MIOARA ROMAN - "După ce trăiești 20 de ani pe viață și pe moarte, te bucuri că nu mai ești în cărți”

- A fost șefă de promoție, jurnalist de radio, traducătoare și specialistă în istoria și civilizația țărilor arabe. O întorsătură a destinului i-a dat însă viața peste cap pentru totdeauna -

- Doamnă Mioara Roman, ați devenit cunoscută ca femeia puternică din spatele politicianului Petre Roman. Puțini știu, totuși, cine sunteți cu adevărat și din ce familie vă trageți.

- Întâmplarea a făcut să fiu mereu percepută ca "fata lu' ", "sora lu' " și, într-un final, "so­ția lu'" (râde). Cred că se dato­rea­ză și felului meu de a fi. Nu mi-a plă­cut niciodată să ies în față. Viața mea a fost viața unei persoane care venea din­tr-o familie de clasă medie, cu as­pi­rații mic-burgheze, cu bunici în­vă­țători și părinți profesori și diplomați. Tata, Ion Georgescu, a fost copil de ță­ran, dar cu studii înalte. A fost ele­vul lui D.D. Roșca și al lui Lucian Bla­ga. Apoi a plecat să studieze la Geneva, unde a fost elevul lui Jean Piaget. În 1942, și-a dat doctoratul cu Al. Rosetti și Mihai Ralea, iar în 1946 a plecat "secretar 1” la Varșovia. Mai târ­ziu, tata a deschis ambasade la Cai­ro, Teheran, Bagdad și Alger. La Cluj, a cunoscut-o pe mama, fată de învă­ță­tor, dintr-o familie cu o situație bu­nă, cu trăsură, șaretă, 2000 de oi și "gre­dină” de două hectare. Mama l-a ur­mat peste tot, îl ajuta făcând pe se­cre­tara. Eu m-am născut în România, în 1940, când a început războiul, iar școa­la am făcut-o în Varșovia, în Egipt, la Lycée Français du Caire, și apoi în România.

- Sunteți, prin urmare, fiica unui diplomat de carieră.

- Exact! Și sora lui Vladimir I. Georgescu și a Rodicăi Georgescu. Fratele meu a fost un copil supra­dotat, pe care tata, la îndrumarea ma­tematicianului Mircea Malița, l-a tri­mis să studieze la Geneva. Și-a luat doctoratul în fizică cuantică și a devenit asistentul unui mare profesor, dar, convins de tata, un mare patriot, a făcut greșeala să se întoarcă în țară. A lucrat timp de 15 ani la Institutul de Fi­zică Atomică. După revoluție, a plecat în Franța, un­de a fost imediat angajat profesor și director de institut de cercetare. Iar sora mea a lucrat întâi la Editura "Politică”, unde a cunoscut oameni foarte buni, care au învățat-o meserie, iar mai târziu, la revista "Lumea”, con­dusă de G. Ivașcu, unde a făcut parte din condu­ce­re. A fost o eminentă jurnalistă, tot pe probleme orien­tale. A scris și câteva cărți despre lumea arabă. N-a avut copii și a fost toată viața ei o fată foarte boemă. Era pri­etena scriitorilor, la ea acasă îi puteai întâlni pe Șt. A. Doinaș, pe Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu.

- Cariera dvs., ca și cea a tatălui și surorii dvs, a fost indisolubil legată de lumea arabă. E o pasiune de familie?

- Faptul că am călătorit toată copilăria dintr-o țară ara­bă în alta, ne-a lăsat, desigur, un bagaj de cultură și civilizație care a contat și m-a influențat indirect în alegerea secției la Facultatea de Limbi Străine. Visam de mică să rămân asistentă și să urmez o carieră uni­ver­sitară. S-a întâmplat, însă, că în 1963, după ce am ter­minat facultatea, m-am angajat la Radio, unde, la 24 de ani, am devenit șefa secției de arabă. A fost o perioadă extraordinară din punct de vedere pro­fesional. Călătoream mult în țările arabe. Făceam ceea ce francezii numesc azi grand reportage. M-a prins "Septembrie Negru” în Iordania, am fost pri­mul ziarist străin în Yemen, am filmat în Malbec și în Egipt, după ce a rupt relațiile diplomatice cu România, am intervievat peste 20 de președinți și prim-miniștri de state arabe. Am fost o bună profesionistă și îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam. Asta a fost, de fapt, moștenirea noastră de familie. L-am întrebat odată pe tata cum a reușit să reziste el sub trei dictaturi: cea regalistă, cea legionară și apoi cea comunistă. Secretul lui au fost profesia și cinstea. Spunea mereu că diplomații nu sunt ai unui re­gim, ci ai unei țări. Și asta e vala­bil și-n jurnalism.

