- Acum doi ani, la primul interviu acordat revistei "Formula AS”, erai un șeic arab, în serialul "Iubire și onoare”, de la Acasă TV. În prezent, ești profesor de sport, în "Pariu cu viața”, o producție Pro TV. Nu sunt grele trecerile acestea între personaje așa de diverse? Tu nu ești actor profesionist, nu ai studiat actoria la Institutul de Teatru.
- Orice rol ridică probleme de adaptare. Așa a fost și cu noul meu personaj, așa de diferit de fostul șeic. Oricum, e mai ușor "să faci” pe cineva care-ți seamănă în viața de toate zilele, măcar la nivel fizic. Nu m-am confruntat cu dificultăți în sensul ăsta: îmi place și mie să fac sport, exact ca eroul pe care-l interpretez. Mai delicată a fost construcția psihologică a personajului, e vorba de un profesor care știe să-și asculte elevii, care le înțelege confuziile, nedumeririle ori temerile și se străduiește să-i ajute. Din fericire, și aici am avut noroc, în sensul că am avut "material didactic” bogat, mă refer la colegii mei de platou mai tineri, care joacă roluri de elevi. M-am dat bine pe lângă ei, am vorbit, am încercat să înțeleg cum gândesc adolescenții din ziua de azi, cum ar trebui să fie croit un profesor pentru a fi îndrăgit, pentru ca elevii să câștige încredere și să se deschidă în fața lui. Nu în ultimul rând, am beneficiat și de ajutorul regizorilor, și-apoi - greu e până pornești! De la o filmare la alta, de la o zi la alta, intri tot mai bine în pielea personajului tău.
- Prezența ta în serialele produse de Pro TV începe să devină o permanență. Ce te motivează în această colaborare?
- Am ales să fiu actor și acest lucru presupune un continuu proces de descoperire. Trustul PRO este una dintre puținele instituții din România care mai investește în producții proprii și care îți oferă constant această posibilitate: să joci. Pe de altă parte, ca membru al acestei echipe, resimți o bucurie extraordinară odată cu începerea fiecărui nou proiect, fiindcă e ca și cum te-ai întoarce acasă, în familie. Suntem niște oameni care își petrec aproape toată ziua împreună, se ajută, își dau sfaturi atunci când e nevoie... E o stare de empatie care ne leagă dincolo de profesie. Plus că, atunci când lucrezi cu persoane cunoscute - începând cu regizorul, trecând prin echipa tehnică și sfârșind cu restul actorilor - te simți mult mai confortabil, lucrurile parcă merg mai lin. Și ca să revin la acest serial: ceea ce mi s-a părut mie interesant e faptul că el se concentrează pe viața adolescenților, cu bune și cu rele, or acesta nu a fost un subiect îndeajuns exploatat până acum. Apoi, îmi place și partea comică din existența maturilor - la capitolul acesta, "mari maeștri” sunt Radu Gabriel și Elvira Deatcu! Sunt extraordinari! (râde) Iar per total, cred că punctul forte al acestui serial îl reprezintă realismul lui. Fratele meu, care are 24 de ani, deci e mult mai aproape de perioada portretizată în serial, mi-a spus că, într-adevăr, cam așa se petrec lucrurile și-n realitate.
De-a teatrul
- Mai nou, te-ai avântat și într-o experiență teatrală: joci în "Primăvara romană a doamnei Stone”, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic. Nu ți-a fost teamă să faci acest pas? Teatrul este o artă mult mai pretențioasă decât serialele TV.
- Oho, și ce frică mi-a fost! Vreau să spun că inițial mi se propusese să particip la probele pentru rolul principal masculin, dar am refuzat categoric, conștient fiind că mai am încă foarte mult de învățat. Am preferat să stau mai pe tușă și să privesc la actorii mari din distribuție, să "fur” de la ei.
- Dar ce te-a mânat "în luptă”?
- Am vrut să văd cum e să joci pe viu, față în față cu spectatorul. Într-un serial ești ascuns în spatele camerei, al montajului și al unei difuzări ulterioare, pe scenă ești în priză directă. Eram curios să văd cum aș face față acestei presiuni, a reacției imediate a publicului. Ulterior, după începerea repetițiilor, am realizat că mai sunt și alte lucruri care sunt diferite. De pildă, există o scenă în care personajul meu începe să plângă. La debutul repetițiilor, în scena respectivă, eu chiar plângeam, cu multă implicare afectivă. Până când regizoarea Liana Ceterchi a venit la mine și mi-a spus: "Nu e nevoie să plângi de-a binelea, că omul de pe ultimul rând n-o să-ți vadă lacrimile pe obraz, în schimb, trebuie să-ți modulezi vocea, s-o faci mai puternică, fiindcă același om de pe ultimul rând, acum, când tu plângi și ai vocea înecată, nu te aude”. (râde) Mi-a prins foarte bine experiența asta teatrală. Iar acum, văzând că piesa are succes la public, chiar mi-au crescut aripi (deși contribuția mea e minoră), așa că aș vrea să continuu și în zona aceasta, a teatrului. În special pe registrul comic. Mă văd mai curând făcând comedie, decât interpretând roluri de june-prim.
