Intru şi eu, ceva mai târziu, în discuţia despre singurătate. Am ezitat, pentru că abia mi-am vindecat inima şi am deschis-o spre o nouă iubire. Ea îmi dă curaj să scriu cum a fost.
Nu m-am gândit niciodată serios la singurătate, nu am privit-o atent în ochi, nu i-am zâmbit, nu m-am regăsit nici o clipă în ea şi nici nu am crezut vreodată în puterile ei mântuitoare. Poate din frică, poate din prea multă laşitate, poate mai degrabă dintr-o mare trufie, am ţinut-o mereu la distanţă, ca pe un musafir despre care nu ştii de la prima vedere dacă-ţi va fi drag sau nu, dacă îl cunoşti sau nu, dacă te va răni prin câteva cuvinte sau dacă-ţi va aduce cea mai dulce alinare.
Am stat multe nopţi, eu de o parte, ea, singurătatea, de cealaltă, izbindu-ne amândouă în aceeaşi uşă, fiecare de partea ei, ea cu trupul greoi, vrând cu tot dinadinsul să intre în mine, iar eu încercând să o ţin la distanţă. Câteodată, în acele nopţi, o auzeam, printre izbituri, cum se potoleşte şi-mi şopteşte să-i deschid, promiţându-mi că totul va fi bine până la urmă. Ghemuită în întuneric, începeam atunci să fredonez încet o melodie şi mă prefăceam doar că ea, singurătatea, nu există. "Ceva ce nu vezi nu există”, îmi spuneam şi-mi încleştam mâinile, împingând uşa şi mai tare, îngrămădind zeci de imagini, sute de râsete şi toate amintirile mele, ca un zid de apărare în faţa ei. I le dădeam pe toate, doar ca să scap, cu gândul că poate se va hrăni cu ele şi-i vor fi de ajuns. Şi va pleca...
Prima dată când mi s-a părut că o văd a fost de mult de tot, pe vremea când eram atât de mică, încât nu făceam diferenţa între ea şi un om obişnuit, ca părinţii mei, de exemplu, ca toate mătuşile mele sau ca prietenii mei de pe-atunci, fiindcă mi se păreau toţi la fel.
Eram în vacanţă, iar oamenii din jur, coincidenţă sau nu, mureau la distanţă de câteva zile. Într-o săptămână s-au prăpădit trei unchi, toţi bătrâni, mai apoi o mătuşă, cu care de abia începusem să mă obişnuiesc, copil fiind, şi mai apoi nişte vecini, pe care azi nici măcar nu mai ştiu cum îi chema. Mergeam aproape zilnic la câte o înmormântare şi stăteam pierdută printre oameni în negru, care se foiau de colo-colo, fără întrerupere.
Pe vremea aceea credeam că viaţa e timpul care începe dimineaţa şi se termină atunci când nu mai ai chef de joacă, şi tocmai aflasem, în acea vacanţă, că moartea, atunci când vine, aduce cu ea, pe lângă multe lacrimi, şi singurătate. Aşa ziceau toţi, că moartea i-a luat pe unchiul Petre, pe unchiul Aurel, pe toţi, şi a lăsat în loc singurătate. Ca o monedă de schimb pentru oameni. Mai apoi, am realizat că singurătatea vine exact atunci când simte că vrei să iubeşti. Apare brusc şi-ţi dă târcoale, rânjind printre dinţi şi aşteptând ca toate lucrurile frumoase să se termine, ca toţi oamenii din viaţa ta să plece, tânjind după cea mai nevinovată minciună care ar putea să strice tot, după cel mai mic gest de trădare, ca un câine hămesit care vrea doar să lingă resturile.
Cum simte că te uiţi mai mult decât ar trebui la cineva, că râzi mai mult decât ţi-e permis, că vorbeşti mai tare ca de obicei, singurătatea ştie. Iar până să ajungi tu să simţi că ai fluturi în stomac, că un om începe să-ţi intre la inimă, ea deja e acolo. Se instalează ca o umbră în toate cotloanele şi aşteaptă. Nu o vezi, de cele mai multe ori nici nu o auzi, dar ştii că e acolo, urmărindu-ţi fiecare pas şi numărând fiecare oftat, dintr-o zi mai proastă.
Prima dată când am iubit, am simţit-o ca pe o respiraţie în ceafă, ca o răceală care îţi paralizează şira spinării şi nu te lasă defel să faci vreun gest. M-a urmărit aşa zi de zi, timp de câteva luni, până când s-a terminat povestea mea de dragoste. Atunci a fost pentru prima dată când am auzit-o cum îmi râde în faţă. Am mai iubit de atunci de mai multe ori, şi de fiecare dată a fost la fel: mă însoţea încă de la primele întâlniri, întindea şi ea mâna după câte o floare, odată cu mine, râdea la aceleaşi glume, suspina la aceleaşi atingeri. Ca o copie mai urâtă şi mai stângace de-a mea. A stat cu mine chiar şi în ziua nunţii mele, în faţa altarului, amintindu-mi că un simplu act nu îmi va garanta niciodată fericirea şi că totul în viaţă e trecător. Atunci i-am râs eu în faţă cu poftă. "Ne mai vedem noi”, mi-a zis, şi s-a prefăcut că dispare din viaţa mea pentru câţiva ani.
A reapărut la final, la divorţ, după nişte ani în care uitasem de ea, şi atunci a fost cu adevărat primul moment în care mi-a venit să mă arunc cu totul în braţele ei. Să mă dedic ei, singurătăţii, ea, care fusese lângă mine zi de zi. Îmi venea să plâng şi să urlu, să îi cer iertare, să îi deschid uşa şi să recuperăm toate momentele în care am ignorat-o, în care mi-am repetat în minte că, de fapt, nu există, în care m-am prefăcut că n-o aud, că n-o văd, că n-o simt. Dar n-am făcut-o.
Am rugat-o să nu mă mai îmbătrânească în fiecare zi câte puţin, să nu mă mai apese cu respiraţiile ei, cu bătăile ei în uşă, când delicate, când asurzitoare şi furtunoase. Să înţeleagă că dacă apare o lacrimă pe obrazul meu nu înseamnă că o chem pe Ea, că o aleg pe Ea, că dacă oftez e pentru că sunt om, iar dacă încui uşa în fiecare seară, nu e neapărat pentru că mi-e frică.
I-am spus că vreau să ne despărţim definitiv. Că vreau să mă lase să iubesc. Că vreau a doua şansă.
M-am ridicat, iar ea din întuneric mi-a spus cu o voce prefăcută şi tristă că ne vom revedea. "Cu siguranţă, ne vom revedea”... De parc-ar şti ea ce e tristeţea, ce e durerea, ce e iubirea... De parc-ar şti ce gânduri te copleşesc atunci când vrei să-ţi baricadezi în uşă toate cioburile din trecut, doar ca să nu se crape lumea toată. De parc-ar şti... De parc-ar şti singurătatea cum e să fii singur...
MARIA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
