PESCARUL DE PE NISTRU

Basarabia, daragaia maia...

E şase dimineaţa. O negură fină vălureşte încet pe malurile Nistrului. Parcă ar arde undeva un foc invizibil şi din vreascuri s-ar împrăştia un fum albicios, care se ridică peste pantele de calcar. O poartă de fier vopsit în albastru se deschide spre drumul prăfos care urcă prin satul Boşerniţa, din Basarabia. E un sat cu ziduri în lungul drumului, ca în satele de munte din Carpaţi. Un bărbat bine făcut, mustăcios, trecut de şaizeci de ani, duce pe umăr o pereche de vâsle. Traversează drumul şi apucă pe cărăruia care se strecoară spre fluviu. Bar­ca zace la mal, ţintuită cu lanţ şi lacăt, de un pilon metalic. Pescarul des­cuie lacătul, montează vâslele şi iese pe luciul Nistrului învio­rat de soarele abia răsărit. E Victor Lazari, cel mai vestit pescar din raionul Rezina.

Peştii copilăriei

Victor se grăbeşte să smulgă apei câţiva peşti, fiindcă nu prea are timp. La ora 8, trebuie să ajungă la fabrica de ciment din satul Ciorna, situat câţiva kilo­metri mai jos. Lu­crează acolo ca maga­zioner, dar, la nevoie, pune mâna şi îi ajută pe muncitori. "Eu aşa am fost toată viaţa, pus pe muncă”. Dar munca lui cea mai frumoasă e pescuitul. Uneori iese noaptea, alteori sâm­băta sau duminica, zile libere când nu mai trebuie să îmbrace salopeta fabricii de ciment şi poate pescui în voie. Fluviul e la câţiva paşi de casă. Îl vede sclipind printre plopi, când, obosit, se aşează la masă, în curte, să bea un pahar cu vin. Înghite licoarea gălbuie, poves­teşte familiei întâmplări de la combinat, dar privirea îi scapă deseori spre răsărit, spre apa ademenitoare a Nistrului. A privit-o de atâ­tea ori, i-a simţit răcoarea şi vraja, încât un alt Nistru, subtil, a ajuns să-i curgă prin suflet.
Cu zeci de ani în urmă, tatăl lui, Trofim Lazari, pes­cuia pentru o întreprin­dere sovietică. În fiecare dimineaţă ieşea cu lotca pe fluviul plin cu peşte, iar seara livra întreprinderii re­colta de peste zi. Victor avea numai câţiva anişori când a fost urcat în barcă. Nici nu pricepea prea bine ce se întâmplă cu el. Vedea peştii zbătându-se în plasă, dar încă nu înţelegea de ce trebuie scoşi atât de mulţi, când în familie nu sunt decât vreo câteva guri de hrănit. Unde ajunge atât de mult peşte? Şi dacă prind atât de mulţi peşti, poate rămâne Nistrul fără peşte şi ei ce vor mai mânca? Cine ştie câte nu-i trec prin minte unui copil sculat cu noaptea în cap şi scos în lumea celor mari, lumea aspră a pescarilor! Nici măcar nu bănuia că aşa cum sunt prinşi peştii în plasă, e şi el prins în legăturile meseriei învăţate de la părinţi. Pescarul e la rândul său un crap prins în mrejele propriei sale îndeletniciri pentru toată viaţa. Cine pe cine prinde? Cu fiecare zi, cu fie­care gest făcut în ajutorul părinţilor săi, cu fiecare clipoceală a apei, o reţea fină, invizibilă, insistentă, îl lega pe Victor de meseria de pescar, pe care nu a pă­ră­sit-o cu adevărat nicio­dată, chiar dacă, mai târ­ziu, a lucrat pe la diferite întreprinderi, ca, de pildă, magazioner de piese pen­tru tractoarele şi camioa­nele colhozurilor.

