Pe malul Dunării, la Brăila...
- Textele pe care le-ai semnat în revista noastră la "Asul de inimă” au stârnit curiozitatea cititorilor. Cine eşti şi de unde vii, dragă Adina?
- Vin dintr-o copilărie pe care-o simt foarte apropiată şi de care nu m-am desprins total, în ciuda faptului că am eu însămi doi copii (sau poate tocmai de aia...). S-a petrecut între Brăila, unde m-am născut, şi Bucureşti, unde stăteau ai mei; între o casă ca-n poveşti, cu o grădină fermecată şi oameni minunaţi, şi un bloc socialist, din care ieşeam dimineţile ca să merg la o grădiniţă cu tovarăşe nesuferite care te obligau să dormi după-amiaza. Dar pe atunci aveam puteri magice, cu care reuşeam să fentez orele alea de somn şi să pătrund, în schimb, în nişte locuri secrete, pe care nu le ştiam decât eu. Cât despre oraşul de pe malul Dunării, unde am continuat să-mi petrec vacanţele şi după ce am mai crescut, amintirile au rămas atât de puternice, încât s-au strecurat, fără să fi făcut parte din vreun plan, şi în cartea mea. Acum, în viaţa de om mare, locuiesc la bloc, merg la supermarket, îmi duc fetiţa la şcoală şi băieţelul în parc, scriu articole şi, printre toate astea, mă încăpăţânez să mă joc cu şi de-a literatura, sperând că într-o bună zi o să pot răspunde la o astfel de întrebare cu un text pe care-l întâlnesc deseori pe coperta vreunei cărţi. Textul spune că autorul cu pricina "s-a dedicat definitiv scrisului”. Încă n-am reuşit să-mi dau seama cum se face asta şi nici dacă e bine...
- În 2010 ai lansat "Deadline”, un roman care se află deja la a doua ediţie. Le poţi spune cititorilor noştri ceva despre el?
- Cel mai simplu ar fi să spun că e un roman inspirat din două cazuri reale, care au făcut ceva vâlvă în presă la vremea respectivă: cel al unei tinere angajate dintr-o multinaţională, care a murit în urma epuizării de la birou, şi cel al artistului Ion Bârlădeanu, care a lucrat artă pop ani de zile, neştiut de nimeni, în ghena unui bloc. Dar nu-mi place deloc varianta asta scurtă şi informativă... Mi-am dorit să fie o carte despre libertate şi despre alegerile pe care le facem, o carte în care să aştern toate obsesiile mele (odată cu scrierea ei, au dispărut), toate poveştile pe care le iubeam şi care mă tulburau. Şi, aşa cum se întâmplă când te prinde ficţiunea, au apărut personaje şi istorii noi, născute dintr-o întorsătură fericită de frază. Aşa se face că în romanul ăsta s-a strecurat un motan. A apărut fără să-l fi chemat şi a rămas acolo, până la sfârşit.
Compuneri cu extratereştri
- La lumea asta de plastic sunt, de fapt, foarte multe alternative, numai că sunt greu de dus la capăt şi presupun nişte sacrificii pe care puţini sunt pregătiţi să şi le asume (şi e firesc să fie aşa...). Fiind genul de copil care turna compuneri de câte 10 pagini, pline cu extratereşti, atunci când primea celebra temă "cum mi-am petrecut vacanţa de vară”, lucrul ăsta a fost oarecum natural. Nu-mi plăcea defel realitatea seacă din jurul meu şi simţeam nevoia s-o reconstruiesc, să-i modific contururile şi să-i presar puţin praf magic pe deasupra. Părinţii mei, deşi mândri de ceea ce numeau "talentul” meu, se îngrozeau când auzeau că vreau să-mi fac din asta o meserie. Ei cam înţelegeau povestea cu sacrificiile şi nu erau convinşi că sunt pregătită să mor de foame într-o mansardă îngheţată, ca să-mi urmez visul. Aşa că n-am putut, de fapt, să aleg să fiu scriitoare, ba chiar am ales să mă chinui vreme de patru ani cu o facultate economică. În schimb, mi-am dorit foarte mult să scriu şi cum, din fericire, nu trăim chiar într-un roman de Knut Hamsun, se pot găsi soluţii de supravieţuire şi în cazul ăsta.
- Ce-au spus părinţii după ce ţi-au văzut cartea publicată?
- Cu tata a fost o întreagă telenovelă. A fost printre primii cititori ai cărţii, dar prima dată n-a putut să treacă de capitolele de început. Mi-a atras atenţia chiar că, atunci când redai conversaţii, nu se face să nu pui liniuţă de dialog! După o scenă de familie demnă de un scenariu de Răzvan Rădulescu, s-a pus pe citit şi apoi a devenit cel mai bun critic şi PR de care aş fi putut avea parte. Iar cu mama e simplu... Fiind şi eu mamă, pot să bag mâna-n foc că, atunci când fetiţa ta scrie orice, chiar şi un tratat despre cum astrele influenţează culoarea rujului, eşti extrem de mândră de ea.
- Ţi-ai găsit un echilibru financiar? Se poate trăi din scris?
