Insula Barsa-Kelmes - o poartă între două lumi
În Asia Centrală, între Kazahstan și Uzbekistan, se întinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, ce odată adăpostea peste 1500 de insulițe. Cea mai mare dintre ele, insula Barsa-Kelmes, este și cea mai enigmatică, o insulă care de multă vreme nu mai este locuită de nimeni. În limba kazahă, numele ei se traduce prin "insula dispăruților”, căci de secole, de când a fost descoperită, cei care s-au avântat în inima ei au dispărut fără urmă. Deasupra întinderii de pământ apare uneori o ceață deasă, stranie. Sate întregi au fost înghițite de această pâclă care, ca o umbră a morții, pare să-și pândească victimele. Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinși că aici se găsește o poartă între lumi, o poartă a timpului. Se spune că prin această poartă apar adesea, în planul real, ființe enigmatice ce astăzi nu mai există, păsări cu aripi mari, cu dinți și cioc ascuțit, monștri ai apelor, creaturi ciudate, ce seamănă cu dinozaurii erei mezozoice. Aici, ceasurile nu mai funcționează și timpul se scurge mult mai repede, o oră transformându-se într-o zi.
În secolul al XIII-lea, în timpul marilor cuceriri ale Imperiului Mongol al lui Ginghis Han, insula a servit drept refugiu pentru oamenii ce reușeau să fugă din calea hoardelor cotropitoare. Se retrăgeau aici, părăsindu-și casele și salvându-și doar viața. Așteptau ca pericolul să treacă și reveneau la pământul natal. Doar că atunci când se întorceau, constatau cu uluire că lipsiseră ani și nu luni, așa cum crezuseră. Vecinii sau rudele aproape că nu îi recunoșteau. Insula le înghițise cu lăcomie zeci de ani. Și așa, oamenii au început să creadă că acolo sălășluiește duhul necuratului. Deși apele dimprejurul insulei erau foarte bogate în pește, niciun pescar nu se mai încumeta să se apropie de acea zonă blestemată.
Secolele au trecut și oamenii au devenit mai puțin superstițioși. Poveștile au fost date uitării și pe insulă au apărut noi vizitatori. În anii '50 ai secolului trecut, o parte din locuitorii unor așezări de pe malurile Mării Aral s-au mutat pe timpul iernii pe insula Barsa-Kelmes. Se pare că acolo vânturile erau mai domoale și temperaturile mai puțin scăzute. Dar odată cu venirea primăverii, oamenii nu s-au mai întors la casele lor. Alarmați, apropiații lor, ce rămăseseră pe continent, au plecat să îi caute. Ajungând pe insulă, au descoperit iurtele goale și animalele părăsite, unele moarte de foame și sete. Nicăieri însă nici țipenie de om. Deși era o zi senină, cu un soare arzător, deodată, peste insulă s-a lăsat o perdea de ceață groasă, compactă, de formă lenticulară. Numai țărmul mării rămăsese însorit. Oamenii s-au împărțit în două echipe, unii au rămas să aștepte aproape de malul mării, în porțiunea luminoasă, alții au plecat în căutarea dispăruților, intrând în stratul gros de pâclă. Au trecut ore, apoi zile, și echipa de căutători nu s-a mai întors. În cele din urmă, cei rămași aproape de țărm au părăsit insula și, ajungând pe continent, au anunțat de îndată autoritățile. În aceeași zi, un avion "Li 2” a plecat către insulă, într-un zbor de recunoaștere. Încă de departe, piloții au văzut ceața deasă ce acoperea cea mai mare parte a ostrovului și au raportat ciudatul fenomen. Apropiindu-se, au observat că deasupra pâclei se învârt niște obiecte rotunde, luminoase. "Intrau și ieșeau din pânza de ceață, ca și cum ar fi urmărit zborul avionului nostru”, povestea căpitanul de aviație Grigori Menșikov. "Ajungând la câțiva metri depărtare de pâcla enigmatică, acele ceasornicelor de la bord au început să se învârtă haotic și, deodată, motoarele avionului au încetat să mai funcționeze. Cu mare greutate, am reușit să manevrăm aparatul și să aterizăm pe țărmul insulei. Discurile luminoase stăteau nemișcate, supraveghindu-ne. Apoi, au dispărut brusc, în vălul cețos”.
