O mână de copil, cât să o ții într-o palmă, frumușică-foc, dar beteagă! Nu știau ce să îi facă. Se învârteau în jurul ei, muți de durere. Medicii de la maternitatea din Tecuci i-au făcut tot felul de analize, apoi le-au spus că e un defect din naștere și i-au trimis la Iași, la doctori mai buni. Zdrobiți de necaz, părinții au venit acasă și au început să pună gospodăria în rânduială, gătindu-se de plecare. Pe pruncă au adus-o în căsuța bunicii, să aibă grijă de ea. "Io, uitându-mă la ie cum șădea pi pat cu ochiu' șela umflat, m-o apucat o jăle... de-am început să mă rog”.
Povestea unei iubiri statornice
Tușa Ruxandra vorbește stins. Are trupul mic, îndoit de ani, și mâinile bătute de muncă. Acum, când stau de vorbă cu ea, e tare mulțumită, a mers și s-a închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, așa cum face de 50 de ani încoace. Cincizeci de ani în care a venit cuminte până la Iași, din satul ei de lângă Tecuci, și a stat la rând ore în șir, ca să poată atinge sfintele moaște. Dragoste curată și statornică, dragoste de om simplu și dârz. În anii aceștia, cât mai multe vieți, prin sufletul tușei Ruxandra au trecut vifornițe și s-au perindat dureri. Ea nu lua seamă la ele. Venea la Iași o dată în an și le deșerta Sfintei. Cu toată încrederea, ca și cum ar fi fost vie, știind că putea să îi dezlege orice necaz. "Odată, demult, atunși cân' nu pusăsă încă jeamurile aistea piste trup'șoru ei, Sfânta ave' doar un veșmânt, pă sub care i să cunoștea gura, năsucu', mânile, tăt trupu'. Ș-atunci am stat la rând di mai multe ori, ș-am prins curaj, de-am atins cu mâna mea mânile ei. Și când i-am strâns dejetele ei în mâna me', am sâmțit un hior înluntru ș-am zâs: «Doamne, eu păcătoasa, s-ajung să dau mâna cu un sfânt!». Așa mă-nfiora pân-lăuntru, dă parcă sâmt și acuș!”
Minunea
De atunci au trecut zeci de ani, dar amintirea vie a harului sfintelor moaște a rămas. De el s-a agățat atunci când și-a văzut nepoțica stând neputincioasă pe pat, cu ochiul betegit din naștere. A făcut ce fac bătrânele noastre dintotdeauna, într-un șir neîntrerupt. "M-am rugat! M-am rugat la tăte icoanele, cu durere și lăcrimi. Mă uitam la ie și mă gândeam că dacă la față îi beteagă, să nu hie și la minte. Și cum sâ am io un copchil așa beteag?! Ș-apăi am luat aghiasmă, pă care o adusesem di la Iași și, cu un mic șomoiog di vată, care fusesă atinsă di moaștele Cuvioasei, am uns ușor och'șorul șela închis al fetiței. Vă spui drept, Dumnezeu știe că nu vă mint, atunci o clichit o țâră dân ochi ș-o zâmbit în somn! O zâmbit! N-o dăschis ochiu' bolnav. Numa' o clichit o țâră.”
Noaptea a trecut în rugăciune și lacrimi. Cădea în fața icoanelor și cerșea, fierbinte, îndurare. Făcuse acest lucru pentru toți cei cinci copii ai săi, dar niciodată cu așa îndârjire, pentru că niciunul nu fusese atins de boală așa de crud. În suflet, undeva în adânc, se înfiripa nădejdea unui miracol. Bebelușul clipise și zâmbise la atingerea diafană a harului și asta e un semn de preț, semn de Sus!
Un vis și un miracol
"A doua zi, fata me, cân' s-o trezit dân somn, mi-o zâs: «Mamă, io am visat că fata me' s-o vindecat ș-o dășchis ochii!» I-am zâs și io: «O să vezi c-o să să-ndrepte, maică!» Ș-apăi ei or plecat cu ie la doctori, la Iași.”
Bătrâna se uită la mine și zâmbește senin. E întărită de amintirea lucrării minunate pe care Sfânta a săvârșit-o și se lasă inundată de bucuria ei. Pentru ea a fost un dar neprețuit, un dar venit de la Sfânta cu trupșor de copil, a cărei mână o strânsese în tinerețe.
"La Iași, doctorii or făcut alte analize, or zâs că e defect din naștere și le-or dat nișche picături, dintr-alea. Că să ungă cu ele copchila, deschizându-i ochiu' șel beteag cu forța, ș-apăi să mai vină la control. Da' pă drumu' dă-ntoarcere dă la Iași, pân' să-i dea leacurile șelea, copchilița o deschis ochiu'! Și când o ajuns acasă, io le-am zis să zvârle picăturile, că fetița îi sănătoasă. Și m-am apucat iară de rugăciune, mulțămindu-i Sfintei că o făcut minunea asta cu noi. Ș-apăi copchila o mers bine, o crescut, ș-acu' e o mândrețe dă fată, cu doi ochi mari și frumoși!”
Îmi spune aceste cuvinte cu lacrimi în ochi. E mândră de nepoțica ei, de puterea Cuvioasei Parascheva, de felul în care îți stă alăturea la necaz. Nu ia în seamă rugăciunile și statornicia ei în credință, fapte fără de care această minune nu s-ar fi petrecut. Și mă întreb dacă nu cumva pelerinajul pe care tușa Ruxandra l-a făcut timp de 50 de ani nesmintit la racla Cuvioasei Parascheva, pe ploaie sau pe arșiță, în vremuri de restriște sau de pace, nu e un miracol mai mare, mai profund și mai discret decât vindecarea nepoatei. Un miracol care, din fericire, e așteptat și astăzi, ca în urmă cu 50 de ani, de miile de oameni care au venit din toată țara la Iași. Mai tineri sau mai bătrâni, gârboviți de ani sau încărcați de tinerețe și dragoste, se scurg, încet, către moaștele Sfintei, care nu i-a înșelat niciodată în așteptările lor.