- Cu celebritatea te-ai mai acomodat? La primul nostru interviu păreai oarecum excedat de ea, mi-ai spus că ești un om simplu, care vrea să trăiască simplu. O dorință paradoxală, pentru o carieră publică, de actor...
- Mai am și azi momente în care mă întreb dacă nu aș fi mai fericit ca director de vânzări într-o multinațională. Apoi îmi aduc aminte ce satisfacții imediate, omenești, îmi aduce profesia de actor și merg înainte. Nu pot să neg că există și unele avantaje care vin odată cu statutul de persoană publică. De genul: te recunoaște vânzătoarea la un ghișeu și te servește cu mai multă solicitudine. Dar eu și atunci sunt stânjenit, mă simt nelalocul meu. De ce să beneficiez de un tratament privilegiat pentru că apar la televizor? Sunt un tip cu picioarele pe pământ și îmi place să cred că așa voi rămâne mereu. Singurul aspect cu adevărat pozitiv al acestui statut sunt zâmbetele pe care oamenii mi le dăruiesc pe stradă. E așa de frumos când un străin se luminează la față văzându-te, când îți spune câteva cuvinte măgulitoare și, eventual, te roagă să-l lași să-și facă o poză cu tine pe telefonul mobil!
- Care e cel mai neplăcut aspect al popularității?
- Faptul că nu pot să ies nici până la colțul străzii fără să fiu urmărit de priviri, studiat, comentat... Cum mă îmbrac, cum mă comport, cu cine mă întâlnesc etc.
- Actoria este mare consumatoare de energie. Cum îți refaci rezervele epuizate?
- Eu am o rețetă simplă: citesc și călătoresc. Ambele variante sunt căi de evadare din cotidianul imediat, oricât de divers ar fi el. În sensul ăsta, am avut mare noroc, pentru că am putut să o însoțesc pe Adela (actrița Adela Popescu n. red.) la concertele ei prin țară, cu DJ Project. Am văzut și am cunoscut locuri noi, oameni noi, altfel de obiceiuri, totul contrastând puternic cu ce se întâmplă în București. Am evadat împreună, ori de câte ori am avut ocazia și, în plus, în toate aceste călătorii, am încercat să mă odihnesc cât mai mult.
Numele bucuriei: Adela
- Alături de Adela Popescu formezi un cuplu admirat și invidiat. Actorii pot trăi și ei mari iubiri?
- Adela este o femeie extrem de specială, de la care ai ce învăța, pe care ai de ce să o admiri și care dăruiește enorm. E un suflet extraordinar de cald și de generos, este o parteneră de viață foarte atentă, e foarte sensibilă și foarte protectoare. Înainte de a o cunoaște, spuneam că reperele vieții mele sunt mama, bunica și fratele meu. Acum am mai adăugat un nume pe această listă: numele Adelei. Adela e un exemplu de rectitudine morală, de bunătate, de răbdare... De-altfel, mi se pare că seamănă foarte bine, la nivelul principiilor de viață, cu bunica. Știi, până să o cunosc pe Adela, eram foarte neliniștit, eram cam "decolat”. Ea m-a făcut să mă liniștesc, să-mi reașez capul pe umeri, să devin cu-adevărat responsabil... Fiindcă Adela nu e numai iubita mea, ci și prietena mea, e sfătuitoarea mea, e sprijinul meu... Și visez să fie și mama copilului meu.În perioada aceea tulbure, de dinainte de a o cunoaște pe Adela, conștientizând probabil undeva, în profunzime, că viața mea nu arăta așa cum ar fi trebuit, aveam o idee fixă: că vreau să devin tată. Îmi închipuiam că paternitatea mă va forța să mă așez cumva, să-mi restabilesc echilibrul interior. Acum spun că îmi doresc să devin tată, dar nu pentru beneficiul personal, ci văd în copil încununarea iubirii care mă leagă de Adela. Dar pasul acesta nu trebuie forțat. Amândoi mai avem de așezat niște cărămizi profesionale, așadar așteptăm încă momentul oportun... Până atunci, ne bucurăm de cei doi "copii-surogat”, cățeii noștri, Paco și Ciu. Deci, primul pas l-am făcut deja. (râde) Totuși, n-aș vrea să treacă foarte mult timp până când să avem și un copil adevărat. Merg pe principiul "când o fi, o fi”, dar să fie repede. (râde)