Piloții au raportat incidentul și, la fața locului, au sosit mai multe detașamente de militari. Zona în care ceața plutea a fost imediat împrejmuită. Pentru că pâcla deja înghițise mai mulți oameni, militarii au hotărât ca, în căutarea dispăruților, să fie trimiși câini. Mai mulți ciobănești germani, special antrenați, au fost eliberați, dându-li-se comanda de căutare. Nici unul dintre ei nu s-a mai întors.
Atunci a fost adus un vehicul blindat. Toate deschizăturile au fost închise ermetic și pe caroseria blindatului au fost montate mai multe aparate de măsură. Mecanicul conducător, "sigilat” în interior, a primit ordinul strict de a nu întrerupe radioemisia nici măcar o secundă. Mașina de luptă a fost legată cu un cablu metalic și a început treptat să înainteze în interiorul ceții. Tanchistul transmitea fără întrerupere. Vizibilitatea era extrem de redusă, dar militarul nu avea de raportat nimic special. Misiunea se desfășura normal. Deodată, tanchistul amuți. De la postul de comandă a primit imediat comanda de întoarcere. "De ce m-aș întoarce tocmai acum?”, a răspuns militarul cu un ton în care se simțea părerea de rău. Atunci vehiculul a început să fie tras înapoi cu ajutorul cablului metalic. Scoțând din ceață blindatul, militarii au observat cu uimire că acesta era învelit cu o peliculă groasă de lichid înghețat, ce nu părea a fi totuși gheață. Trapa a fost de îndată deschisă, dar în interior, nici urmă de tanchist. Dispăruse în cel mai straniu mod.
Probele prelevate din gheața de pe blindat au fost analizate de savanții de la Institutul Militar Fizico-Tehnic din Moscova, care au concluzionat că particulele de "apă” sunt de origine necunoscută, componența lor chimică neputând fi descifrată. Militarii au primit ordin să evacueze zona, nu înainte de a transmite populației de pe coastele mării Aral avertismentul de a nu pătrunde pe insulă, sub niciun motiv.
Vadim Cernobrov, un renumit cercetător al fenomenului paranormal, președintele Asociației Kosmopoisk (Cercetașii planetei), este de părere că regiunea nu a fost niciodată abandonată de armată și că acolo, în perioada sovietică, s-au desfășurat în secret studii intense. "Am aflat de la foști ofițeri că pe insula Barsa-Kelmes a fost depistată o bază extraterestră. Ceața enigmatică nu reprezenta decât un soi de scut de protecție. Oricât de mult s-au străduit cercetătorii noștri, nu au putut descoperi elementele componente ale acestui scut și, prin urmare, nu au reușit să-l anihileze. Cert este că din interiorul pâclei ieșeau adesea aparate de zbor neidentificate, care staționau o perioadă deasupra bazei militare, parcă observând activitatea din interior, iar apoi, cu o viteză uluitoare, dispăreau în aceeași ceață. Zeci de voluntari și-au pierdut viața, intrând în pâcla întunecoasă, încercând să descopere misterul ei. Ce au văzut și au întâlnit acolo nu se va ști probabil niciodată pentru că niciunul dintre ei nu s-a mai întors.”
Envaitenet - insula fără de întoarcere
În întinderile de apă de pe Terra, există multe asemenea insule misterioase, zone anormale, în care oameni și chiar sate întregi dispar fără a mai fi văzute vreodată. Un asemenea loc este și insula Envaitenet, situată în mijlocul lacului Turkana, din Kenya. În limba tribului El Molo, populația care locuiește pe țărmul lacului, Envaitenet înseamnă "fără de întoarcere”.
Prima înregistrare oficială despre evenimentele misterioase petrecute pe insulă datează din secolul al XVIII-lea. În acea perioadă, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populațiilor nomade războinice. De la bun început, oamenilor li s-a părut foarte straniu că niciun animal și nicio pasăre nu își găsiseră adăpostul pe insulă. Chiar și pietrele se "comportau” ciudat: dispăreau și reapăreau în alte locuri, se deplasau, lăsând pe pământ urme vizibile. Iar în nopțile cu lună plină, se spune că se auzeau urlete prelungi, neomenești. În unele zone, ramurile copacilor se împleteau atât de strâns, încât închideau complet accesul oamenilor în acele locuri. Apoi au început viziunile. Mulți povesteau că, pe timpul nopții, în fața ochilor le apăreau deodată, ca din pământ, creaturi ciudate, asemănătoare oamenilor. Doar că mult mai mari. Uriașe. De peste doi metri. Cei care le vedeau își pierdeau subit cunoștința, zăcând așa ore sau chiar zile întregi. Nici cei mai iscusiți vraci nu reușeau să îi aducă în simțiri. Atunci a început dezastrul. Oamenii cădeau răniți, se accidentau, se schilodeau, se înecau, mureau în condiții extrem de stranii. Pe urmă, în mod inexplicabil, chiar sub privirile mamelor, au început să dispară copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de găsit. Mai târziu, la fel de misterios, au dispărut toți locuitorii insulei. Când rudele lor, îngrijorate de lunga absență, au sosit pe insulă, au descoperit așezarea abandonată. Totul era în perfectă ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii dispăruseră fără urmă.
