E vară. Soarele îşi despică lumina prin milioane de picături de apă.
Plouă în culori. E cald şi plouă. Alerg desculţă şi ţopăi în ploaie.
O văd pe bunica. Mă ceartă, îmi spune să intru în casă. Bunicul îi face semn să mă lase: "E atât de frumoasă!”.
Alerg şi râd, simt bucurie şi atât. Mă învârt şi simt cum ploaia îmi mângâie sufletul, noroiul fin şi cald îmi gâdilă tălpile, iar apa îmi îngreunează pletele.
Alerg şi ţopăi şi râd.
Te văd! Te simt tot mai aproape!
Respir respiraţia ta. Căldura ta mă umple, mă topeşte.
Mă amestec cu apa în milioane de picături de om, în milioane de culori. Îmi picuri iubire în tot corpul.
Ploaia îmi mângâie inima şi râd. Simt fericire şi atât.
Alerg şi ţopăi şi râd.
Dansez în ploaie, un cântec lin îmi gâdilă auzul, îmi spune "mama”. Îl văd şi-l simt pe puiul meu. Ploaia îmi mângâie trupul. Simt împlinire şi atât.
Alerg şi ţopăi şi râd.
Mama, sunt mare, am 13 ani!
Îmi amintesc cu drag cum dansam în ploaie vara, în curtea bunicilor. Simţeam stropii de apă cum îmi îngreunează pletele, nămolul fin şi cald îmi gâdila tălpile, era doar bucurie. Mirosul pământului ud îmi umplea sufletul. Mă întrebam de ce plouă mereu de sus în jos, de ce nu poate şi pământul să plouă peste cer.
Acum, bunica şi bunicul sunt doar o amintire, dar sunt încă refugiul meu, ascunzătoarea mea secretă pentru momente grele. Când luam o notă mică sau făceam nu ştiu ce boacănă pentru care urma să fiu certată de mama sau de tata, fugeam la bunici. Acolo eram în siguranţă, acolo totul era bun şi calm şi cald. La fel acum, când îmi este foarte greu, îmi doresc să-i visez, să le vorbesc, să simt iubirea lor.
În copilărie, îmi priveam mama cu admiraţie şi un soi de invidie inocentă, atunci când se pregătea să meargă la o petrecere, când îşi invita prietenele "la o cafea” sau când urma să-şi primească, în fiecare joi seara, partenerii de canastă. Se distrau de minune! Copiii erau excluşi de la întâlnirile cu cărţi de joc, fum de ţigară şi bancuri despre Ceauşescu. Ascultau "Europa Liberă”.
Mi-e dor de ei şi-mi este foarte dor de mine, de cea din vremuri când adulţii mă întrebau zâmbind: "Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. "Nadia Comăneci” - era răspunsul prompt, invariabil - fac parte din generaţia copiilor marcaţi de performanţa inegalabilă, se pare, a gimnastei noastre. Păpuşile mele purtau toate numele ei, iar joaca din faţa blocului sau din curtea bunicilor era o încercare continuă de a reproduce exerciţiile imposibile, de nota 10, ale Nadiei.
Când am obţinut dreptul de a şofa, am fost foarte mândră de reuşita mea, eram prima femeie din familia mea care putea să conducă o maşină.
Bunica se deplasa foarte rar şi atunci ocupa, cu graţie, ataşul motocicletei ruseşti pe care o conducea bunicul, iar mama ocupa întotdeauna locul din dreapta al Daciei tatălui meu. Ele nu au avut niciodată dorinţa de a conduce un vehicul, erau prea ocupate cu creşterea copiilor, verificarea temelor, îngrijirea casei, gemuri, murături şi tot felul de alte asemenea treburi. Niciuna dintre ele nu şi-ar fi pierdut timpul pentru noţiuni ca "femeie de carieră” ori "marche arrière”. Eu, în schimb, am o profesie, câştig uneori cât doi bărbaţi la un loc, habar nu am cum se pun bigudiurile şi beau cafeaua în cană termos, pe drum spre serviciu, în timp ce conduc prin traficul nebun al capitalei.
Dar fiindcă afară e toamnă, acum mă întreb când oare s-a transformat copilul meu dulce, pufos şi mic, într-un adolescent rebel. Cum am putut să las să se întâmple asta? Parcă totul a fost aseară, momentele în care încercam să-mi adorm bebeluşul, şi numai apropierea de el, de căldura lui moale, pufoasă, cu iz de lapte şi vanilie, îmi picura somn în toată fiinţa. Aproape mereu adormeam prima.
Cum oare a trecut prima lui zi de şcoală, când s-a întors vesel acasă şi mi-a spus: "Mi-a plăcut, mă mai duc şi mâine”, sau prima serbare de sfârşit de an şcolar, când a recitat poeziile tuturor copiilor şi a fost oprit şi scos de pe scenă aproape cu forţa?
Cum o să mă descurc atunci când va deveni adult? Cât de ocupată am fost, încât să nu-mi dau seama că puiul meu creşte?
