- Acum doi ani, la primul interviu acordat revistei "Formula AS”, erai un şeic arab, în serialul "Iubire şi onoare”, de la Acasă TV. În prezent, eşti profesor de sport, în "Pariu cu viaţa”, o producţie Pro TV. Nu sunt grele trecerile acestea între personaje aşa de diverse? Tu nu eşti actor profesionist, nu ai studiat actoria la Institutul de Teatru.
- Orice rol ridică probleme de adaptare. Aşa a fost şi cu noul meu personaj, aşa de diferit de fostul şeic. Oricum, e mai uşor "să faci” pe cineva care-ţi seamănă în viaţa de toate zilele, măcar la nivel fizic. Nu m-am confruntat cu dificultăţi în sensul ăsta: îmi place şi mie să fac sport, exact ca eroul pe care-l interpretez. Mai delicată a fost construcţia psihologică a personajului, e vorba de un profesor care ştie să-şi asculte elevii, care le înţelege confuziile, nedumeririle ori temerile şi se străduieşte să-i ajute. Din fericire, şi aici am avut noroc, în sensul că am avut "material didactic” bogat, mă refer la colegii mei de platou mai tineri, care joacă roluri de elevi. M-am dat bine pe lângă ei, am vorbit, am încercat să înţeleg cum gândesc adolescenţii din ziua de azi, cum ar trebui să fie croit un profesor pentru a fi îndrăgit, pentru ca elevii să câştige încredere şi să se deschidă în faţa lui. Nu în ultimul rând, am beneficiat şi de ajutorul regizorilor, şi-apoi - greu e până porneşti! De la o filmare la alta, de la o zi la alta, intri tot mai bine în pielea personajului tău.
- Prezenţa ta în serialele produse de Pro TV începe să devină o permanenţă. Ce te motivează în această colaborare?
- Am ales să fiu actor şi acest lucru presupune un continuu proces de descoperire. Trustul PRO este una dintre puţinele instituţii din România care mai investeşte în producţii proprii şi care îţi oferă constant această posibilitate: să joci. Pe de altă parte, ca membru al acestei echipe, resimţi o bucurie extraordinară odată cu începerea fiecărui nou proiect, fiindcă e ca şi cum te-ai întoarce acasă, în familie. Suntem nişte oameni care îşi petrec aproape toată ziua împreună, se ajută, îşi dau sfaturi atunci când e nevoie... E o stare de empatie care ne leagă dincolo de profesie. Plus că, atunci când lucrezi cu persoane cunoscute - începând cu regizorul, trecând prin echipa tehnică şi sfârşind cu restul actorilor - te simţi mult mai confortabil, lucrurile parcă merg mai lin. Şi ca să revin la acest serial: ceea ce mi s-a părut mie interesant e faptul că el se concentrează pe viaţa adolescenţilor, cu bune şi cu rele, or acesta nu a fost un subiect îndeajuns exploatat până acum. Apoi, îmi place şi partea comică din existenţa maturilor - la capitolul acesta, "mari maeştri” sunt Radu Gabriel şi Elvira Deatcu! Sunt extraordinari! (râde) Iar per total, cred că punctul forte al acestui serial îl reprezintă realismul lui. Fratele meu, care are 24 de ani, deci e mult mai aproape de perioada portretizată în serial, mi-a spus că, într-adevăr, cam aşa se petrec lucrurile şi-n realitate.
De-a teatrul
- Mai nou, te-ai avântat şi într-o experienţă teatrală: joci în "Primăvara romană a doamnei Stone”, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic. Nu ţi-a fost teamă să faci acest pas? Teatrul este o artă mult mai pretenţioasă decât serialele TV.
- Oho, şi ce frică mi-a fost! Vreau să spun că iniţial mi se propusese să particip la probele pentru rolul principal masculin, dar am refuzat categoric, conştient fiind că mai am încă foarte mult de învăţat. Am preferat să stau mai pe tuşă şi să privesc la actorii mari din distribuţie, să "fur” de la ei.
- Dar ce te-a mânat "în luptă”?
- Am vrut să văd cum e să joci pe viu, faţă în faţă cu spectatorul. Într-un serial eşti ascuns în spatele camerei, al montajului şi al unei difuzări ulterioare, pe scenă eşti în priză directă. Eram curios să văd cum aş face faţă acestei presiuni, a reacţiei imediate a publicului. Ulterior, după începerea repetiţiilor, am realizat că mai sunt şi alte lucruri care sunt diferite. De pildă, există o scenă în care personajul meu începe să plângă. La debutul repetiţiilor, în scena respectivă, eu chiar plângeam, cu multă implicare afectivă. Până când regizoarea Liana Ceterchi a venit la mine şi mi-a spus: "Nu e nevoie să plângi de-a binelea, că omul de pe ultimul rând n-o să-ţi vadă lacrimile pe obraz, în schimb, trebuie să-ţi modulezi vocea, s-o faci mai puternică, fiindcă acelaşi om de pe ultimul rând, acum, când tu plângi şi ai vocea înecată, nu te aude”. (râde) Mi-a prins foarte bine experienţa asta teatrală. Iar acum, văzând că piesa are succes la public, chiar mi-au crescut aripi (deşi contribuţia mea e minoră), aşa că aş vrea să continuu şi în zona aceasta, a teatrului. În special pe registrul comic. Mă văd mai curând făcând comedie, decât interpretând roluri de june-prim.