Astăzi, fiecare populație indigenă care locuiește în regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. De pildă, în credința tribului Samburu, un popor nomad de păstori, când vracii, vrăjitorii și înțelepții tribului mor, sufletele lor se transformă în șerpi și se retrag în hățișurile insulei Envaitenet. De aceea, niciunui muritor nu îi este permis să calce acolo. Altfel, vrăjitorii se vor răzbuna cumplit.
Misterioasele dispariții au fost puse și sub semnul unui blestem. Populația tribului Masai crede cu tărie că înaintașii lor, din anumite motive, au provocat mânia divinităților, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce îi urmărește și astăzi. Cei care aparțin tribului El Molo consideră că oamenii dispăruți au fost victimele unor civilizații nepământene. Acele creaturi enigmatice, conform credinței lor, ar trăi ascunse sub pământ, în subteranele de sub insulă. Straniu este și faptul că în Oceanul Indian, care formează granița de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumărate ori apariții ale unor nave necunoscute, ce țâșneau din adâncuri și dispăreau, cu o viteză colosală. Asemenea relatări au fost făcute nu numai de simpli pescari, ci și de mai mulți membri ai personalului navigant maritim. S-a emis ipoteza conform căreia abisurile oceanului ar fi stăpânite de alte civilizații, extraterestre. Să fi fost oare insula Envaitenet o bază de origine "non-pământeană”?
Toate aceste convingeri sunt considerate însă de către oamenii de știință simple superstiții sau supoziții ce nu pot fi dovedite. Conform geologilor de la Societatea Regală Britanică de Geografie, cauza disparițiilor și a ciudatelor fenomene de pe insulă ar fi una simplă: lacul Turkana, de origine vulcanică, emană uneori gaze toxice, care pot afecta psihicul uman. Din cauza acestor substanțe fluide nocive, oamenii se pot arunca singuri în lac, acolo unde își găsesc moartea. Supraviețuirea ar fi aproape imposibilă, pentru că în apa lacului colcăie crocodili. Dar dacă explicația științifică ar fi pe deplin reală, cum se poate explica faptul că nu un singur individ a dispărut, ci un sat întreg?
San Simon - ostrovul blestemat
Pe țărmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, există un arhipelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat. „Însemnat” de evenimente nefaste, de suferințe și nenorociri. Se spune că ostrovul ar fi fost blestemat, în urmă cu secole, de către un călugăr care, înainte de a-și da ultima suflare, ar fi murmurat: "Voi, cei care puneți stăpânire pe această insulă, nu veți avea parte de liniște și pace! Tihna nu va reveni aici niciodată, până când oamenii nu se vor opri din a-și mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locaș pentru cavalerii templieri, pentru călugării franciscani, pentru pirați, leproși și deținuți politic. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizație militar-monahală ce avea ca misiune apărarea peregrinilor creștini și a creștinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânăstire fortificată. Insula, situată în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru "Ostașii lui Christos” un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, mânăstirea a fost luată în grija diferitelor ordine religioase, până în veacul al XVII-lea, când viața tihnită a călugărilor a fost curmată de sabia berberilor, renumiții corsari arabi din Nordul Africii.
În 1617, corăbiile rapide ale piraților berberi din Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo și toate localitățile din împrejurimi fuseseră trecute prin foc și sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani nu au scăpat nici măcar călugării de pe insula San Simon. Mânăstirea a fost jefuită și apoi incendiată, iar toți călugării, măcelăriți cu sălbăticie. Legenda spune că abatele mânăstirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva măcar statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul și patronul mânăstirii, s-ar fi luptat până la ultima suflare cu pirații algerieni. Văzându-și toți frații uciși, biserica devastată și altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului și ar fi cerut ca nelegiuiții să fie pedepsiți pentru ororile lor.
