PESCARUL DE PE NISTRU

Dumitru Badita
Basarabia, daragaia maia...

E șase dimineața. O negură fină vălurește încet pe malurile Nistrului. Parcă ar arde undeva un foc invizibil și din vreascuri s-ar împrăștia un fum albicios, care se ridică peste pantele de calcar. O poartă de fier vopsit în albastru se deschide spre drumul prăfos care urcă prin satul Boșernița, din Basarabia. E un sat cu ziduri în lungul drumului, ca în satele de munte din Carpați. Un bărbat bine făcut, mustăcios, trecut de șaizeci de ani, duce pe umăr o pereche de vâsle. Traversează drumul și apucă pe cărăruia care se strecoară spre fluviu. Bar­ca zace la mal, țintuită cu lanț și lacăt, de un pilon metalic. Pescarul des­cuie lacătul, montează vâslele și iese pe luciul Nistrului învio­rat de soarele abia răsărit. E Victor Lazari, cel mai vestit pescar din raionul Rezina.

Peștii copilăriei

Victor se grăbește să smulgă apei câțiva pești, fiindcă nu prea are timp. La ora 8, trebuie să ajungă la fabrica de ciment din satul Ciorna, situat câțiva kilo­metri mai jos. Lu­crează acolo ca maga­zioner, dar, la nevoie, pune mâna și îi ajută pe muncitori. "Eu așa am fost toată viața, pus pe muncă”. Dar munca lui cea mai frumoasă e pescuitul. Uneori iese noaptea, alteori sâm­băta sau duminica, zile libere când nu mai trebuie să îmbrace salopeta fabricii de ciment și poate pescui în voie. Fluviul e la câțiva pași de casă. Îl vede sclipind printre plopi, când, obosit, se așează la masă, în curte, să bea un pahar cu vin. Înghite licoarea gălbuie, poves­tește familiei întâmplări de la combinat, dar privirea îi scapă deseori spre răsărit, spre apa ademenitoare a Nistrului. A privit-o de atâ­tea ori, i-a simțit răcoarea și vraja, încât un alt Nistru, subtil, a ajuns să-i curgă prin suflet.
Cu zeci de ani în urmă, tatăl lui, Trofim Lazari, pes­cuia pentru o întreprin­dere sovietică. În fiecare dimineață ieșea cu lotca pe fluviul plin cu pește, iar seara livra întreprinderii re­colta de peste zi. Victor avea numai câțiva anișori când a fost urcat în barcă. Nici nu pricepea prea bine ce se întâmplă cu el. Vedea peștii zbătându-se în plasă, dar încă nu înțelegea de ce trebuie scoși atât de mulți, când în familie nu sunt decât vreo câteva guri de hrănit. Unde ajunge atât de mult pește? Și dacă prind atât de mulți pești, poate rămâne Nistrul fără pește și ei ce vor mai mânca? Cine știe câte nu-i trec prin minte unui copil sculat cu noaptea în cap și scos în lumea celor mari, lumea aspră a pescarilor! Nici măcar nu bănuia că așa cum sunt prinși peștii în plasă, e și el prins în legăturile meseriei învățate de la părinți. Pescarul e la rândul său un crap prins în mrejele propriei sale îndeletniciri pentru toată viața. Cine pe cine prinde? Cu fiecare zi, cu fie­care gest făcut în ajutorul părinților săi, cu fiecare clipoceală a apei, o rețea fină, invizibilă, insistentă, îl lega pe Victor de meseria de pescar, pe care nu a pă­ră­sit-o cu adevărat nicio­dată, chiar dacă, mai târ­ziu, a lucrat pe la diferite întreprinderi, ca, de pildă, magazioner de piese pen­tru tractoarele și camioa­nele colhozurilor.

