Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, și-a afirmat și el, recent, "sprijinul deplin” pentru această soluție, adăugând, nu fără cinism, că "multe țări nu au realizat încă faptul că și-au pierdut de mult suveranitatea națională”, nu pentru că le-ar fi răpit-o cineva, ci pentru că, neștiind să-și gestioneze economia, au făcut datorii uriașe, ajungând la cheremul piețelor internaționale.
Tema cedării de suveranitate în interiorul UE, pentru recredibilizarea Zonei Euro și pentru fortificarea construcției comune europene în fața unor competitori economici și geo-strategici precum SUA, Rusia, China este, din capul locului, o problemă dificil de implementat și, deopotrivă, greu de acceptat, și care cere dezbateri. Între opțiunea clară, distinctă, pentru abordarea propusă de Germania și susținută de birocrația de la Bruxelles și alte variante mai nuanțate sau chiar opuse, Europa întreagă e constrânsă să aleagă și să aducă argumente. Problema e că noi, încă dinainte de intrarea în UE și de îndatorarea către Fondul Monetar Internațional - dar mai cu seamă după -, obișnuiți să gândească alții în locul nostru, nu prea avem nici un argument. Dreapta, chiar și cea mai radicală, cu pretenții naționaliste, încuviințează politicos și consolat proiectul german, experți economici de primă mână dau din umeri ca și cum n-ar fi o altă șansă, în vreme ce USL pare ocupată de alte probleme și, oricum, e la cuțite cu tot ce mișcă pe la vârful UE.
Nu emitem păreri, nu venim cu soluții, nu avem argumente, mergem după cum bate vântul, după cum ne spun alții, în chestiuni cu adevărat importante, iar asta e, în sine, cedare de suveranitate. Nu mai trebuie să vină UE să ne umble prin proiectele bugetare. În vreme ce politicienii noștri se ceartă pe colegiile pe care vor candida și își negociază la sânge beneficiile de după, FMI și reprezentanții investitorilor străini în România (CIS - Consiliul Investitorilor Străini și AmCham - Camera de Comerț Americană din România) lucrează deja la scenarii cu TVA-ul și impozitul pe venit mărite, majorarea prețului la gaze și energie electrică, lichidarea întreprinderilor de stat care nu pot fi privatizate sau restructurate, lăsarea liberă a cursului de schimb leu - euro, valorificarea resurselor naturale pentru care avem deja investitori străini interesați (trimitere clară la Roșia Montană!). Culmea, tot străinii (în raportul AmCham "Priorități pentru România”) sunt cei care ne avertizează, pe pagini întregi, că nu vom avea nicicând un cuvânt greu de spus, dacă nu ne punem ordine în priorități și dacă nu luăm decizii strategice, privind interesele noastre, în raporturile cu partenerii din UE. Ce vrem noi de fapt? Suntem în stare (de la pensionarul căruia i se ia din pensie, până la bugetarul amărât, și de la capitalistul căruia statul îi taie din profit, până la politicianul care stă "geană” să nu scape șpaga) să vedem dincolo de interesul nostru direct, mărunt, meschin, și să ne definim, noi cu noi, termenii suveranității noastre? Asta ne atrag atenția, în plină vervă preelectorală, și FMI, și CIS, și AmCham. Chiar avem parte de parteneri pe cinste! Parteneri cu care efectiv poți vorbi, dacă ai argumente. Parteneri interesați să scoată cât mai mult de la noi, dar decenți - mai ales în cazul UE - când e vorba de respectul față de regulile jocului. Dar, chiar și așa, nimeni nu se va bate niciodată pentru interesele noastre în locul nostru. Ar fi și culmea, să așteptăm ca UE și FMI să ne bage suveranitatea în traistă!