- La începutul anilor '70, l-ați cunoscut pe Petre Roman. Cine era Mioara Georgescu atunci?

- Eram o femeie de 30 de ani, o mică divă a Bucureștiului, greu de prins, fiindcă eram foarte libe­ră. Aveam slujba mea și copilul meu, pe Catinca, dintr-o primă și scurtă căsătorie. La 20 de ani, cu o mamă greco-catolică de la Cluj, nu puteai trăi cu un bărbat fără acte. Tata mi-a zis: "Bine, te mă­riți, dar o să vezi că ce-ți place la 20, n-o să-ți mai placă la 30”. A avut dreptate! Cu Petre ne știam de mici. Eu locuiam pe strada Ar­gentina, iar el, cu ceilalți trei frați ai lui, pe Aleea Alexandru, la o aruncătură de băț. Cu sora lui spanioloaică, Mireya, eram chiar prietenă. Pe Petre nu l-am mai revăzut însă 20 de ani. În timpul ăsta, a terminat Politehnica, a plecat cu bursă la Toulouse, a câștigat prin concurs un post de asistent la Ecole Polytechnique acolo și și-a luat doctoratul. L-am revăzut abia în 1974. Mama lui, Hortensia Roman, era redactor-șef la Radio­difu­zi­une. Mă adora și sunt convinsă că ceea ce-i povestea lui Petre despre mi­ne a contat foarte mult. A întreținut ima­ginea pe care, de alt­fel, o aveam, de fe­meie extrem de ca­pabilă.

- A fost dragoste la prima vedere?

- A fost o foarte mare dragoste. Ade­vă­rata iubire a vieții mele. Iubirea de la 30 de ani, pasională, dar și matură și profundă. Petre era încă foarte optimist, eu alunecasem un pic pe panta neîncrederii în căsnicie. Competitiv cum e, Petre a fost foarte impresionat de statura mea profesională, am fost pentru el ca un trofeu. Johnny Răducanu i-a spus într-o zi: "Am știut că ești băiat deștept când ai convins-o pe Mi­oara Georgescu să te ia de bărbat” (râde). În pri­mele două zile petrecute împreună, mi-a citit poezii și m-a umplut de îmbrățișări. Era de o tandrețe cople­și­toa­re. Avea o energie incomensurabilă, partea lui din Pirinei, cum îmi plăcea mie să zic, care, dacă se așeza pe tine, te termina, nu mai puteai respira. După trei zile, m-a cerut de nevastă. M-a și speriat! Nu știu cât de îndrăgostit de mine a fost la început. Dar știu că în anii care au urmat, s-a îndrăgostit de mine cu adevărat. Biologia spune că îndrăgostirea durează maximum trei ani. Noi însă am avut norocul să ne potrivim extraor­di­nar. Rar se întâmplă, într-un cuplu, ca oamenii să pri­vească viața la fel. Aveam gusturi comune, ne plăceau aceleași filme, aceleași cărți, aveam chiar și o atitudine critică similară.

- Care erau reperele familiei Roman înainte de revoluție?

- Trăiam, ca orice familie de intelectuali, o viață un pic paralelă, în care sprijinul și echilibrul fundamental veneau din profesie, pe care ne-o făceam cu bucurie și plăcere. Nu eram mondeni, nu ne plăcea să ieșim. Ți­neam la viața de familie amândoi. Ne mutaserăm într-un apartament pe Ana Ipătescu nr 9, pe care l-am aranjat împreună. Acolo am petrecut cele mai frumoase sărbători de iarnă, cu fetele, cu bunicii, cu sarmale, pră­jituri și brad. Țineam mult la tradiție și încercam să ne ținem rangul chiar și în cumpliții ani '80, când nu se mai găsea aproape nimic. Din 1975, eu n-am mai avut drept de semnătură la radio și nici viză de ieșire, fiindcă mă măritasem cu Petre Roman, fiul lui Valter Roman, care nu era în grațiile regimului. Am fost dată afară din radio, așa că am dat concurs și am devenit profesoară de limbă și civilizație arabă, la Universitatea din Bucu­rești. Să nu se înțeleagă greșit. Nu o duceam rău, dar tră­iam și noi aceleași neajunsuri ca toată lumea. În 1989, ca să mergem la mare toți patru și să nu fim ne­voiți să dormim la cort, am vândut radiocasetofonul.