Un fluviu de dragoste

Ieri, la combinat, s-a ră­nit la brațul drept. Mane­vra un pickamer puternic și s-a ales cu o luxație. Se preface că nu o ia în serios, dar astăzi, totuși, trebuie să ajungă la un doctor, la Re­zina. A ieșit pe Nistru cu barca pentru noi, să-i fa­cem niște poze. Ca să-i fie mai ușor, a chemat-o și pe soția sa, Galina Lazari, o femeie obișnuită cu greu­tă­țile vieții. E la rândul ei fiică de pescar, dintr-un sat numit Buciușca. Toată via­ța ei a lu­crat ca asistentă medicală. Mai întâi la un spital din Saharna, un orășel unde se află una din­tre cele mai cunoscute mânăs­tiri din Basarabia. Apoi, s-a anga­jat la spitalul din Rezina. Într-o zi, s-a prezentat la cabi­netul medical un tânăr recrut. Urma să plece militar în Ucraina și, înainte de încorporare, s-a internat câteva zile. A plăcut-o pe asistenta medicală. Își dorea să intre cât mai des în salon. Ajuns la unitatea militară din Lvov, s-a pus pe ticluit scrisori. Să prindă în mreje inima unei femei era mult mai greu decât să prindă în năvod toți peștii Nistrului. Avea grija fiecărui cuvânt și aștepta cu emoție răspun­surile, care nu întârziau să sosească. Erau ca un balsam pentru un soldat supus regimului cazon din URSS, într-o unitate militară unde se amestecau toate etniile imperiului roșu. După eliberare, Victor s-a dus glonț la Rezina. Într-o seară, după orele de serviciu, tânărul i-a propus fetei să facă o plimbare cu barca pe Nistru. Era sfârșit de vară. S-au îndepărtat de mal, pe apele sclipind în lumina asfințitului. Galina a crezut că vor merge la părinții ei, în Buciușca. Ar fi vrut să-l pre­zinte pe Victor părinților, mai ales că tatăl ei era tot pes­car. Surpriză, însă, Victor a schimbat direcția și nu s-a mai oprit din vâslit decât la Boșernița, unde era casa pă­rinților săi, și acolo au rămas până în zilele noastre. Fiul pescarului Lazari din Boșernița s-a căsătorit cu fiica pes­carului Dejmare din Buciușca. Destinul a potrivit în așa fel lucrurile, încât prima lor fiică, Tatiana, s-a născut într-o zi când oamenii locului sărbătoresc "Ziua Pesca­rului”!

