Prozatorul brazilian Erico Verissimo (1905-1975) a putut fi citit la noi încă din anii comunismului datorită eminentei traducătoare Micaela Ghiţescu. Această doamnă aparent fragilă, a cărei viaţă a adunat de timpuriu multă suferinţă, nedreptate şi persecuţii din partea regimului dictatorial, a re-creat în româneşte opere valoroase din literatura de limbă portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză - vreo 80 de volume până acum. (Asupra cărţii ei autobiografice Între uitare şi memorie, apărută zilele trecute, voi reveni.) Apreciat în ţara lui şi în lume drept cel mai bun scriitor brazilian al secolului XX, Erico Verissimo e originar din statul Rio Grande do Sul, în a cărui capitală, Porto Alegre, a locuit aproape toată viaţa (cu excepţia perioadelor când a călătorit prin America Latină, Europa, Orientul Mijlociu şi a anilor petrecuţi în SUA, într-o funcţie culturală.) Opera lui vastă cuprinde numeroase romane - între care capodopere sunt trilogia Timpul şi vântul, o saga a regiunii natale de la 1745 până în 1945, care rezumă toată literatura ei populară şi cultă, Domnul ambasador, o ficţiune puternic antitotalitară, şi Incident la Antares, o tragicomedie politică despre libertăţile fundamentale ale omului. Toate au apărut, mutilate de cenzură, până în 1989, şi în româneşte, şi se vindeau cu cozi la librării, căci satira dictaturii sud-americane rezona cu realitatea trăită de noi, cu abuzurile, teroarea, mizeria, minciuna propagandistică a regimului Ceauşescu. Condamnarea viguroasă de către Verissimo a oricăror forme de limitare a libertăţii de opinie, de expresie, a drepturilor omului dădea glas tăcerii noastre timorate şi ne bucura, dincolo de frumuseţea stilului şi construcţia impecabilă. Pe lângă romane, bibliografia lui conţine şi cărţi pentru copii, jurnale de călătorie, volume de memorii - toate vădind aceeaşi iubire de viaţă, claritate şi frumuseţe a scriiturii îmbibate de emoţii, altruism umanist.
În ansamblul operei care ficţionalizează o lume real-istorică, cu locuri şi timpuri autentice, în care îşi împlinesc destinele personaje normal-verosimile, nuvela (sau microromanul) Noapte din 1954 este de cu totul altă factură. Descinde parcă dintr-un caz al doctorului Freud, vizualizat de suprarealiştii belgieni (Verissimo spunea despre sine că este un pictor frustrat care, neştiind să picteze cu culori, pictează cu cuvinte). Într-o atmosferă oniric-coşmarescă, un necunoscut rătăcit de sine, amnezic, se lasă dus în aventuri absurde. Tăcut ca Mersault al lui Camus (Străinul apăruse în 1942) în faţa inflaţiei verbale a companionilor săi de ocazie, Bărbatul în gri, Necunoscutul hoinăreşte fără ţintă prin marele oraş şi nu-şi recunoaşte nici obiectele personale, despre care presupune că le-ar fi furat (în portofel are o mare sumă de bani). Înregistrează figuri trecătoare, scene, peisaje nocturne, mirosuri. Se simte culpabil de fapte grave, despre care nu-şi aminteşte nimic. Într-o cafenea, e acostat de un cocoşat care-şi câştigă hrana făcând portrete clienţilor (un fel de Toulouse-Lautrec, dar malefic şi cinic, care se crede capabil să vadă în orice om drama ascunsă şi să profite de ea). Li se alătură un "maestru al combinaţiilor”, un escroc elegant, Omul cu garoafa, eminenţă cenuşie a lumii interlope (nici un personaj nu are nume, ci doar porecle, cu excepţia pe care o veţi descoperi la sfârşitul - neaşteptat - al nuvelei). Convinşi că Necunoscutul e autorul crimei despre care scrie presa de seară, Piticul şi Omul cu floarea îl iau prizonier în periplul distracţiilor şi afacerilor lor nocturne, morbide şi lubrice, veroase şi ludice. Pe tot parcursul, îl persuadează că şi-a ucis soţia, până când însoţitorul lor pasiv şi neputincios ajunge să o creadă. Atmosfera e cea din Twin Peaks (e probabil ca David Lynch să fi citit Noapte şi să se fi inspirat din ea, fiindcă există asemănări frapante). Ambiguităţile şi misterul întreţinute cu mare artă încep să se lumineze odată cu zorile prin flash-back-uri ce relevă o traumă din copilărie şi un complex oedipian, având drept consecinţe impotenţa nervoasă a Necunoscutului, creatoare a sentimentului de culpabilitate faţă de soţie. Odată cu înţelegerea acestui adevăr, îşi recapătă memoria şi uită cele două figuri bizare cu care şi-a petrecut noaptea. Ca o întoarcere de clepsidră, un joc de gol şi plin. Originală, foarte bine scrisă şi cu o măiestrie echivalentă tradusă de Micaela Ghiţescu, Noapte de Erico Verissimo e o lectură ce te captează cu magia ei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
