E toamnă târzie şi albul îngheţului se vede pe acoperişuri. În liniştea dimineţii aştept cu nerăbdare primele raze de soare. Îmi caut motiv să privesc pe fereastra de la bucătărie, spre curtea noastră mică. Au trecut, cred, deja două săptămâni de când mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze de vie sălbatice. Şi-a luat rămas bun de la surorile ei mai tinere, spre abisul veşniciei, şi s-a trezit ancorată între cer şi pământ, de un fir de păianjen. Destul de mare, ruginie, cu marginile gălbui, stă încovoiată de parcă ar ţine ceva în braţe. Se leagănă, se roteşte în compania unui vânticel călduţ şi blând. Ne-am împrietenit, şi cred că aşteaptă dimineaţa, ca să fie admirată. Astăzi e o zi specială, am trecut pragul celor 70 de ani. Din nefericire, evenimentul a fost prefaţat, în urmă cu câteva luni, şi de un infarct. Poate şi de aceea, mirajul supravieţuirii frunzei de vie a devenit un simbol al speranţei. Căci, ce este viaţa, dacă nu o oprire atât de scurtă, în primăvara copilăriei, arşiţa tinereţii şi melancolia toamnei, când ziua de mâine atârnă, uneori, de un fir de păianjen.
Furat de gândurile mele, nici nu am observat când soţia şi copiii mei dragi s-au apropiat, cu urările şi cadourile obişnuite evenimentului. Casa parcă s-a luminat de razele soarelui şi parcă umbrele şi gândurile mele s-au îndepărtat. "Tată, va fi o toamnă lungă”, îmi spun copiii. Oare şi pentru mine?
Cu mult respect,
VASILE - Arad
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