Rusoaică la Iași, moldoveancă la Moscova

Pe malul transnistrean fumegă coșurile unei fabrici de materiale de construcție. În depărtare, se mai zăresc câteva bărci. E liniște, nu auzim un zumzet de bondar. Negura s-a mai risipit. Vine iar căldura moleșitoare, sub valurile căreia se usucă totul. Victor și Galina sunt un­de­va pe la mijlocul fluviului. Vâslesc, trag de plasă, aruncă iar plasa. Cred că Nistrul e cam zgârcit cu ei în această dimineață. Oricum, pentru făcut poze, e o vreme minunată și nici nu ținem neapărat să vedem vreun șalău uriaș zbătându-se în barcă. Mă uit la gesturile pescarilor. Sunt lente, măsurate și sigure, ca într-un ritual. Galina s-a pensionat pe la mijlocul anilor '90. După destrămarea URSS-ului și obținerea independen­ței Republicii Moldova, viața ajunsese inimaginabil de grea. Statul nu mai avea bani să își plătească angajații. Deseori primeau niște bonuri valorice, în contul cărora își făceau câteva cumpărături. Alteori primeau direct produse alimentare sau textile, în schimbul salariului. Ca să supraviețuiască, basarabenii s-au apucat de co­merț ambulant, mai ales că se deschisese granița cu Ro­mâ­nia și produsele lor, mai ieftine, aveau căutare prin piețele periferice ale orașelor. Vindeau te miri ce. "Nu am mai stat pe gânduri. Am strâns câteva sacoșe cu mar­fă și într-un sfârșit de săptămână, m-am dus cu un autobuz la Iași. Am fost una dintre acele "rusoaice” de la care gospodinele cumpărau lenjerie de pat și cutii cu bomboane”.
Le spuneau "rusoaice”, numai fiindcă veneau de pes­te Prut, din fosta republică sovietică, dar nu se între­bau cât de rusoaice puteau fi când negociau și, uneori, mai povesteau despre ale vieții, în limba română.
Așa s-a întâmplat mereu cu românii sosiți în Țară, din locuri stăpânite de neamuri străine. Aromânilor li s-a spus tot timpul ba greci, ba bulgari sau sârbi, chiar dacă erau de un sânge cu românii de la nordul Dună­rii. Ardelenilor, ajunși în Regat, li se spunea "ungu­reni”, numai fiindcă în Tran­silvania puterea era în mâinile nobililor unguri. Așa și cu femeile care ve­neau în anii '90 cu marfă în piețele din dreapta Prutu­lui. Erau numite imediat "ru­soaice”. Știau, desigur, să vorbească rusește. Au învățat la școală, pe stradă sau la colhoz, dar limba lor de acasă, chiar dacă era numită "moldovenească”, era o limbă curat româ­neas­că.
La rândul lor, basarabenii erau uimiți cât de ușor îi înțeleg pe cei care se perindau pe lângă mușamalele lor întinse și încărcate cu marfa adusă de la Chișinău. Cred că piețele acelea banale au avut rolul lor în apropierea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Micul trafic de frontieră aducea un pumn de bani comercianților, dar, în același timp, încet și ireversibil, a făcut posibilă cunoașterea directă a unor oameni care timp de cinci­zeci de ani s-au ignorat. Peste șuruburi, bormașine, cear­ceafuri și pahare, s-a iscat un continuu flux de cu­vinte, aceleași, și de o parte, și de alta, chiar dacă dife­reau prin accent. De două ori s-a dus Galina Lazari cu marfă la Iași. Apoi a rămas acasă, și-a drămuit cum a știut pensia, fiindcă între timp se pensionase. Nu a mai plecat nicăieri. Până anul acesta, când un neastâmpăr propriu firii ei a pus-o din nou la drum. Dar nu spre vest, spre România, ci spre nord-est, spre Moscova. S-a dus, nici mai mult, nici mai puțin, decât femeie de serviciu la o imensă casă de cultură.
"Aveam de curățit, într-o singură zi, ho­luri și saloane care, adunate, făceau cam un hectar. Da, atât aveam în primire, un hectar! Și erau acolo mulți oameni care nu se uitau unde își aruncau hârtiile, gunoaiele, făceau o mizerie greu de descris. La început mi-a fost tare greu. Ce mai, parcă eram în iad! Două femei ne supravegheau, ca nu cumva să stăm un minut. Mă trezeam la 5 dimi­neața și ajungeam la serviciu după două ore. Schimbam autobuze, metrouri. La 7 începeam munca. Terminam seara la 7. Alte două ore la întoarcere. Am rezistat o lună. De Paște, m-am întors acasă”.
Dădea cu mopul și își amintea că mâi­nile ei ținuseră cândva tăvițe cu medica­men­te pentru bolnavii din spitalul Rezina. I se mai făcea și un dor cumplit de familie, de sat, de lunca Nistrului, mai ales când se înghesuia în metroul aglomerat al Mosco­vei, orașul străin, copleșitor, situat la mii de kilometri depărtare de casa ei. Nici măcar nu mai era la prima tinerețe, ca alte femei venite din Basarabia, ca să poată să se adap­teze mai ușor, să ia lucrurile cu mai multă lejeritate. Dar plecase la Moscova din ini­ția­tiva ei, nu o obligase nimeni. Așa că și-a impus să rabde. Era important să reziste.
Se oprește din povestit, fiindcă un nod i s-a oprit în gât. E un nod de lacrimi care re­fuză să urce până la ochi și să se reverse pe obraz. Înghite nodul și încearcă să zâm­beas­că. Ne arată ce a reușit să construiască cu banii câștigați la Moscova. O cameră bine pusă la punct, cu zugrăveală nouă și geamuri etanșe. E cumva mândră, fiindcă ne arată rezultatul muncii ei. Acum e din nou acasă. Nepoțica ei, Alexandra, fata Ta­tianei, fiica cea mare a familiei, o vizitează des de la Rezina. E "o zgâtie de fată”, cu niște ochi albaștri ca apa Nistrului. Bunica ei o mai mus­tră pentru tot felul de neascultări, dar o iartă repede, fiindcă îi stă alături în orele de singurătate, când soțul ei e plecat la combinat.

