FLORICA

Puterea dragostei

Urca sprintenă pe cărarea ascunsă de brazi. Acolo sus, după ce trecea de nişte stânci albite de ploi, era o oda­ie, un adăpost de vară pentru vaci. Acolo o aştepta Mitru, de câte ori putea să scape de acasă, de lângă ne­vasta care-i fusese dată, cu de-a sila, de părinţi. Se iu­beau mereu pe fugă, mereu cu grija de a nu fi văzuţi de cineva. Dragostea lor înflorise demult, într-o primă­vară, când erau doar copii, odată cu primele flori ieşite din zăpezi, s-a copt ca fânul de-a lungul verilor ce au urmat şi părea, la începutul acelei toamne, aşezată într-un tipar din care nu mai putea fi clintită de către ni­meni şi nimic. Nu vorbeau prea multe când erau îm­pre­ună. Nu prea aveau ce-şi spune. Se cunoşteau altfel decât din vorbe, se înţelegeau doar uitându-se unul la altul. Iar ceea ce vedea fiecare în ochii celuilalt era de-ajuns ca să-i întărească pentru tot ceea ce li se în­tâm­pla în viaţa zilnică de jos, din sat, viaţa cu toate ale ei, bune şi rele, aşteptate şi neaşteptate, dorite ori bă­nuite. El, ca ginere al celui mai bogat negustor de oi din sat, ea, ca singura fată a unei văduve.
Adeseori, pe-acolo pe unde-i purtau treburile gos­po­dăreşti, vântul le aducea dinspre creste miros suav de cimbrişor şi de sovârf şi le amintea amândurora de clipele petrecute în penumbra adăpostului din munte. Şi asta îi ajuta să treacă mai uşor peste zile. De multe ori, când erau printre oameni, în sat, păreau rupţi de lumea asta, căci pe chipul lor se aşternuse seninul acela izvorât din iubire, ca o pecete, ca o părere, ca um­bra lăsată de-o aripă în zbor. De aceea, poate, lui i s-a dus vestea că este tăcut şi cam ursuz şi oa­menii îl lăsau repede în pace şi-l cam ocoleau, iar despre ea se spunea "că nu e cu toate acasă”, pentru că n-avea răbdare să stea de vorbă cu celelalte femei, era mereu grăbită, mereu pornită să plece undeva, parcă mereu cu grijă de a nu pierde ceva preţios.
Erau împăcaţi oarecum cu soarta lor. N-aveau cum să cea­ră mai mult decât ceea ce trăiau ascunşi în odaia din munte. În jurul lor, viaţa satului era adu­nată ca o ţesătură deasă, cu legi şi obiceiuri vechi, de nedes­fă­cut, pe care cine le călca, cine spăr­gea tiparele moş­te­nite, abă­tându-se de la calea socotită sin­gura dreaptă, era supus judecăţii aspre a oamenilor. Numai că dra­gostea nu s-a supus şi nu se va supune ni­ciodată regu­lilor şi le­gilor omeneşti, oricât de dure sunt ele. Atunci când ea există cu ade­­vărat, vine cu o asemenea putere, încât şter­­ge tot ceea ce nu ţine de ea. Aşa era şi dra­gos­tea din­tre Florica şi Mitru, precum un zbor de păsări înspre lumină, care nu mai pot fi oprite de puteri ome­neşti.

Zidul alb

Vestea a venit pe neaşteptate. Începuse răz­boiul, dar acolo, în satul lor de munte, n-au simţit la început nici o schimbare faţă de zilele de până atunci. Mai întâi au fost che­maţi la oaste bărbaţii tineri, apoi, la scur­tă vreme, pe creasta muntelui, urmând cărările ani­ma­lelor şi drumurile păstorilor spre stâ­ne, au apărut soldaţi care au adunat din loc în loc movile mari din piatră calcaroasă. Între ele, au zidit alte pietre, încât puteai vedea de departe cum şerpuieşte pe dealuri şi văi zidul cel alb, graniţa vremelnică ce-a despărţit Regatul de Transilvania. Nu mai era de glumit, patrule de soldaţi treceau de-a lungul hotarului, în ronduri de zi şi de noapte. Nimeni nu mai avea voie să treacă din­tr-o parte în alta a movilelor. S-au întâmplat mari ne­cazuri, căci graniţa n-a ţinut nicidecum seamă de do­rin­ţele şi trebuinţele oamenilor, de grădi­ni­le lor, de fâ­ne­ţele şi odăile pentru adă­postul de vară al vitelor. Unii aveau casa în Regat şi păşunile şi odăile le-au ră­mas din­colo de graniţă, alţii aveau casa în Ardeal şi grajdul de cealaltă parte. Cum să le spui solda­ţilor că vacile nu ştiu că războiul a pus graniţă între ele şi stăpânii lor şi că aşteaptă zadarnic să fie mulse şi hrănite? În unele familii, băr­baţii în­cercau şi treceau zidul de piatră noaptea, pe as­cuns, cu mari spaime de a nu fi împuşcaţi, ca să ajungă la anima­le, iar femeile rămâ­neau acasă cu copiii, aşteptându-i să se întoarcă în zori, tot pe ascuns şi, tot du­pă cum le era norocul, cu do­niţele pline de lapte. Ca să se poată întâlni cu Mi­tru la odaie, Florica se furişa pe cărările sălbă­ticiunilor şi trecea peste zidul alb de piatră, cu sărituri de ciută. De câteva ori a auzit împuşcă­turi în urma ei, dar nici soldaţii nu erau prea siguri că umbra pe care o vedeau ţâşnind printre frunze ar putea fi a unei fiinţe omeneşti, atâta era de iute. Apoi pe Mitru l-au chemat la oaste.
Aripa morţii s-a zbuciumat în sat, atunci când doi bărbaţi au fost prinşi încercând să treacă graniţa şi au fost împuşcaţi de patrulele care mărunţeau muntele cu drumurile lor fără încetare. Şi s-a mai zbuciumat apoi, ori de câte ori în sat venea câte un plic cu dungă neagră în care cineva necunoscut le spunea celor rămaşi acasă să fie mândri că cel din neamul lor este, de-acum, un erou. Casele cu steag negru la poartă erau tot mai multe, şi parcă o negură s-a lăsat peste satul prins, ca în cleşte, de-o parte şi de alta a muntelui.