Îmi vine să plâng, pentru că în curând copilul meu chiar o să fie mare, iar eu încă nu am învăţat să fiu adult. Încă am nevoie eu de răsfăţuri mărunte, încă mă sperie furtunile de vară cu tunete şi fulgere, încă am nevoie să fiu mângâiată seara, înainte de culcare, şi încă nu am înţeles cum trebuie să fii matur.
Îmi place să mă joc cu căţeii mei, îmi place să calc pe iarbă desculţă, atunci când roua încă nu s-a ridicat. Îmi place încă să ascult poveşti. Când a trecut timpul, de la momentele în care alergam în braţele bunicii mele, speriată de cine ştie ce poveste de pe uliţă, şi până acum, când un adolescent îmi spune: "Mama, sunt mare!”?
Nici măcar nu ştiu să joc canastă.
Sarabanda
Mi-am petrecut copilăria în casa bunicilor. Situată într-o localitate relativ apropiată de Bucureşti, căsuţa copilăriei îmi trezeşte amintiri cu parfum de zambile şi dulceaţă de nuci verzi.
Cu ani în urmă, mergeam să-mi vizitez bunicii împreună cu soţul meu, săptămânal. Localităţile de la marginea oraşului prevesteau timid boom-ul imobiliar ce avea să vină. Apăreau din timp în timp căsuţe noi, cu arhitectură diferită de cea a caselor din vatra satului. "Cât de fericiţi trebuie să fie oamenii care locuiesc în casa asta”, am gândit cu voce tare, vrăjită de frumuseţea unei case albe, cu zeci de muşcate roşii, atârnate sub toate ferestrele”. Am surprins o umbră de tristeţe pe faţa soţului meu şi am tăcut. "Vreau să fii fericită şi tu şi îţi promit că până la 40 de ani, o să avem şi noi o casă, mai frumoasă decât asta!” a bombănit morocănos, în timp ce apăsa pedala de acceleraţie.
N-am putut să răspund în vreun fel. Am gândit doar că bărbaţii fac cu atâta uşurinţă promisiuni pe care ştiu prea bine că nu le pot onora. Puteam să-i spun că eu sunt deja fericită, chiar dacă trăiesc în apartamentul meu de bloc, construit în epoci comuniste. N-am făcut-o, pentru că mă supărase uşurinţa cu care promitea ceva imposibil de realizat. Dar am greşit.
Anii au trecut, iar dezvoltarea imobiliară ajunsese deja la cote vecine cu nebunia, oamenii cumpărau, vindeau sau construiau imobile cu uşurinţa cu care cumperi pantofi. Sarabanda tranzacţiilor imobiliare sfida orice regulă a economiei de piaţă, orice normă morală sau chiar legală. Puteai să faci orice, puteai să ceri orice, întotdeauna exista o agenţie imobiliară care să ofere şi o bancă dornică să finanţeze, până şi cele mai absurde proiecte imobiliare.
Am intrat în sarabanda imobiliară încrezători şi fericiţi, total nepregătiţi. Construiam o casă. Bucuria demarării unui proiect de anvergură ne dădea puterea, energia şi optimismul nebun, inconştient, al celui ce intră într-un dans halucinant, epuizant, doar pentru că e frumos.
Casa se ridica, la început vizibil, de la zi la zi. Constructorii transformau harnici munţi de materiale în ziduri, încăperi. Visul nostru devenea realitate, cu viteza cu care conturile bancare se goleau. Ofertele generoase, amabile, ale băncilor de a finanţa orice şi oricât ne dădeau curaj să mergem mai departe, şi mai construiam un zid. Deja simţeam efortul supraomenesc pe care îl cerea jocul nebun de-a construi o casă când, obosiţi, am auzit: "România a intrat oficial în recesiune”. Zâmbetul băncilor a fost şters cu brutalitate, agenţiile imobiliare au dispărut în neantul din care veniseră, meşterii au plecat odată cu vara. Construcţia noastră îmi părea acum un monstru hămesit, golurile ferestrelor erau guri flămânde care înghiţeau continuu bucuria, puterea şi libertatea noastră. Sufeream, în timp ce sarabanda nebună epuiza tot ce aveam, tot ce puteam. Ne uram reciproc şi uram monstrul care ne consuma: "Tu eşti de vină, tu ai vrut casă cu muşcate!”. Plângeam...
Acum e primăvară iar. Am rămas foarte puţini în jocul imobiliar, cei mai mulţi au abandonat construcţii fantomatice, pe câmpurile din jurul Bucureştilor, au părăsit vise frumoase, sub banere imense, pe care scrie "De vânzare”. Trebuia să continuăm, apartamentul comunist de la bloc s-a transformat în banca noastră, ne-a ajutat să ostoim foamea monstrului, constructorii ne-au iubit iar.
Am terminat. Coşmarul care ne-a bântuit nopţile timp de trei ani s-a transformat acum în "casa cu flori”, aşa îi spun vecinii. Am terminat sarabanda cu sufletele zdrenţuite de efort. Rănile adânci se vindecă încet, acum, în timp ce puiul nostru se joacă în curte cu doi căţei frumoşi.
Sunt fericită iar. Am 36 de ani şi simt miros de zambile proaspete şi dulceaţă de nuci.
CLAUDIA BONTO