Un fluviu de dragoste

Ieri, la combinat, s-a ră­nit la braţul drept. Mane­vra un pickamer puternic şi s-a ales cu o luxaţie. Se preface că nu o ia în serios, dar astăzi, totuşi, trebuie să ajungă la un doctor, la Re­zina. A ieşit pe Nistru cu barca pentru noi, să-i fa­cem nişte poze. Ca să-i fie mai uşor, a chemat-o şi pe soţia sa, Galina Lazari, o femeie obişnuită cu greu­tă­ţile vieţii. E la rândul ei fiică de pescar, dintr-un sat numit Buciuşca. Toată via­ţa ei a lu­crat ca asistentă medicală. Mai întâi la un spital din Saharna, un orăşel unde se află una din­tre cele mai cunoscute mânăs­tiri din Basarabia. Apoi, s-a anga­jat la spitalul din Rezina. Într-o zi, s-a prezentat la cabi­netul medical un tânăr recrut. Urma să plece militar în Ucraina şi, înainte de încorporare, s-a internat câteva zile. A plăcut-o pe asistenta medicală. Îşi dorea să intre cât mai des în salon. Ajuns la unitatea militară din Lvov, s-a pus pe ticluit scrisori. Să prindă în mreje inima unei femei era mult mai greu decât să prindă în năvod toţi peştii Nistrului. Avea grija fiecărui cuvânt şi aştepta cu emoţie răspun­surile, care nu întârziau să sosească. Erau ca un balsam pentru un soldat supus regimului cazon din URSS, într-o unitate militară unde se amestecau toate etniile imperiului roşu. După eliberare, Victor s-a dus glonţ la Rezina. Într-o seară, după orele de serviciu, tânărul i-a propus fetei să facă o plimbare cu barca pe Nistru. Era sfârşit de vară. S-au îndepărtat de mal, pe apele sclipind în lumina asfinţitului. Galina a crezut că vor merge la părinţii ei, în Buciuşca. Ar fi vrut să-l pre­zinte pe Victor părinţilor, mai ales că tatăl ei era tot pes­car. Surpriză, însă, Victor a schimbat direcţia şi nu s-a mai oprit din vâslit decât la Boşerniţa, unde era casa pă­rinţilor săi, şi acolo au rămas până în zilele noastre. Fiul pescarului Lazari din Boşerniţa s-a căsătorit cu fiica pes­carului Dejmare din Buciuşca. Destinul a potrivit în aşa fel lucrurile, încât prima lor fiică, Tatiana, s-a născut într-o zi când oamenii locului sărbătoresc "Ziua Pesca­rului”!