Malul ostil

Barca a urcat câteva sute de metri pe fluviu. Băr­batul și femeia sunt două siluete profilate pe verdele trestiilor. Trag plasa, dar nu văd încă niciun pește impre­sionant, din aceia care fac bucuria pescarilor. Oricum, am ieșit să facem poze. Victor e pescar experimentat și știe că numai printr-un miracol ar putea ajunge să prin­dă după pofta inimii, în numai câteva minute de când a ieșit în largul fluviului. Trebuie răbdare și intuiție, un fel de simț care îl apropie de locurile cele mai populate cu pești. A prins, în zeci de ani, toate speciile care viețuiesc în apa Nistrului. Somni uriași, știuci cu dinți ca fierăstrăul, crapi ai căror solzi sclipeau în soare ca o platoșă de argint, mrene, plătici, de toate au căzut în plasa lui Victor Lazari. Ba încă multe a văzut pescarul și multe întâmplări a trăit aici, între cele două ma­luri. Sălbăticiuni rănite de glonț, cu sângele șiroindu-le din trup, căutau un loc unde să-și dea ultima su­fla­re, fără să fie găsite de vânători. Apoi, pescari ve­niți iarna să dea la copcă pe Nistrul înghețat tun, dar care au avut ghinionul să crape crusta de gheață sub ei și să se scufunde pentru tot­deauna în apele nemi­loa­se. A văzut un înecat dus la vale de ape, îmbrăcat în costum și cu decorații sovietice pe piept. Asta așa, ca simplu spectator al grozăviilor Nistrului, care se trans­formă uneori într-o stihie inexorabilă. Dar pescarul Victor Lazari a fost el însuși protagonistul unor în­tâmplări care i-au pus în pericol libertatea și poate chiar viața.
"Pescuiam în susul Nistrului, cu gândul la grijile mele. Dintr-o dată, am auzit motorul unei bărci care se apropia de mine dinspre malul transnistrean. Erau în barcă trei bărbați înarmați. S-au prezentat ca fiind gră­niceri transnistreni, iar unul dintre ei procuror. M-au escortat pe celălalt mal. M-au acuzat că pescu­iesc ilegal în apele Republicii Transnistrene. Or, eu aveam actele în regulă. Dar mi-am spus că nu e bine să mă contrazic cu ei, mai ales că eram singur și fără apărare. Mi-au confiscat plasa și motorul bărcii. Mi-au promis că le voi putea recupera numai după ce vor face ei o an­chetă amănunțită. Nu le-am mai recuperat vreo­dată”.
Războiul din Transnistria, izbucnit în 1991, nu a atins și partea aceasta a raionului Rezina. Luptele, care au îndoliat 300 de familii, s-au purtat mai în sud, în zona Dubăsari. Aici a fost liniște, dar frica stăpânea sufletele. Se mai auzea, uneori, în noapte, câte o împuș­cătură, al cărei ecou se pierdea deasupra apei. Putea fi un soldat, putea fi un braconier care tocmai răpusese o căprioară sau un mistreț. Dar cei din case nu puteau ști. Își făceau griji pentru viețile lor. Era război pe Nistru și nimeni nu știa ce ar putea să se întâmple mai departe. Focul a încetat după câteva luni. Pământul de dincolo de Nistru a fost smuls de sub controlul Chișinăului. For­țele înarmate transnistrene, susținute financiar și logistic de Moscova, au pus mâna pe Tiraspol, pe Bender, pe Tighina, și au proclamat teritoriul "republică autonomă”. Au pus oameni înarmați la podurile peste Nistru. Și acum, la podul care traver­sează fluviul de la Rezina la Râbnița, se află un pichet de grăniceri și un punct va­mal. Oamenii de o parte și de alta a Nistrului obișnuiesc să treacă podul, fiindcă au rude și prieteni în partea cealaltă și, mai ales, fac cumpărături în funcție de prețul mărfurilor. Victor Lazari e foarte atent pe unde pescu­iește. Plătește pe an o taxă de 1000 de dolari și nu are voie să pescuiască decât pe o lungime de 5 kilo­metri. Res­pectă toate regulile, numai să poată pescui, indi­fe­rent de riscuri.

