Teatrului Național de Operă din Budapesta, toto­dată reprezentant al Ținuturilor Hunedoarei în Adu­narea Națională (Alexius Nopcea, tatăl său) și pe co­mi­tele su­prem al Hunedoarei dinaintea Revoluției de la 1848 (Vasile Nopcea, bunicul său). De la fie­care dintre ei a moștenit câte ceva tânărul baron Franz Nopcea: stilul distins și abilitatea diplo­matică a unchiului său, cel mai important con­fident al Împărătesei Sissi, pasi­unea pentru cultură și cercetare, dar și curajul ex­traor­dinar al tatălui său - fost comandant de husari, care a ajuns să lupte până în Mexic! Iar de la bu­nicul Vasile Nopcea, excentricul comite, despre care umbla vorba că noaptea se masca în bandit și-i jefuia la drumul mare pe grofii din Ardeal (celebrul personaj "Față neagră” din romanul de mare succes al lui Jokai Mor), a moș­tenit întocmai dragostea nebună pentru viața trăită pe muchia clipei. Pe toți i-a moștenit într-un fel sau altul. Și pe toți i-a depășit, până la urmă, prin inten­si­tatea cu care și-a cul­tivat și și-a savurat, deo­po­trivă, și calitățile, și capriciile. Un per­sonaj nonconformist, cu totul și cu totul ieșit din tiparele epocii sale și ale de­ceniilor ce i-au ur­mat. Poa­te cel mai bizar perso­naj pe care l-a dat Ar­dea­lul, în prima jumătate a se­colului XX... Franz Nop­cea: un nume recunoscut în întreaga Eu­ropă, un nume pe care și-l revendică și aus­triecii, și un­gurii, și al­banezii, și des­pre care noi, cei de-un neam cu el, nu știm absolut nimic...

Dinozaurii pitici

"Despre Franz sunt atâtea de spus, încât chiar nu știi cu ce să începi. S-a născut la De­va, în 1877, și a cres­cut la Săcel, pe domeniul familiei sale. A urmat, ca și tatăl său, Colegiul Theresianum din Viena și și-a în­sușit, astfel, o aleasă pregătire militară. Pe când avea 18 ani, sora sa, Ilona, a găsit în Sânpetru niște oase ciu­da­te, pe care le-a studiat, descoperind că provin de la di­no­zauri pitici. A dezvoltat astfel un concept revo­lu­ționar, necunoscut până atunci în lumea științifică - teoria na­nis­mului insular. La 22 de ani, a prezentat la Academia de Științe din Viena o teză asupra fiziologiei acestor oase și a numit-o specie de dino­zauri ierbivori - "Limnosaurus Transsyl­va­nicus”. Atenție, în tot acest demers științific a acționat în mare parte ca autodidact! Un tânăr care la 26 de ani, era deja doctor în științe. A început apoi o fantastică aventură prin țările locuite de albanezi, pentru care dez­vol­tase o mai veche obsesie: Bos­nia, Kosovo, Albania, Mace­do­nia și Muntenegru. În mai bine de 10 ani, a surprins și foto­gra­fiat mo­men­te istorice și instan­tanee unice ale Al­ba­niei, a des­coperit lumea albanezilor, cultura și tradițiile lor, legile, obiceiurile și istoria. Deși nu avea decât 36 de ani, nu s-a sfiit să se auto­propună și să can­dideze la tronul Principatului Independent al Albaniei, fără succes, însă, în ciuda susținerii sale de către puternicele triburi din nord. Trei ani mai târziu, conducea un regiment de trupe albaneze în Kosovo, în timpul primului război mondial, iar la 40 de ani, spiona în favoarea Puterilor Centrale, în Munții Retezat și în Țara Hațegului. La 48 de ani, devenea director al Institutului Geologic Re­gal din Budapesta. Până la 56 de ani, a pu­blicat peste 140 de lucrări științifice de paleon­tologie, paleobio­logie, geologie și albano­lo­gie... Și ar mai fi atâtea de spus...”, rezumă Dacian Muntean, director al Societății de Educație Nonformală și Socială (SENS) din Deva. Da­cian Muntean și colegii săi și-au dedicat ultimii ani cercetării și popula­rizării celor mai semnificative repere istorice, tradiționale, științifice și naturale ale Țării Hațegului. Când s-au apropiat de studierea fami­liei Nopcea, și-au dat imediat seama că aveau de-a face cu un personaj a cărui poveste merită, într-adevăr, să fie spusă mai departe. "Despre Nopcea sunt atâtea de spus, că nu știi cu ce să începi. Noi am început cu la­tura sa artis­tică, respectiv cu activitatea sa de pionier al foto­grafiei, un domeniu mai accesibil publicului larg. Am făcut rost de multe dintre fotografiile sale inedite și am reușit să le expunem în România.” Astfel s-a născut, în 2011, proiectul "Savantul Fotograf Nopcsa”, primul proiect de anvengură dedicat acestui faimos ardelean, despre care se știu atât de puține lucruri în țara noastră. Însă Franz Baron Nopcea e mult mai mult decât un pionier al fotografiei la început de secol XX...