Strigătul

L-au auzit mai întâi cei din casele apropiate, dar nu puteau bănui ce este, căci nu părea a fi scos de voce omenească. Şi nici nu puteau spune de unde vine, căci a fost atâta de ciudat, de puternic şi de neoprit, încât a umplut ca un şuvoi întunecat căldarea muntelui în care era satul. Apoi l-au auzit şi cei din casele de pe culme şi de pe dealuri, dar nici ei nu ţi-ar fi putut spune ce-a fost. Numai că din clipa în care s-a oprit şi s-a lăsat li­niş­tea, un tremur ciudat şi o spaimă nelămurită i-a prins pe toţi în chingile ei. Părea că un ger albastru a co­borât dintr-odată peste sat. Până şi frunzele se zbu­ciumau neputincioase pe crengi, până şi animalele ieşite la păscut îşi ridicau întrebător capul spre cerul de plumb.
Când ţipătul s-a auzit a doua oară, s-a pornit şi vân­tul, şi el a dus mai departe şi mai departe glasul acela care părea al unei sălbăticiuni, tot mai slab şi mai slab, până când a ajuns să fie doar ca un scâncet neajutorat. Şi-atunci când era atâta de subţire, încât îţi venea să mergi şi să vezi de poţi ajuta cu ceva, de poţi ostoi în vreun fel durerea, chinul, ruperea aceea atâta de gro­zavă, abia atunci au băgat oamenii de seamă că vine dinspre casa Florichii, ascunsă după mesteceni tineri, într-o vâlcea. Şi tot atunci, ca şi cum li s-ar fi luat un văl de pe ochi, au înţeles multe neînţelese dinainte şi au văzut fluturând steagul negru la poarta gospodăriei lui Mitru şi au ştiut că tăcutul şi ursuzul lor vecin nu se va mai întoarce în veci în sat, căci a devenit şi el erou.

Casa cu cruci colorate

Satul e acum risipit printre dealuri şi culmi împă­durite. Casele se ascund, ca altădată, printre pâlcuri de copaci. Ru­gi­na toamnei i-a înnobilat de câ­te­va zile pe toţi, odată ce vântul aspru a coborât şuierând dinspre creste, cu miros de zăpezi. Într-o vâlcea, as­cunsă oare­cum de un pâlc de mesteceni tinerei, e o casă veche, de peste o sută de ani, casa în care s-a născut Flo­rica. După moartea lui Mi­tru, Florica a început să bea şi în­tr-o noapte a murit pe treptele odăii în care se întâlnea cu dragul ei. Câţiva oameni ome­noşi au îngropat-o la câţiva me­tri de graniţa din pietre albe.

Epilog

Însemnat pe harta turistică, pe drumul ce leagă sa­tul Cio­ca­nu de Şirnea, "Mormântul Flo­richii” e astăzi gol. După ce vre­murile s-au liniştit şi movilele de piatră s-au fărâmat sub ploi şi vânturi neîncetate, trupul ei a fost mutat creştineşte, în ci­mi­ti­rul satului, aflat pe dealul bise­ricii. Rămasă pustie, casa de sub mesteceni a fost vândută. Fără să ştie povestea Floricăi, noii proprietari au pus lângă gard, la intrarea în curte, nişte cruci vechi de lemn. Poate că ele au adus alinare sufletului ei zbuciumat.

Reproduceri după picturi de VIOREL MĂRGINEAN