Cartea cu poeme

Barca s-a întors la mal. Slabă recoltă în această dimineață! Poate așa se întâmplă când pe aproape se află un reporter care face poze. Victor leagă barca și își pune vâslele pe umăr. Galina îl urmează pe potecuța cu bozii, spre casă. Ziua e abia la început. Pes­carul calcă cu cizmele pe pământul uscat al pantei. Oare ce face Victoria la ora asta? O fi ple­cat la serviciu? Fiica cea mică a familiei Lazari e plecată departe, tocmai în Cipru. Lu­crează la o firmă de consultanță și nu va veni acasă decât cel mai devreme la începu­tul anului viitor. Ai ei ar vrea să o știe tot la Chișinău, unde lucra ca recepționeră la o pen­siune din cartierul Botanica, pentru o sută și ceva de euro. Ar mai vrea să-i trimită în fie­care săptămână un pachet cu mâncare, dacă ea nu reușește să ajungă acasă, așa cum făceau și în anii de facultate, când Victoria studia la Chișinău filologia, secția română-engleză. Dar toate acestea au rămas în urmă. Fata cea mică a pescarului de pe Nistru pri­vește acum, serile, țărmul Mediteranei. Îna­inte să plece, a reușit să obțină cetățenia ro­mâ­nă. Sunt români care îi critică pe basara­beni că vor cetățenie română numai ca să poată circula mai ușor prin Europa. Că i-ar interesa numai avantajele practice ale cetă­țe­niei, fără să aibă, vezi Doamne, un atașa­ment sincer față de România. E un munte de necunoaștere în această acuzație. Vorbim despre basarabeni ai căror părinți și bunici au fost cândva cetățeni români. Ei au redo­bân­d­it un drept fundamental, furat de siste­mul sovietic. Juridic, statul român a reparat o nedreptate săvârșită de ocupanții sovietici. Practic, și-a recuperat cetățenii răpiți de un invadator. Acum, redobândindu-și cetățenia română, basarabenii se bucură de toate drep­turile și obligațiile care decurg din acest statut. Și-au găsit un loc de muncă în Italia? Foarte bine, acolo lucrează la rândul lor sute de mii de români din Țară, fie din Vaslui, fie din Timiș. Nu-i poți cere unui basarabean să stea acasă, după ce a dobândit cetățenia română, și să nu își caute de lucru prin Europa. E nedrept să-l acuzi de lipsă de patriotism, dacă bene­ficiază de avantajele practice ale noii sale cetățenii. În bagajele ei, Victoria și-a pus și câteva cărți din literatura română. Printre ele, un volum de poezii de Mircea Ivănescu.
Pescarul și soția sa ajung acasă. Aruncă pisicii plă­ticile. Victor se schimbă de haine. Brațul îl doare mai tare și asta îl convinge să meargă la doctor. Ne luăm rămas bun. Coborâm spre Rezina, privind Nistrul care curge în stânga noastră. Nu am văzut apă mai albastră ca a lui! Pe celălalt mal se ridică blocurile orașului transnistrean Râbnița. Un funicular stă de 20 de ani în­cre­menit deasupra fluviului. Îl lăsăm pe Victor Lazari în centrul Rezinei. Se duce să își facă o radiografie, apoi se va întoarce la fabrica de ciment din Ciorna. Toată lumea lui e aici, un teritoriu de numai câțiva zeci de kilometri pătrați. A mai um­blat el prin fostele republici ale URSS-ului, dar așa, în răstimpuri. Viața lui, viața adevărată, e aici, pe malul Nistrului, între Rezina și Bo­șernița. Ne strângem mâi­­nile. Îi urăm sănătate. Peste câteva zile, va ieși iar cu barca în largul fluviului. E un om muncitor, iar pen­tru el cea mai frumoasă mun­­că e pescuitul.