Drumul oaselor

În 1892, la Viena, un adolescent de naționalitate română citea pe nerăsuflate, în sălile de lectură de la Colegiul Theresianum, cărțile lui Karl May. Era atât de pasionat de aventurile din cărțile popula­rului autor german, încât se visa el însuși bântuind prin America de Sud sau prin exoticii Balcani ai secolului XIX. "Nu există nici o îndoială că visele lui de adolescent, inspi­rate de lucrările lui Karl May, l-au împins să viziteze Balcanii”, susține Dacian Muntean. "Culmea e că nu aveau să treacă decât trei ani până când ele aveau să prindă contur! În 1895, a descoperit acele oase de di­no­zaur la Săcel, în propriul său «ținut de vână­toare»", povestește Dacian Muntean.
Ceea ce pentru sora lui mai mică, Ilona, care dezgroapă oasele din joacă, în pămân­turile Sân­petrului, nu era decât o ciudățenie, pentru tânărul elev vienez devine destin științific. "Când a sosit toamna, a trebuit să mă întorc la pupitrul meu de la liceul There­sianum din Viena. Cu inima strânsă am pă­răsit locul, dar am luat fosilele cu mine în ora­șul regal, unde le-am arătat renumitului profesor de geologie Eduard Suess. Acesta m-a invitat să descriu singur fosilele. I-am răs­puns uimit că ceea ce dorește este impo­sibil, deoarece nu aveam nici un fel de cu­noștințe științifice. «Atunci învață», mi-a răs­puns profesorul”, își amintește Franz Baron Nop­cea în­tr-unul dintre jurnalele sale. Pro­fesorul Suess are mână bună. "Franz se do­vedește un cercetător cu viziune profundă. Fă­când analo­gii cu elefanții de insulă, care își reduc talia, Nop­cea a dedus că animalele au tendința de a se adapta micșorându-și di­men­siu­nile. A fost luat în râs, dar azi, intui­țiile lui se dove­desc realități. Când a pro­pus lumii științifice teoria nanismului, spunând că dinozaurii de la Hațeg erau pitici, pentru că acolo fusese cândva o insulă, ceilalți râ­deau de el: «Ce, au intrat la apă dinoza­urii?»” Dar Franz nu s-a descurajat. Vasta lui activitate paleontologică ne dă un in­diciu și despre problema mult discutatei sale ori­gini etnice. "Pe unul dintre dinozaurii pe care i-a des­co­perit l-a botezat «Dacus». Și nu i-a spus «Magya­ro­­saurus Dacus», cum a fost consacrată denu­mirea după moartea sa, de către un paleontolog aus­triac, rival de-al său, ci «Titanosaurus Dacus». Nop­cea nu a spus nici unui dinozaur de-ai lui «Magya­rosaurus», însă unuia i-a spus «Dacus». Dacă nu ar fi avut con­știința descendenței lui românești, dacice, nu i-ar fi dat acest nume dinozaurului desco­perit în pământurile de aici”, afirmă Dacian Muntean.