- Anul acela le-a adus românilor și eliberarea de sub dictatura lui Ceaușescu. Cum ați trăit zilele re­vo­luției?

- Cu televizorul pornit, între bucătărie, unde în­cepusem să fierb sarmalele de Crăciun, și culoarul dinspre baie, unde m-am ascuns cu Oana când a în­ceput să se tragă. Catinca era mare, dormea la prietenul ei. Oana avea doar 13 ani. I-am pus o pernă sub cap și am început să-i povestesc cum o să vindem mașina și o să plecăm în Guadelupa, la prietenii noștri, Gérard și Manot. Era visul meu și al lui Petre. Răbdaserăm atâta frig în anii '80, încât visam o țară caldă, unde eu să predau ceva unor copii, iar el să mai construiască câ­te-un baraj. Pe Petre nu l-am văzut o săptămână. A ple­cat de acasă în 21 decembrie, când au început primele miș­cări. Și nu s-a mai întors decât în 27 decembrie. Când m-a strigat Oana să vin, că e tata la televizor, m-am luat cu mâinile de cap și am început să urlu: "Nu se poate să mi se întâmple așa ceva!”. Am știut, din clipa aia, că viața noastră se va schimba ireversibil.

- Se crede că revoluția a fost pregătită din timp și că Petre Roman era o figură cheie.

- Românii suferă de scenarită. Există filmele revoluției. Cine vrea, le poate urmări cu atenție. A fost chestie de destin că în balconul acela s-a nimerit și el. Nu era nimic aranjat. S-a întâmplat ca Petre să ros­teas­că primul apel spre mulțime, fiindcă era profesor și avea darul vorbirii. Nu doar că nu știam nimic, dar n-am fost pregătiți și nici nu mi-am dorit vreo clipă tot ce a urmat. Am știut instinctiv că nu va fi bine. Pentru că noi nu aveam nici un fel de conexiuni, nu aveam spate. Nu eram naivă, știam din experiența mea de jurnalist că dictatorii nu dispar niciodată. Chiar și atunci când mor, rămâne în urma lor, ca o umbră, un întreg sistem de care scapi cu greu. Petre a făcut istorie, acum nu se știe, dar peste zece ani se va ști. Numai că istoria se plătește cu sacrificii individuale. Se și spune că revoluția își mănâncă fiii.

- V-ați trezit, aproape peste noapte, soție de prim-ministru. Cum v-ați simțit în postura asta?

- Am avut un protocol umanitar care mă făcea să muncesc și câte 16 ore pe zi, ca să ordonez problemele orfelinatelor, ale ajutoarelor care începeau să vină, ale adopțiilor și ale persoanelor cu handicap. Pe lângă toate astea, mai trebuia să mă ocup și de primirile oficiale, pentru care nu mă pregătise nimeni. Am pus cap la cap cei șapte ani de-acasă, bunul simț al bunicii mele, care era învățătoare, câte ceva din diplomația mamei, niște informație căpătată în ani în meseria de jurnalist de externe. Și uite așa m-am descurcat.

- Unii afirmă că ați fost tot timpul în spatele po­li­ticii pe care a făcut-o Petre Roman. Că guvernați din umbră. Este adevărat?

- Nu e adevărat. Eram atât de conștientă că trăim niște momente istorice, încât mi-era și frică să intervin. Si­gur că îi mai spuneam, cu ochiul meu de jurnalist, din analiza pe care o făceam presei, cum se văd lucru­rile. Dar sfaturile pe care i le dădeam țineau de statutul meu de soție și de profesia mea. Nu făceam politică, ci mă străduiam să-i creez iluzia unei vieți normale, ca să rămână cu picioarele pe pământ. Pentru că el nu era doar prim-ministru, ci eroul unei revoluții. Asta în­semna să mă asigur că doarme, că are o mâncare bună când vine acasă, să fac un împrumut la C.A.R. ca să-i iau haine, fiindcă n-are cu ce să iasă în lume. Îmi amin­tesc de un telefon al mamei, după ce l-a văzut la tele­vizor, în ianuarie '90, alături de mari figuri ale politicii internaționale, când reușise prin prestație personală să obțină să fim invitați ca țară în Consiliul Europei. Mi-a zis: "Dragă, Petre al tău are l'esprit d'excellence”. "Adi­că ce vrei să spui, mamă?” "E foarte greu să stai la Crillon cu un pulovăraș de 20 de dolari și să te simți a l'aise (în largul tău)" (râde). De intervenit, am in­tervenit doar de două ori. Prima dată în 1990, când s-a înscris independent pe listele FSN, i-am spus "Ai grijă, Petre, azi contează mai mult ce se vede decât ce se fa­ce”. Nu m-a crezut. Și în 1998, când simțeam că-l vor elimina din politică. I-am spus: "Acum, Petre, contează numai ce se vede!”.