Rusoaică la Iaşi, moldoveancă la Moscova

Pe malul transnistrean fumegă coşurile unei fabrici de materiale de construcţie. În depărtare, se mai zăresc câteva bărci. E linişte, nu auzim un zumzet de bondar. Negura s-a mai risipit. Vine iar căldura moleşitoare, sub valurile căreia se usucă totul. Victor şi Galina sunt un­de­va pe la mijlocul fluviului. Vâslesc, trag de plasă, aruncă iar plasa. Cred că Nistrul e cam zgârcit cu ei în această dimineaţă. Oricum, pentru făcut poze, e o vreme minunată şi nici nu ţinem neapărat să vedem vreun şalău uriaş zbătându-se în barcă. Mă uit la gesturile pescarilor. Sunt lente, măsurate şi sigure, ca într-un ritual. Galina s-a pensionat pe la mijlocul anilor '90. După destrămarea URSS-ului şi obţinerea independen­ţei Republicii Moldova, viaţa ajunsese inimaginabil de grea. Statul nu mai avea bani să îşi plătească angajaţii. Deseori primeau nişte bonuri valorice, în contul cărora îşi făceau câteva cumpărături. Alteori primeau direct produse alimentare sau textile, în schimbul salariului. Ca să supravieţuiască, basarabenii s-au apucat de co­merţ ambulant, mai ales că se deschisese graniţa cu Ro­mâ­nia şi produsele lor, mai ieftine, aveau căutare prin pieţele periferice ale oraşelor. Vindeau te miri ce. "Nu am mai stat pe gânduri. Am strâns câteva sacoşe cu mar­fă şi într-un sfârşit de săptămână, m-am dus cu un autobuz la Iaşi. Am fost una dintre acele "rusoaice” de la care gospodinele cumpărau lenjerie de pat şi cutii cu bomboane”.
Le spuneau "rusoaice”, numai fiindcă veneau de pes­te Prut, din fosta republică sovietică, dar nu se între­bau cât de rusoaice puteau fi când negociau şi, uneori, mai povesteau despre ale vieţii, în limba română.
Aşa s-a întâmplat mereu cu românii sosiţi în Ţară, din locuri stăpânite de neamuri străine. Aromânilor li s-a spus tot timpul ba greci, ba bulgari sau sârbi, chiar dacă erau de un sânge cu românii de la nordul Dună­rii. Ardelenilor, ajunşi în Regat, li se spunea "ungu­reni”, numai fiindcă în Tran­silvania puterea era în mâinile nobililor unguri. Aşa şi cu femeile care ve­neau în anii '90 cu marfă în pieţele din dreapta Prutu­lui. Erau numite imediat "ru­soaice”. Ştiau, desigur, să vorbească ruseşte. Au învăţat la şcoală, pe stradă sau la colhoz, dar limba lor de acasă, chiar dacă era numită "moldovenească”, era o limbă curat româ­neas­că.
La rândul lor, basarabenii erau uimiţi cât de uşor îi înţeleg pe cei care se perindau pe lângă muşamalele lor întinse şi încărcate cu marfa adusă de la Chişinău. Cred că pieţele acelea banale au avut rolul lor în apropierea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Micul trafic de frontieră aducea un pumn de bani comercianţilor, dar, în acelaşi timp, încet şi ireversibil, a făcut posibilă cunoaşterea directă a unor oameni care timp de cinci­zeci de ani s-au ignorat. Peste şuruburi, bormaşine, cear­ceafuri şi pahare, s-a iscat un continuu flux de cu­vinte, aceleaşi, şi de o parte, şi de alta, chiar dacă dife­reau prin accent. De două ori s-a dus Galina Lazari cu marfă la Iaşi. Apoi a rămas acasă, şi-a drămuit cum a ştiut pensia, fiindcă între timp se pensionase.Nu a mai plecat nicăieri. Până anul acesta, când un neastâmpăr propriu firii ei a pus-o din nou la drum. Dar nu spre vest, spre România, ci spre nord-est, spre Moscova. S-a dus, nici mai mult, nici mai puţin, decât femeie de serviciu la o imensă casă de cultură.
"Aveam de curăţit, într-o singură zi, ho­luri şi saloane care, adunate, făceau cam un hectar. Da, atât aveam în primire, un hectar! Şi erau acolo mulţi oameni care nu se uitau unde îşi aruncau hârtiile, gunoaiele, făceau o mizerie greu de descris. La început mi-a fost tare greu. Ce mai, parcă eram în iad! Două femei ne supravegheau, ca nu cumva să stăm un minut. Mă trezeam la 5 dimi­neaţa şi ajungeam la serviciu după două ore. Schimbam autobuze, metrouri. La 7 începeam munca. Terminam seara la 7. Alte două ore la întoarcere. Am rezistat o lună. De Paşte, m-am întors acasă”.
Dădea cu mopul şi îşi amintea că mâi­nile ei ţinuseră cândva tăviţe cu medica­men­te pentru bolnavii din spitalul Rezina. I se mai făcea şi un dor cumplit de familie, de sat, de lunca Nistrului, mai ales când se înghesuia în metroul aglomerat al Mosco­vei, oraşul străin, copleşitor, situat la mii de kilometri depărtare de casa ei. Nici măcar nu mai era la prima tinereţe, ca alte femei venite din Basarabia, ca să poată să se adap­teze mai uşor, să ia lucrurile cu mai multă lejeritate. Dar plecase la Moscova din ini­ţia­tiva ei, nu o obligase nimeni. Aşa că şi-a impus să rabde. Era important să reziste.
Se opreşte din povestit, fiindcă un nod i s-a oprit în gât. E un nod de lacrimi care re­fuză să urce până la ochi şi să se reverse pe obraz. Înghite nodul şi încearcă să zâm­beas­că. Ne arată ce a reuşit să construiască cu banii câştigaţi la Moscova. O cameră bine pusă la punct, cu zugrăveală nouă şi geamuri etanşe. E cumva mândră, fiindcă ne arată rezultatul muncii ei. Acum e din nou acasă. Nepoţica ei, Alexandra, fata Ta­tianei, fiica cea mare a familiei, o vizitează des de la Rezina. E "o zgâtie de fată”, cu nişte ochi albaştri ca apa Nistrului. Bunica ei o mai mus­tră pentru tot felul de neascultări, dar o iartă repede, fiindcă îi stă alături în orele de singurătate, când soţul ei e plecat la combinat.

