Dansând prin ploaie

Cititor Formula AS
Vis

E vară. Soarele își despică lumina prin mi­li­oane de picături de apă.
Plouă în culori. E cald și plouă. Alerg desculță și țopăi în ploaie.
O văd pe bunica. Mă ceartă, îmi spune să intru în casă. Bunicul îi face semn să mă lase: "E atât de frumoasă!”.
Alerg și râd, simt bucurie și atât. Mă învârt și simt cum ploaia îmi mângâie sufletul, noroiul fin și cald îmi gâdilă tălpile, iar apa îmi îngreunează pletele.
Alerg și țopăi și râd.
Te văd! Te simt tot mai aproape!
Respir respirația ta. Căldura ta mă umple, mă to­pește.
Mă amestec cu apa în milioane de picături de om, în milioane de culori. Îmi picuri iubire în tot corpul.
Ploaia îmi mângâie inima și râd. Simt fericire și atât.
Alerg și țopăi și râd.
Dansez în ploaie, un cântec lin îmi gâdilă auzul, îmi spune "mama”. Îl văd și-l simt pe puiul meu. Ploa­­ia îmi mângâie trupul. Simt împlinire și atât.
Alerg și țopăi și râd.

Mama, sunt mare, am 13 ani!

Îmi amintesc cu drag cum dansam în ploaie vara, în curtea bunicilor. Simțeam stropii de apă cum îmi îngreunează pletele, nămolul fin și cald îmi gâdila tălpile, era doar bucurie. Mirosul pământului ud îmi umplea sufletul. Mă întrebam de ce plouă mereu de sus în jos, de ce nu poate și pământul să plouă peste cer.
Acum, bunica și bunicul sunt doar o amintire, dar sunt încă refugiul meu, ascunzătoarea mea secretă pentru momente grele. Când luam o notă mică sau făceam nu știu ce boacănă pentru care urma să fiu certată de mama sau de tata, fugeam la bunici. Acolo eram în siguranță, acolo totul era bun și calm și cald. La fel acum, când îmi este foarte greu, îmi doresc să-i visez, să le vorbesc, să simt iubirea lor.
În copilărie, îmi priveam mama cu admirație și un soi de invidie inocentă, atunci când se pregătea să meargă la o petrecere, când își invita prietenele "la o cafea” sau când urma să-și primească, în fiecare joi sea­ra, partenerii de canastă. Se distrau de minune! Co­piii erau excluși de la întâlnirile cu cărți de joc, fum de țigară și bancuri despre Ceaușescu. Ascultau "Europa Liberă”.
Îmi imaginam că atunci când o să cresc, o să am rochii la fel de strălucitoare pentru mers la petreceri, o să beau toată ziua cafea cu prietenele mele și o să dis­cutăm despre copii, tricotaje, rețete de zacuscă, programul TV al bulgarilor sau cărți nou apărute. Ei aveau timp!
Mi-e dor de ei și-mi este foarte dor de mine, de cea din vremuri când adulții mă întrebau zâmbind: "Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. "Nadia Comăneci” - era răspunsul prompt, invariabil - fac parte din generația copiilor marcați de performanța inegalabilă, se pa­re, a gimnastei noastre. Pă­pu­șile mele purtau toate nu­mele ei, iar joaca din fața blo­cului sau din curtea bunicilor era o încercare continuă de a reproduce exercițiile impo­si­bile, de nota 10, ale Nadiei.
Când am obținut dreptul de a șofa, am fost foarte mân­dră de reușita mea, eram pri­ma femeie din familia mea ca­re putea să conducă o mașină.
Bunica se deplasa foarte rar și atunci ocupa, cu grație, atașul motocicletei rusești pe care o conducea bunicul, iar mama ocupa întotdeauna locul din dreapta al Daciei tatălui meu. Ele nu au avut niciodată dorința de a conduce un ve­hicul, erau prea ocupate cu creș­terea copiilor, verificarea te­melor, îngrijirea casei, ge­muri, murături și tot felul de alte asemenea treburi. Niciuna dintre ele nu și-ar fi pierdut timpul pentru noțiuni ca "femeie de carieră” ori "marche arrière”. Eu, în schimb, am o profesie, câștig uneori cât doi bărbați la un loc, habar nu am cum se pun bigu­diurile și beau cafeaua în cană termos, pe drum spre serviciu, în timp ce conduc prin traficul nebun al ca­pitalei.
Dar fiindcă afară e toamnă, acum mă întreb când oare s-a transformat copilul meu dulce, pufos și mic, într-un adolescent rebel. Cum am putut să las să se întâmple asta? Parcă totul a fost aseară, momentele în care încercam să-mi adorm bebelușul, și numai apropierea de el, de căldura lui moale, pufoasă, cu iz de lapte și vanilie, îmi picura somn în toată ființa. Aproape mereu adormeam prima.
Cum oare a trecut prima lui zi de școală, când s-a întors vesel acasă și mi-a spus: "Mi-a plăcut, mă mai duc și mâine”, sau prima serbare de sfârșit de an școlar, când a recitat poeziile tuturor copiilor și a fost oprit și scos de pe scenă aproape cu forța?
Cum o să mă descurc atunci când va deveni adult? Cât de ocupată am fost, încât să nu-mi dau seama că puiul meu crește?
Îmi vine să plâng, pentru că în curând copilul meu chiar o să fie mare, iar eu încă nu am învățat să fiu adult. Încă am nevoie eu de răsfățuri mărunte, încă mă sperie furtunile de vară cu tunete și fulgere, încă am nevoie să fiu mângâiată seara, înainte de culcare, și încă nu am înțeles cum trebuie să fii matur.
Îmi place să mă joc cu cățeii mei, îmi place să calc pe iarbă desculță, atunci când roua încă nu s-a ridicat. Îmi place încă să ascult povești. Când a trecut timpul, de la momentele în care alergam în brațele bunicii mele, speriată de cine știe ce poveste de pe uliță, și până acum, când un adoles­cent îmi spune: "Ma­ma, sunt mare!”?
Nici măcar nu știu să joc canastă.