- V-au schimbat anii nebuni ai tranziției?

- Total! Am pierdut orice urmă de stabi­li­tate. După 22 decembrie, am trăit viața cu mi­nutul, apoi cu ora, apoi cu ziua. Imediat după revoluție, am fost forțată să-mi părăsesc casa, de care eram foarte atașată, abia o terminasem de renovat. Am fost mutată de către soldați în pa­tru ore altundeva, pe motiv că obiectivul nu poate fi protejat așa cum trebuie. A fost trau­matizant. Luni în șir, sperând că Petre nu va ră­mâne în politică, am așteptat, cu pachetele ne­desfăcute, să ne întoarcem acasă. Nu ne-am mai întors niciodată. Intrarea lui Petre în poli­tică a mai însemnat și pierderea definitivă a li­bertății personale. Eu, structural, sunt o femeie foarte liberă. Am oroare de formalisme. Petre e și el un rebel. Dintr-o dată, am ajuns slugile opi­niei publice. Am pierdut orice fel de intimi­tate. Petre nu s-a gândit niciodată că libertatea pen­tru care a luptat va deveni pentru noi o co­livie. Pentru mine, personal, a mai însemnat și pier­derea oricărei șanse de a-mi mai face me­seria profesionist, de a mai fi eu însămi. Dar cel mai rău e că totul s-a repercutat asupra fa­miliei. Am trecut cu toții printr-un șoc emo­țio­nal enorm.

- Ați pierdut echilibrul?

- Am devenit toți patru ținta vie a tuturor. Pe mine m-au scuipat, în '90, pe culoarul facultății, niște colegi de breaslă, mari profesori. Am avut proces, fiindcă am fost acuzată că fac afaceri cu țigări cu arabii. Când, în 1990, Catinca a plecat cu bursă la Institutul de Modă de la Paris, s-a scris că de aia nu au studenții burse, că pleacă fata premierului. Acolo a fost urmărită de un român care mă suna constant, îmi spunea unde e, ce face, și că o va împușca. Am re­ușit să o aducem înapoi acasă, cu sprijinul serviciilor secrete fran­­ceze, fiindcă românii nu ne-au ajutat cu nimic. Despre Oana, ce să mai spun? O înjurau și o scui­pau la școală și pe stradă, o făceau unii liberală, alții comunistă. Fără să vrea, a căpătat atunci o andu­ranță extraordinară, dar și traume de care nu va scăpa niciodată. Era exact anul când trebuia să dea examen de treaptă, dar ea stătea cu rucsacul făcut, în caz că trebuie să plecăm de acasă pe neașteptate. La mineriadă, când au venit să ne ia parașutiștii, a făcut o criză de isterie și a țipat că s-a săturat de toate momentele mele istorice. I-a fost cumplit de greu. Acum câțiva ani mi-a spus însă ceva ce m-a emoțio­nat: că unul din pu­ți­nele lucruri ca­re mi-au reușit a fost să fiu mamă.

- Dar soție ați mai putut fi în tot tu­multul ăsta?

- Noi am fost un cuplu foarte bun. Toa­tă nebunia asta ne-a apropiat foarte mult, aproape de sim­bio­ză. O vreme, ne­ca­­zurile ne-au sudat familia. Dar trop c'est trop, ce e prea mult e prea mult. Într-o zi, fisura a devenit cră­pă­tură. Divorțul nostru, pronunțat în 2007, a fost un final așteptat, l-am presimțit puțin câte puțin, din clipa aceea în care l-am văzut pe Petre la televizor.

- Erați geloasă pe Petre? E un bărbat cu mare farmec și trecere la femei.

