Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene, şi-a afirmat şi el, recent, "sprijinul deplin” pentru această soluţie, adăugând, nu fără cinism, că "multe ţări nu au realizat încă faptul că şi-au pierdut de mult suveranitatea naţională”, nu pentru că le-ar fi răpit-o cineva, ci pentru că, neştiind să-şi gestioneze economia, au făcut datorii uriaşe, ajungând la cheremul pieţelor internaţionale.
Tema cedării de suveranitate în interiorul UE, pentru recredibilizarea Zonei Euro şi pentru fortificarea construcţiei comune europene în faţa unor competitori economici şi geo-strategici precum SUA, Rusia, China este, din capul locului, o problemă dificil de implementat şi, deopotrivă, greu de acceptat, şi care cere dezbateri. Între opţiunea clară, distinctă, pentru abordarea propusă de Germania şi susţinută de birocraţia de la Bruxelles şi alte variante mai nuanţate sau chiar opuse, Europa întreagă e constrânsă să aleagă şi să aducă argumente. Problema e că noi, încă dinainte de intrarea în UE şi de îndatorarea către Fondul Monetar Internaţional - dar mai cu seamă după -, obişnuiţi să gândească alţii în locul nostru, nu prea avem nici un argument. Dreapta, chiar şi cea mai radicală, cu pretenţii naţionaliste, încuviinţează politicos şi consolat proiectul german, experţi economici de primă mână dau din umeri ca şi cum n-ar fi o altă şansă, în vreme ce USL pare ocupată de alte probleme şi, oricum, e la cuţite cu tot ce mişcă pe la vârful UE.
Nu emitem păreri, nu venim cu soluţii, nu avem argumente, mergem după cum bate vântul, după cum ne spun alţii, în chestiuni cu adevărat importante, iar asta e, în sine, cedare de suveranitate. Nu mai trebuie să vină UE să ne umble prin proiectele bugetare. În vreme ce politicienii noştri se ceartă pe colegiile pe care vor candida şi îşi negociază la sânge beneficiile de după, FMI şi reprezentanţii investitorilor străini în România (CIS - Consiliul Investitorilor Străini şi AmCham - Camera de Comerţ Americană din România) lucrează deja la scenarii cu TVA-ul şi impozitul pe venit mărite, majorarea preţului la gaze şi energie electrică, lichidarea întreprinderilor de stat care nu pot fi privatizate sau restructurate, lăsarea liberă a cursului de schimb leu - euro, valorificarea resurselor naturale pentru care avem deja investitori străini interesaţi (trimitere clară la Roşia Montană!). Culmea, tot străinii (în raportul AmCham "Priorităţi pentru România”) sunt cei care ne avertizează, pe pagini întregi, că nu vom avea nicicând un cuvânt greu de spus, dacă nu ne punem ordine în priorităţi şi dacă nu luăm decizii strategice, privind interesele noastre, în raporturile cu partenerii din UE. Ce vrem noi de fapt? Suntem în stare (de la pensionarul căruia i se ia din pensie, până la bugetarul amărât, şi de la capitalistul căruia statul îi taie din profit, până la politicianul care stă "geană” să nu scape şpaga) să vedem dincolo de interesul nostru direct, mărunt, meschin, şi să ne definim, noi cu noi, termenii suveranităţii noastre? Asta ne atrag atenţia, în plină vervă preelectorală, şi FMI, şi CIS, şi AmCham. Chiar avem parte de parteneri pe cinste! Parteneri cu care efectiv poţi vorbi, dacă ai argumente. Parteneri interesaţi să scoată cât mai mult de la noi, dar decenţi - mai ales în cazul UE - când e vorba de respectul faţă de regulile jocului. Dar, chiar şi aşa, nimeni nu se va bate niciodată pentru interesele noastre în locul nostru. Ar fi şi culmea, să aşteptăm ca UE şi FMI să ne bage suveranitatea în traistă!