Pe urmele lui Karl May

Consacrat de tânăr ca mare speranță a cercetării științifice occidentale, Franz Nopcea profită de generosul cadou de 200 de coroane primit de la unchiul său, pentru a porni în aventura vieții sale, în Balcani, pe urmele personajelor lui Karl May. În 1906, la trei ani de la începutul expediției sale, Franz îl cunoaște pe alba­nezul Bajazid Elmas Doda, de care avea să fie nedespărțit, până la tragicul sfârșit comun. Precum ade­vărații eroi, își găsește în Bajazid un slujitor credincios, un secretar și un partener de viață și de aventură, alături de care avea să trăiască mânat de aceeași dorință de cunoaștere și descoperire. În Balcani, își cultivă pasiu­nea pentru fotografie, realizând o excepțională mono­grafie în imagini a zonei, pe care o dublează cu cerce­tări extinse în domenii precum lingvistica, etnografia, arheologia și istoria. Alcătuiește inclusiv o hartă geologică a Albaniei, care e valabilă și în zilele noastre.
Franz Nopcea stă 15 ani în Albania și pune atâta suflet pentru cauza albaneză, încât se implică inclusiv în sângeroasele lupte dintre triburi. Stă cu arma în mână, alături de triburile din nord, și e rănit, nu o dată, în desele schimburi de focuri dintre rivali. După Războiul Balcanic, în momentul în care Albania își declară independența, marile puteri decid înscăunarea unui principe străin. Curajos și trufaș, Franz Nopcea nu ezită nici un moment să revendice tronul Albaniei! "S-a făcut un congres internațional la Trieste, unde s-au adunat toți pretendenții, susținuți de marile puteri ale vremii. Nopcea a scris o scrisoare Împăratului Austriei, care avea cel mai puternic cuvânt în zonă, în care își explica planul lui pentru tron, unul foarte pragmatic. Se pare, totuși, că sângele lui, nefiind atât de albastru ca al celuilalt pretendent austriac, a fost dat la o parte. Un noroc al destinului pentru că, doar câ­teva luni mai târziu, principele străin a căzut, iar complotul pus la cale de nobilimea al­baneză a reușit, aducând la putere un prinț local”, spune Dacian Muntean.

Mândru cioban în Munții Hațegului

Culisele congresului de la Trieste surprind nu doar vocația de aventurier a lui Franz, ci și extraordinara influ­ență politică pe care o obținuse în zonă. În spatele ei stăteau nu doar relațiile pe care cu abilitate și le-a cultivat peste tot pe unde a mers, de la Viena și București la Buda­pesta și Skopje, ci și o re­marcabilă activitate diplo­ma­ti­că și de spionaj, pe care a dus-o, oficial, pentru curtea im­perială austriacă. "E un detaliu extrem de interesant, pe care l-am descoperit selectând nu­me­­roasele fotografii pe care Franz le-a realizat în Balcani. Apar, din când în când, imagini foarte ciudate, care nu ca­drează deloc cu talentul său ine­galabil de artist: fotogra­fiază ba poduri, ba șosele, ba linii de cale ferată... E clar că, de fapt, dincolo de pasiunea pentru fotografie, se ascund temele sale de spionaj, docu­mentarea unor obiective stra­tegice care interesau Austria”, spune Dacian Muntean. Dar Franz Nopcsa a fost nu doar spion, ci și emisar diplo­matic. În 1914, a fost trimis de Imperiul Austro-Ungar la București, cu mandat oficial, în încercarea de a convinge autoritățile române să nu intre în război ală­turi de puterile Antantei. În momentul în care s-a de­clanșat războiul, a fost o vreme pe front, comandant de trupe, apoi și-a reluat activitatea de spionaj pentru Austria. Se îmbrăca în cioban, își lăsase barbă și mustăți și stătea nespălat cu zilele, în munte, ca să se încadreze în peisaj și, din Munții Hațegului, încerca să obțină informații despre mișcările de trupe românești și sârbești de la granița Imperiului, pe care apoi le trimitea la Viena, prin scrisori imprimate cu zeamă de lămâie... "Asta ne dă un nou indiciu interesant despre Franz Nopcea: vorbea la perfecție limba română, doar altfel nu l-ar fi crezut nimeni că e cioban ro­mân!”, spune Dacian, în timp ce îmi arată o fotografie absolut spectaculoasă. Franz Nopcea e de nerecunos­cut! Savantul pedant, cu trăsături fine, cu mustață dis­cretă și părul scurt, pieptănat cu cărare, care miroase a parfum scump numai când îl privești în poze, apare, în imaginea aceasta din urmă, ca un veritabil cioban ardelean. Păr lung, revărsat în plete "dacice”, mustață stufoasă, chimir lat de două palme, ițari de lână și opinci în picioare!