Se spune că de atunci insula a devenit un tărâm al morții, un lăcaș al duhurilor, un teritoriu blestemat să nu mai fie locuit în tihnă, până ce oamenii nu vor înceta să se mai omoare unul pe altul. Decenii la rând, un petic de pământ pe nesfârșita întindere a oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piraților și a tâlharilor, a fost prădat și jefuit de nenumărate ori, iar mânăstirea fortificată, înălțată de cavalerii templieri, care parcă refuza să se prăbușească, a fost arsă din temelii și reclădită de câteva ori. Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula rămânea pustie. Până în 1830 când, printr-o ordonanță regală, teritoriul a fost desemnat ca locație pentru întemeierea unui lazaret pentru bolnavii de lepră. Datorită faptului că dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectați de această plagă cumplită foarte mulți, se hotărăște ca teritoriul să fie extins. Astfel, între San Simon și cea mai apropiată insuliță, San Anton, se construiește un pod care să unifice cele două palme de pământ și, în același timp, să separe bolnavii. Dacă în San Simon erau aduși cei atinși de cumplita boală în fază incipientă, pe San Anton erau izolați pacienții în stare gravă. Abandonați în voia sorții, muribunzii de pe San Anton aveau ca unică speranță doar proviziile dispuse la jumătatea podului. Leproșii se târau până pe pod după hrana salvatoare lăsată acolo. Arhipelagul ce odată fusese un paradis monahal, un teritoriu încântător al liniștii și al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice și mai înfiorătoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei și a locuitorilor ei căpăta o formă cumplită.
Lagărul sufletelor pierdute
Leprozeria funestă a fost închisă în 1927 și, din anii '30, odată cu începerea războiului civil din Spania, insula a devenit închisoare pentru deținuții politici ce se împotriviseră regimului lui Franco. Oficial, aici se ridicase o colonie penitenciară pentru cei mai periculoși infractori, dar, de fapt, pe insulă era un lagăr de concentrare și exterminare. Sute de oameni ce luptaseră împotriva generalului Francisco Franco, liberali, republicani, adepți ai socialismului, fuseseră închiși pe insulă și supuși unor condiții inumane. Directorul închisorii, un fervent partizan al franchismului, denumit și "traficantul de carne vie”, făcuse din insulă un adevărat infern. Redusese rațiile prizonierilor atât de mult, încât aceștia de abia se puteau ține pe picioare. Mărise numărul execuțiilor și, ajutat de medicul închisorii și de șeful gardienilor, șantaja deținuții. Ajunseseră să stoarcă bani chiar și de la rudele prizonierilor care sperau în eliberarea vreunei rude, fără să știe că, de fapt, tatăl fratele sau fiul fuseseră deja executați.
În anii '40, odată cu sfârșitul războiului civil, insula devenise atât de supraaglomerată, încât fiecare deținut de abia dispunea de o suprafață de 38 de centimetri, pentru a putea dormi. Pe lângă faptul că aici viețuia o populație neproductivă, sutele de prizonieri cereau și anumite cheltuieli, pe care statul franc nu și le permitea. Singura soluție ce se putea adopta era simplă: exterminarea. Plajele insulei, odată luxuriante, deveniseră o groapă comună, în care zăceau sute de cadavre. Insula devenise un adevărat loc al terorii.
De abia în 1943 "Colonia Penitenciară San Simon” își închidea definitiv porțile. Se sfârșise cu morții aruncați pe plajă, se sfârșise cu contrabanda de carne umană, cu umilințele, abuzurile, teroarea... Dar cei care încă mai aveau putere să se întoarcă la casele lor erau foarte puțini. Insula rămânea în urma lor, lugubră și pustie, în mijlocul apelor oceanului.
În ciuda încercărilor de a "umaniza” acel loc sumbru, transformându-l în cămin pentru oamenii din garda generalului Franco, blestemul călugărului aruncat cândva căpăta din nou forță. În august 1950, o nenorocire se lega iarăși de numele insulei. Vasul "Monchi?a”, care naviga în direcția San Simon, la bordul căruia se aflau 43 de ofițeri de elită din armata franchistă, nu și-a mai atins niciodată destinația. Din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile și a curenților puternici, nava s-a scufundat și toți pasagerii au pierit. De parcă spiritele deținuților din "lagărul morții” s-ar fi răzbunat pe călăii lor. Acestea au fost însă ultimele suflete pe care blestemata insulă le înghițea. Printr-un ordin, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul rămânea din nou abandonat, din nou pustiu.