Sarabanda

Mi-am petrecut copilăria în casa buni­cilor. Situată într-o localitate relativ apro­pia­tă de București, căsuța copilăriei îmi trezește amintiri cu parfum de zambile și dulceață de nuci verzi.
Cu ani în urmă, mergeam să-mi vizitez bunicii împreună cu soțul meu, săptămânal. Lo­calitățile de la marginea orașului pre­vesteau timid boom-ul imobiliar ce avea să vină. Apăreau din timp în timp căsuțe noi, cu arhitectură diferită de cea a caselor din vatra satului. "Cât de fericiți trebuie să fie oa­menii care locuiesc în casa asta”, am gândit cu voce tare, vrăjită de frumusețea unei case albe, cu zeci de mușcate roșii, atârnate sub toate ferestrele”. Am surprins o umbră de tristețe pe fața soțului meu și am tăcut. "Vreau să fii fericită și tu și îți promit că până la 40 de ani, o să avem și noi o casă, mai frumoasă decât asta!” a bombănit morocănos, în timp ce apăsa pedala de accelerație.
N-am putut să răspund în vreun fel. Am gândit doar că bărbații fac cu atâta ușurință promisiuni pe care știu prea bine că nu le pot onora. Puteam să-i spun că eu sunt deja fericită, chiar dacă trăiesc în apartamentul meu de bloc, construit în epoci comuniste. N-am făcut-o, pentru că mă supărase ușurința cu care pro­mi­tea ceva imposibil de realizat. Dar am greșit.
Anii au trecut, iar dezvoltarea imobiliară ajunsese deja la cote vecine cu nebunia, oamenii cumpărau, vin­deau sau construiau imobile cu ușurința cu care cum­peri pantofi. Sarabanda tranzacțiilor imobiliare sfida orice regulă a economiei de piață, orice normă morală sau chiar legală. Puteai să faci orice, puteai să ceri orice, întotdeauna exista o agenție imobiliară care să ofere și o bancă dornică să finanțeze, până și cele mai absurde proiecte imobiliare.
Am intrat în sarabanda imobiliară încrezători și fericiți, total nepregătiți. Construiam o casă. Bucuria demarării unui proiect de anvergură ne dădea puterea, energia și optimismul nebun, inconștient, al celui ce intră într-un dans halucinant, epuizant, doar pentru că e frumos.
Casa se ridica, la început vizibil, de la zi la zi. Cons­tructorii transformau harnici munți de materiale în ziduri, încăperi. Visul nostru devenea realitate, cu viteza cu care conturile bancare se goleau. Ofertele ge­neroase, amabile, ale băncilor de a finanța orice și ori­cât ne dădeau curaj să mergem mai departe, și mai cons­truiam un zid. Deja simțeam efortul suprao­me­nesc pe care îl cerea jocul nebun de-a construi o casă când, obosiți, am auzit: "România a intrat oficial în re­cesiune”. Zâmbetul băncilor a fost șters cu brutalitate, agențiile imobiliare au dispărut în neantul din care veniseră, meșterii au plecat odată cu vara. Construcția noastră îmi părea acum un monstru hămesit, golurile ferestrelor erau guri flămânde care înghițeau continuu bucuria, puterea și libertatea noastră. Sufeream, în timp ce sarabanda nebună epuiza tot ce aveam, tot ce pu­team. Ne uram reciproc și uram monstrul care ne con­suma: "Tu ești de vină, tu ai vrut casă cu muș­ca­te!”. Plângeam...
Acum e primăvară iar. Am rămas foarte puțini în jocul imobiliar, cei mai mulți au abandonat construcții fantomatice, pe câmpurile din jurul Bucureștilor, au părăsit vise frumoase, sub banere imense, pe care scrie "De vânzare”. Trebuia să continuăm, apartamentul co­munist de la bloc s-a transformat în banca noastră, ne-a ajutat să ostoim foamea monstrului, constructorii ne-au iubit iar.
Am terminat. Coșmarul care ne-a bântuit nopțile timp de trei ani s-a transformat acum în "casa cu flori”, așa îi spun vecinii. Am terminat sarabanda cu sufletele zdrențuite de efort. Rănile adânci se vindecă încet, acum, în timp ce puiul nostru se joacă în curte cu doi căței frumoși.
Sunt fericită iar. Am 36 de ani și simt miros de zam­bile proaspete și dulceață de nuci.

CLAUDIA BONTO