Malul ostil

Barca a urcat câteva sute de metri pe fluviu. Băr­batul şi femeia sunt două siluete profilate pe verdele trestiilor. Trag plasa, dar nu văd încă niciun peşte impre­sionant, din aceia care fac bucuria pescarilor. Oricum, am ieşit să facem poze. Victor e pescar experimentat şi ştie că numai printr-un miracol ar putea ajunge să prin­dă după pofta inimii, în numai câteva minute de când a ieşit în largul fluviului. Trebuie răbdare şi intuiţie, un fel de simţ care îl apropie de locurile cele mai populate cu peşti. A prins, în zeci de ani, toate speciile care vieţuiesc în apa Nistrului. Somni uriaşi, ştiuci cu dinţi ca fierăstrăul, crapi ai căror solzi sclipeau în soare ca o platoşă de argint, mrene, plătici, de toate au căzut în plasa lui Victor Lazari. Ba încă multe a văzut pescarul şi multe întâmplări a trăit aici, între cele două ma­luri. Sălbăticiuni rănite de glonţ, cu sângele şiroindu-le din trup, căutau un loc unde să-şi dea ultima su­fla­re, fără să fie găsite de vânători. Apoi, pescari ve­niţi iarna să dea la copcă pe Nistrul îngheţat tun, dar care au avut ghinionul să crape crusta de gheaţă sub ei şi să se scufunde pentru tot­deauna în apele nemi­loa­se. A văzut un înecat dus la vale de ape, îmbrăcat în costum şi cu decoraţii sovietice pe piept. Asta aşa, ca simplu spectator al grozăviilor Nistrului, care se trans­formă uneori într-o stihie inexorabilă. Dar pescarul Victor Lazari a fost el însuşi protagonistul unor în­tâmplări care i-au pus în pericol libertatea şi poate chiar viaţa.
"Pescuiam în susul Nistrului, cu gândul la grijile mele. Dintr-o dată, am auzit motorul unei bărci care se apropia de mine dinspre malul transnistrean. Erau în barcă trei bărbaţi înarmaţi. S-au prezentat ca fiind gră­niceri transnistreni, iar unul dintre ei procuror. M-au escortat pe celălalt mal. M-au acuzat că pescu­iesc ilegal în apele Republicii Transnistrene. Or, eu aveam actele în regulă. Dar mi-am spus că nu e bine să mă contrazic cu ei, mai ales că eram singur şi fără apărare. Mi-au confiscat plasa şi motorul bărcii. Mi-au promis că le voi putea recupera numai după ce vor face ei o an­chetă amănunţită. Nu le-am mai recuperat vreo­dată”.
Războiul din Transnistria, izbucnit în 1991, nu a atins şi partea aceasta a raionului Rezina. Luptele, care au îndoliat 300 de familii, s-au purtat mai în sud, în zona Dubăsari. Aici a fost linişte, dar frica stăpânea sufletele. Se mai auzea, uneori, în noapte, câte o împuş­cătură, al cărei ecou se pierdea deasupra apei. Putea fi un soldat, putea fi un braconier care tocmai răpusese o căprioară sau un mistreţ. Dar cei din case nu puteau şti. Îşi făceau griji pentru vieţile lor. Era război pe Nistru şi nimeni nu ştia ce ar putea să se întâmple mai departe. Focul a încetat după câteva luni. Pământul de dincolo de Nistru a fost smuls de sub controlul Chişinăului. For­ţele înarmate transnistrene, susţinute financiar şi logistic de Moscova, au pus mâna pe Tiraspol, pe Bender, pe Tighina, şi au proclamat teritoriul "republică autonomă”. Au pus oameni înarmaţi la podurile peste Nistru. Şi acum, la podul care traver­sează fluviul de la Rezina la Râbniţa, se află un pichet de grăniceri şi un punct va­mal. Oamenii de o parte şi de alta a Nistrului obişnuiesc să treacă podul, fiindcă au rude şi prieteni în partea cealaltă şi, mai ales, fac cumpărături în funcţie de preţul mărfurilor. Victor Lazari e foarte atent pe unde pescu­ieşte. Plăteşte pe an o taxă de 1000 de dolari şi nu are voie să pescuiască decât pe o lungime de 5 kilo­metri. Res­pectă toate regulile, numai să poată pescui, indi­fe­rent de riscuri.