Ruleta de pe Singerstrasse 12

După terminarea Primului Război Mondial, Franz Nopcea începe să tragă ponoasele de pe urma tinereții sale aventuroase și a caracterului său impulsiv. Inițial, statul român îi sechestrează averea, pentru că acționase de partea Austriei, în timpul conflagrației. Apoi, după ce își reprimește castelul de la Săcel, ca urmare a recunoașterii valorii sale științifice de către București, intră în conflict cu țăranii de pe moșia lui. "Țăranii se considerau de-acum stăpâni pe acele terenuri, iar pentru Franz, un tip orgolios, cu mentalitatea nobilului de modă veche, asta era pur și simplu prea mult. S-a înar­mat cu un pistol și cu o bâtă și s-a dus, el singur, să-i scoată de pe moșie”, relatează Dacian Muntean. O piatră aruncată de unul dintre săteni îl lovește atât de tare, încât îl pune la pământ. Scapă cu greu, dar rămâne cu sechele după acest eveniment nefericit. Plea­că la Viena, alături de iubitul său, Bajazid, încer­când să o ia de la capăt. E marcat de lipsurile prici­nuite de pier­derea privilegiilor nobiliare de dina­inte de război și se descurcă tot mai greu, deși devine direc­torul Insti­tutului Geolo­gic Regal din Budapesta. Boala de nervi cu care s-a ales după bătaia de la Săcel devine tot mai agasantă. Abandonează cu totul cerce­tarea știin­țifică, în vreme ce iubitul său cade în patima băuturii. În­flăcărarea cu care, în 1918, în plină revo­luție bolșe­vică, la Budapesta, deturnează avionul cu care călă­torea spre Ungaria, în di­recția Vienei, pentru a nu cădea în mâi­nile oamenilor lui Bela Kun, se pierde încet, încet, în ceața mâloasă a depre­siei. Pistoletul cu care îl amenințase pe pilotul de avion, pistoletul cu care Vasile Nopcea va fi jefuit atâția și atâția bogați pe drumurile Hațe­gului, pistoletul rămas moștenire de la bu­nicul său, fai­mo­sul "Față Neagră”, ajunge să fie, pe 25 apri­lie 1933, ultima soluție. Ultima soluție pentru ultimul Nopcea. Întâi de toate, îi toarnă lui Bajazid, în ceai, un somnifer, ca să nu sufere. Curând, trage primul foc. Își ia adio de la cel pe care l-a iubit peste 20 de ani, așterne pe o coală, în grabă, câteva rân­duri, mai aruncă o privire spre Singers­trasse, bulevardul pulsând de viață, de fer­voare interbelică, apoi verifică atent și ab­sent butucul rece al pistoletului, învârtin­du-l o dată, de două ori, de trei ori, ca pe o ruletă a destinului...

*

"Există istorici care susțin că Franz a fost triplu spion - atât al austriecilor, cât și al românilor și al rușilor. Apar tot mai multe informații care con­duc către concluzii de genul aces­ta, că ar fi spionat și pentru unii și pentru alții și că ar fi făcut jocuri la cel mai înalt nivel. Dacă, într-adevăr, aceste infor­mații se ve­rifică, atunci e posibil ca și poves­tea morții lui să fie învăluită în mister și să nu fi fost, de fapt, o sinu­cidere”. Dacian Mun­tean îmi zâmbește misterios. "Despre Franz Nopcsa sunt atâ­tea de spus, că nu știi cu ce să în­cepi...” Un final ca un posibil început.

Fotografii din arhiva Societății de Educație Nonformală și Socială (SENS)