- Nu pot să fiu geloasă pe un milion de femei, e absurd. Nu pot fi geloasă pe 21% din electorat. Eram conștientă că îl votau mai ales femeile. Primea acasă vrafuri de scrisori de admirație.

- Și totuși, sfârșitul relației dvs. a fost generat chiar de o altă femeie.

- Nu, relația noastră nu s-a stricat din cauza unei femei, ci din cauza tuturor presiunilor care s-au făcut asu­pra noastră. Noi n-am fost nici activiști, nici secu­riști, nici n-am furat. Iar Petre le-a stat tuturor ca un ghimpe în coaste. Din 1990, au încercat constant să-l scoată din politică. A fost trădat, pe rând, de toți cei pe care îi sprijinise. În 2006, am avut un an foarte prost. Fe­tele au rămas fără slujbe, aveam proces, eram ame­nin­țați că vom fi scoși afară din casă. Campania lui Pe­tre fusese sabotată. Eu ieșisem la pensie cu o indem­ni­zație ridicolă. Nu aveam bani, nu mai aveam nimic al nostru. Am intrat într-o criză existențială. Nu mai ști­am ce să ne facem, încotro s-o apucăm. Orizontul nos­tru de speranță era cu minus. Pe fondul ăsta, bi­neîn­țeles că au apărut tensiuni. Și, în momentul vul­ne­rabil în care eram, unii, din exterior, au ajutat cu bu­nă știință la prăbușire, împingându-i în față o domni­șoa­ră. Tot ce ne mai rămăsese era familia. Trebuia distrusă și asta.

- V-ați ținut mult timp de­parte de presă. Ați decis să faceți declarații abia după divorț, de multe ori, în reviste și emisiuni de can-can. Nu v-ar fi ajutat mai mult să păstrați tăcerea?

- Nu. Pentru că am și eu dem­nitatea mea. Începuseră să se spu­nă despre mine tot felul de minuni și am considerat că, în numele co­piilor și al nepoților mei, trebuie să ies să fac dreptate. Am ieșit și în dorința de a-mi apăra fetele, de a le da un plus de credibilitate, fiindcă erau lovite foarte rău. Dar și pentru că nu puteam să mă în­grop definitiv doar pentru că am divorțat. Nu mi-a fost ușor. Presa nu m-a primit bine. A fost nevoie de timp ca să schimb imaginea care exista despre mine.

- Cum e să rupi un mariaj la vârsta la care ai mai mult ca oricând nevoie de afecțiune și sprijin?

- Foarte, foarte greu. S-a spus despre mine și că am vrut să mă sinucid. Nu e ade­vărat. Dar da, am fost într-o mare depresie. Am știut de mică prețul publicității. Și am considerat-o a­proa­pe o umilință. Soar­ta a făcut, totuși, să am parte de ea cum n-aș fi vrut niciodată. Oamenii ar trebui să înțeleagă că depresia e rezultatul unei vieți publice pe care nu ți-ai dorit să o ai. Su­fe­rința a adus cu ea și liniștea. Știu, e greu de crezut, dar după ce trăiești 20 de ani pe viață și pe moarte, te bucuri că nu mai ești în cărți. Te bucuri că, în sfârșit, respiri și ai mai puține griji. Liniștea asta e bună și pentru că te face să-ți revezi viața cu alți ochi. Am scris o carte despre tot ceea ce am trăit: "Partea mea de adevăr”. Sper să vadă curând lumina tiparului.

- Mai e loc de o nouă dragoste în viața dvs.?

- Nu, oricum nu mai era loc. Există flăcări care ard și ard. Nu e vorba aici de vârstă sau energie. Sunt lu­cruri unice în viață, atât de frumoase, că nu pot fi înlo­cuite. Zilele trecute am dat peste o scrisoare pe care Petre mi-a scris-o în 1984, când eram la Paris, depis­ta­tă cu cancer. Urma să mă operez, iar medicii îmi dă­deau doar 20% șanse de supraviețuire. E o scrisoare absolut minunată. Citind-o, mi-a dat conștiința că am fost dăruită de sus cu o iubire cu adevărat extraordi­nară. Câți dintre cititorii voștri pot spune, cu mâna pe inimă, că 15 ani din îndelungata lor viață au fost cu adevărat, dar cu adevărat, fericiți?


Fotografii din arhiva Mioarei Roman