- Se poate trăi din scrisul jurnalistic, nu din literatură. După ce câţiva ani m-am îndeletnicit cu o facultate economică şi diverse job-uri în domeniul ăsta, m-am aruncat spre jurnalism cu un fel de disperare. Era cel mai aproape de ce voiam eu să fac, un fel de poartă deschisă către lumea aia magică în care totul gravita în jurul scrisului. Inventam scuze ca să fug de la serviciul meu în asigurări şi să fac reportaje (pline de naivităţi) pentru "Dilema Veche”. Mi se părea o super-aventură. Aşa că, încet-încet, am ajuns în presă, am rămas acolo o vreme, până când am început să simt că scrisul e, de fapt, în altă parte.
- Ca să termin "Deadline” a trebuit să-mi dau un... deadline, adică să fac o pauză de trei luni de la job-ul din presă şi să mă retrag la casa părinţilor mei de la ţară. Ştiu că sună a clişeu romantic, dar în cazul meu a funcţionat. Săptămânile alea în care n-am făcut nimic altceva decât să mă scufund cu totul în lumea cărţii au fost printre cele mai fericite din viaţa mea. Ca o reîntoarcere în copilărie, cînd stăteam de dimineaţa până seara absorbită de jocurile şi lumile mele, într-o stare de vrajă. Vrajă tulburată, de data asta, doar de umbra vinovăţiei faţă de fetiţa mea, pe care o lăsasem acasă. Şi de dor...
Clara şi fata albastră
- Ea ce crede despre cartea ta?
- Clara e foarte mândră de "cartea albastră cu fată pe copertă”. Când mi-au sosit exemplarele de autor din tipografie a fost de-a dreptul impresionată: "Mami, tu chiar ai scris TOATE cărţile astea?”. Acum vrea să ştie când mai fac alta şi ce-o să fie pe copertă. I-am spus o dată că n-am inspiraţie şi s-a oferit să mă ajute ea: să scriem împreună o carte pentru copii, despre un zmeu fraier şi încurcă-lume...
- Cum te simţi în cercurile literare? Există şi prietenii adevărate între scriitori sau numai vanităţi şi invidie?
- Nu am fost niciodată la cenacluri şi nici nu ştiu cum stă treaba cu grupurile literare. Dar în viaţa literară de pe Facebook mă simt foarte confortabil (zâmbeşte). În rest, deşi nu am prea mulţi prieteni scriitori în viaţa reală (chiar glumeam odată, că prietenii mei sunt oameni normali, nu scriitori), nu văd de ce nu ar putea exista prietenii adevărate între ei. Eu una sunt bucuroasă că, odată cu cartea asta, am cunoscut câţiva oameni pe care-i admir foarte mult şi ca scriitori. Unul dintre ei este Răzvan Petrescu, care a fost lectorul şi redactorul cărţii mele...
- Să fii mamă a doi copii nu prea se potriveşte cu profilul unei scriitoare. Cum împaci lucrurile? Cum reuşeşti să găseşti timp doar pentru tine şi pentru scrisul tău?
- Dacă ne gândim că o scriitoare e femeie, iar o femeie e foarte probabil să devină mamă în decursul vieţii ei, îmi place să cred că nu e o incompatibilitate aşa de mare între aceste două roluri. Într-adevăr, trebuie să renunţi de foarte multe ori la orice speranţă de a avea un cât de mic moment de solitudine, iar într-o casă plină de copii (uneori ajunge şi unul pentru a o umple...) devine aproape imposibil să-ţi găseşti acea "room of one's own” ("o cameră numai pentru tine”) de care vorbea Virginia Woolf. Dacă într-o familie cu un tată scriitor e foarte probabil să auzi "Sst, linişte, tati scrie!”, atunci când mama e scriitoarea, vorbele astea îşi pierd orice sens. Secretul e extrem de pragmatic şi se cheamă bonă. Şi muuult mai puţine ore de somn. Şi multă organizare. Şi da, e al naibii de greu! Dar uneori, tocmai din experienţa asta extrem de intensă se poate naşte ceva frumos.
Alb şi lumină
- La ce lucrezi acum?
- Cum arată o zi frumoasă din viaţa ta?
- Scris de dimineaţă, în linişte, apoi muuultă joacă cu Clara şi Anton, citit leneş de după-amiază, taclale cu prietenii şi-un pahar cu vin alb pe înserat. Dacă pe lângă toate astea există şi o mare, undeva în fundal, atunci e chiar perfect.
- Cum îţi imaginezi viaţa de acum încolo?
- Cum tocmai mă pregătesc să închei nişte vremuri extrem de zbuciumate, aşa cum se întâmplă atunci când iubirea îşi ia zborul dintr-o casă, simt o nevoie intensă de alb şi de lumină. Cam aşa îmi doresc să arate viitorul, habar n-am detalii concrete, astea vin întotdeauna de la sine, dar ştiu că o să fie bine. Şi că o să vină o vreme când o să fiu destul de liberă şi fără griji ca să pot citi Thomas Mann, "Opere complete”. (râde)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