- Cu celebritatea te-ai mai acomodat? La primul nostru interviu păreai oarecum excedat de ea, mi-ai spus că eşti un om simplu, care vrea să trăiască simplu. O dorinţă paradoxală, pentru o carieră publică, de actor...
- Mai am şi azi momente în care mă întreb dacă nu aş fi mai fericit ca director de vânzări într-o multinaţională. Apoi îmi aduc aminte ce satisfacţii imediate, omeneşti, îmi aduce profesia de actor şi merg înainte. Nu pot să neg că există şi unele avantaje care vin odată cu statutul de persoană publică. De genul: te recunoaşte vânzătoarea la un ghişeu şi te serveşte cu mai multă solicitudine. Dar eu şi atunci sunt stânjenit, mă simt nelalocul meu. De ce să beneficiez de un tratament privilegiat pentru că apar la televizor? Sunt un tip cu picioarele pe pământ şi îmi place să cred că aşa voi rămâne mereu. Singurul aspect cu adevărat pozitiv al acestui statut sunt zâmbetele pe care oamenii mi le dăruiesc pe stradă. E aşa de frumos când un străin se luminează la faţă văzându-te, când îţi spune câteva cuvinte măgulitoare şi, eventual, te roagă să-l laşi să-şi facă o poză cu tine pe telefonul mobil!
- Care e cel mai neplăcut aspect al popularităţii?
- Faptul că nu pot să ies nici până la colţul străzii fără să fiu urmărit de priviri, studiat, comentat... Cum mă îmbrac, cum mă comport, cu cine mă întâlnesc etc.
- Actoria este mare consumatoare de energie. Cum îţi refaci rezervele epuizate?
- Eu am o reţetă simplă: citesc şi călătoresc. Ambele variante sunt căi de evadare din cotidianul imediat, oricât de divers ar fi el. În sensul ăsta, am avut mare noroc, pentru că am putut să o însoţesc pe Adela (actriţa Adela Popescu n. red.) la concertele ei prin ţară, cu DJ Project. Am văzut şi am cunoscut locuri noi, oameni noi, altfel de obiceiuri, totul contrastând puternic cu ce se întâmplă în Bucureşti. Am evadat împreună, ori de câte ori am avut ocazia şi, în plus, în toate aceste călătorii, am încercat să mă odihnesc cât mai mult.
Numele bucuriei: Adela
- Alături de Adela Popescu formezi un cuplu admirat şi invidiat. Actorii pot trăi şi ei mari iubiri?
- Adela este o femeie extrem de specială, de la care ai ce învăţa, pe care ai de ce să o admiri şi care dăruieşte enorm. E un suflet extraordinar de cald şi de generos, este o parteneră de viaţă foarte atentă, e foarte sensibilă şi foarte protectoare. Înainte de a o cunoaşte, spuneam că reperele vieţii mele sunt mama, bunica şi fratele meu. Acum am mai adăugat un nume pe această listă: numele Adelei. Adela e un exemplu de rectitudine morală, de bunătate, de răbdare... De-altfel, mi se pare că seamănă foarte bine, la nivelul principiilor de viaţă, cu bunica. Ştii, până să o cunosc pe Adela, eram foarte neliniştit, eram cam "decolat”. Ea m-a făcut să mă liniştesc, să-mi reaşez capul pe umeri, să devin cu-adevărat responsabil... Fiindcă Adela nu e numai iubita mea, ci şi prietena mea, e sfătuitoarea mea, e sprijinul meu... Şi visez să fie şi mama copilului meu.
În perioada aceea tulbure, de dinainte de a o cunoaşte pe Adela, conştientizând probabil undeva, în profunzime, că viaţa mea nu arăta aşa cum ar fi trebuit, aveam o idee fixă: că vreau să devin tată. Îmi închipuiam că paternitatea mă va forţa să mă aşez cumva, să-mi restabilesc echilibrul interior. Acum spun că îmi doresc să devin tată, dar nu pentru beneficiul personal, ci văd în copil încununarea iubirii care mă leagă de Adela. Dar pasul acesta nu trebuie forţat. Amândoi mai avem de aşezat nişte cărămizi profesionale, aşadar aşteptăm încă momentul oportun... Până atunci, ne bucurăm de cei doi "copii-surogat”, căţeii noştri, Paco şi Ciu. Deci, primul pas l-am făcut deja. (râde) Totuşi, n-aş vrea să treacă foarte mult timp până când să avem şi un copil adevărat. Merg pe principiul "când o fi, o fi”, dar să fie repede. (râde)