Cartea cu poeme

Barca s-a întors la mal. Slabă recoltă în această dimineaţă! Poate aşa se întâmplă când pe aproape se află un reporter care face poze. Victor leagă barca şi îşi pune vâslele pe umăr. Galina îl urmează pe potecuţa cu bozii, spre casă. Ziua e abia la început. Pes­carul calcă cu cizmele pe pământul uscat al pantei. Oare ce face Victoria la ora asta? O fi ple­cat la serviciu? Fiica cea mică a familiei Lazari e plecată departe, tocmai în Cipru. Lu­crează la o firmă de consultanţă şi nu va veni acasă decât cel mai devreme la începu­tul anului viitor. Ai ei ar vrea să o ştie tot la Chişinău, unde lucra ca recepţioneră la o pen­siune din cartierul Botanica, pentru o sută şi ceva de euro. Ar mai vrea să-i trimită în fie­care săptămână un pachet cu mâncare, dacă ea nu reuşeşte să ajungă acasă, aşa cum făceau şi în anii de facultate, când Victoria studia la Chişinău filologia, secţia română-engleză. Dar toate acestea au rămas în urmă. Fata cea mică a pescarului de pe Nistru pri­veşte acum, serile, ţărmul Mediteranei. Îna­inte să plece, a reuşit să obţină cetăţenia ro­mâ­nă. Sunt români care îi critică pe basara­beni că vor cetăţenie română numai ca să poată circula mai uşor prin Europa. Că i-ar interesa numai avantajele practice ale cetă­ţe­niei, fără să aibă, vezi Doamne, un ataşa­ment sincer faţă de România. E un munte de necunoaştere în această acuzaţie. Vorbim despre basarabeni ai căror părinţi şi bunici au fost cândva cetăţeni români. Ei au redo­bân­d­it un drept fundamental, furat de siste­mul sovietic. Juridic, statul român a reparat o nedreptate săvârşită de ocupanţii sovietici. Practic, şi-a recuperat cetăţenii răpiţi de un invadator. Acum, redobândindu-şi cetăţenia română, basarabenii se bucură de toate drep­turile şi obligaţiile care decurg din acest statut. Şi-au găsit un loc de muncă în Italia? Foarte bine, acolo lucrează la rândul lor sute de mii de români din Ţară, fie din Vaslui, fie din Timiş. Nu-i poţi cere unui basarabean să stea acasă, după ce a dobândit cetăţenia română, şi să nu îşi caute de lucru prin Europa. E nedrept să-l acuzi de lipsă de patriotism, dacă bene­ficiază de avantajele practice ale noii sale cetăţenii. În bagajele ei, Victoria şi-a pus şi câteva cărţi din literatura română. Printre ele, un volum de poezii de Mircea Ivănescu.
Pescarul şi soţia sa ajung acasă. Aruncă pisicii plă­ticile. Victor se schimbă de haine. Braţul îl doare mai tare şi asta îl convinge să meargă la doctor. Ne luăm rămas bun. Coborâm spre Rezina, privind Nistrul care curge în stânga noastră. Nu am văzut apă mai albastră ca a lui! Pe celălalt mal se ridică blocurile oraşului transnistrean Râbniţa. Un funicular stă de 20 de ani în­cre­menit deasupra fluviului. Îl lăsăm pe Victor Lazari în centrul Rezinei. Se duce să îşi facă o radiografie, apoi se va întoarce la fabrica de ciment din Ciorna. Toată lumea lui e aici, un teritoriu de numai câţiva zeci de kilometri pătraţi. A mai um­blat el prin fostele republici ale URSS-ului, dar aşa, în răstimpuri. Viaţa lui, viaţa adevărată, e aici, pe malul Nistrului, între Rezina şi Bo­şerniţa. Ne strângem mâi­­nile. Îi urăm sănătate. Peste câteva zile, va ieşi iar cu barca în largul fluviului. E un om muncitor, iar pen­tru el cea mai frumoasă mun­­că e pescuitul.