Sărbătoarea picturii - Interviu cu criticul de artă RUXANDRA GAROFEANU

Toamna culturală bucureșteană debutează grandios, cu cea mai mare expoziție de pictură contemporană organizată vreodată în România

Astăzi, pe 27 septembrie, la parterul Biblio­tecii Naționale a României din București, va fi deschisă o uriașă expoziție de artă contemporană românească, așa cum nu am mai văzut până acum. Un adevărat eveniment cultural care sinte­tizează 40 de ani de pictură (dintre 1950 și 1990) și adună operele a peste 200 de artiști, cei mai mulți dintre ei, seniorii de aur ai picturii noastre. Trei curatori de notorietate garan­tează calitatea deosebită a expo­ziției: Ruxandra Garofeanu, critic de artă, Dan Hăulică, președin­tele de onoare al Asociației Criti­cilor de Artă, și Paul Gherasim, pic­tor de elită și mentor al multor generații de plasticieni. Expo­zi­ția, care va avea cu siguranță un impact major în viața noastră artistică, va fi deschisă până la 1 decembrie 2012. Detalii despre aventura facerii ei și despre po­veș­tile, adesea pline de tragism, ce stau ascunse în spatele celor peste 500 de tablouri din expo­ziție, am aflat de la d-na Ruxandra Garofeanu, organizatorul principal al evenimentului.

Aventurile unei expoziții

- Cum s-a născut această expoziție, atât de "nos­talgică”, doamnă Ruxandra Garofeanu? Cui îi mai arde de pictura epocii comuniste din România?

- Expoziția aceasta s-a născut dintr-o discuție cu colegii mei. Am constatat, pur și simplu, că arta din anii '50-'90 a dispărut! A dispărut din muzee, a dispă­rut de pe piață. Mai sunt puține muzee în țară cu artă contemporană românească. Iar la București, Muzeul Național de Artă Contemporană face numai expoziții temporare unde, în mod bizar, nu poți vedea artiștii de marcă din expoziția de acum: Constantin Flondor, Marin Gherasim, Vladimir Șetran, Sultana Maitec, Mi­hai Sârbulescu, Viorel Mărginean, Silvia Radu, Henry Mavrodin, Teodor Moraru, Ion Nicodim, Ion Bițan... Și ei sunt doar câțiva dintre cei peste 200, pe care îi puteți vedea acum, în expoziția de la Biblioteca Națio­nală, pe care am intitulat-o "Artistul și puterea - Iposta­ze ale picturii românești în perioada anilor 1950-1990”. De ce am ales acești ani? Pentru că 1950 este anul când se înființează Uniunea Artiștilor Plas­tici, iar 1990 este anul cotiturii istorice, care a dus la mari schimbări și în artă. Din cauza numărului mare de lucrări, am ales Biblioteca Națională, care alături de Ministerul Culturii ne-a luat sub patronajul său și ne-a oferit un spațiu generos, de 2300 metri pătrați. E bine de știut că multe țări din Estul Europei au încercat să facă astfel de expoziții retrospective mari, ca a noastră. De pildă, în Lituania s-a făcut o asemenea expoziție extraordinară. Și pot să vă mai spun că despre expo­ziția noastră s-a aflat deja peste mări și țări. Asta a fost pentru mine o mare surpriză.

- Cu câte muzee, colecții și ateliere de artiști ați colaborat pentru expoziție?

- 26 de muzee și 26 de colecții din România au colaborat cu noi, 58 de ateliere de artiști din București și din țară și trei colecții din Franța. E mult, e puțin, vom vedea. Am lucrat cu foarte mulți artiști, m-am dus direct la ateliere și am luat lucrări, pentru că știam că întotdeauna artistul își ține pentru el cele mai importante lucrări, cele mai dragi. Nu le vinde, nu le dă. Dar ce m-a uluit a fost că majoritatea artiștilor își reneagă lucrările de tinerețe și țin cel mai mult la lucrările recente. În plus, domnul Hăulică, domnul Paul Gherasim și cu mine ne-am mai luptat și cu urgia acestei veri secetoase. Domnul Ghe­rasim a avut chiar probleme cu sănătatea și acum este în spi­tal, dar, în pofida vârstei, are o ener­gie aparte, energia omului care vrea să construiască, să lase în urma lui ceva. Chiar și așa, din spital, tot mă îndrumă!

- Cât a durat alcătuirea a­ces­tei expoziții gigantice?

- Un an și jumătate! Mai re­pede n-am putut s-o scoatem la capăt, pentru că biro­crația e lege în România. Mu­zeo­graful român preferă să ră­mână cu inventarul în brațe, decât să miș­te opera de artă. De asta, arta românească nu e cu­noscută. Biro­crația n-a fost însă singura piedică. A trebuit să căutăm prin muzeele și colecțiile din țară și am trăit adevărate aventuri prin labirinturi. Am găsit, de pildă, foarte greu o lucrare la Muzeul din Iași, deși avea 6 metri pe 2! Eu am luat toate revistele "Arta”, din 1954 până în 1994, și am găsit acolo, că de acolo am pornit, poze alb-negru cu picturile care mă interesau. Și am trimis mail-uri pe la toate muzeele din țară, să întreb de ele, pentru că nu știam unde se mai află. În comunism, nici un artist nu era înștiințat ce drum lua, în ce mu­zeu ajungea vreo lucrare de-a lui, cum­pă­rată de Stat. Parcă dispăreau în noap­te. Mulți artiști au fost surprinși că le-am găsit tablourile, după atâția ani.

- Cum ați gândit expoziția? Pe ce criterii?

- Am vrut să arătăm valorile care au străbătut acești 40 de ani de istorie românească. Unii dintre artiști sunt în viață, alții au dispărut, dar le vom vedea lucrările. Întâi de toate, am vrut să ară­tăm că alături de realismul socialist, în România a existat și o artă așa-zis neo­ficială, o alternativă. Partea "de lângă comunism”. Și în al doilea rând, că în chiar inima realismului socialist, s-au făcut unele lucrări care, dacă nu ținem cont de titlu, sunt artă pură. Dar expo­ziția va fi benefică în primul rând pen­tru generația tânără, care nu-i cunoaște pe destui dintre acești maeștri. Tinerii de acum vor putea vedea artiști de care habar nu au că există. Cine este Vincențiu Grigo­rescu, cine e Toma Roată sau Pavel Ilie? Toți, mari artiști! Pavel Ilie, de pildă, n-a mai avut la noi o expo­ziție de prin anii '70. După care a plecat din țară și știți cum se în­tâmpla, artiștii erau scoși de peste tot, ca niște pro­scriși, lucrările le erau lăsate să zacă în depozite, le-am găsit pe unele într-o stare jalnică! Asta când le-am putut găsi, pentru că unele nu mai sunt de găsit. Dar sunt și pictori despre care nu știți, pentru că pur și simplu nu au avut voie să expună în acei ani. Și dacă li s-a per­mis, s-a întâmplat foarte târziu sau chiar după moarte. Așa a fost Mircea Teodorescu, fratele lui San­du Tudor, viitorul călugăr Daniil, care a pătimit și el, indirect, pentru Rugul Aprins. Expoziția va fi, așadar, o surpriză pentru mulți.

- Ce artiști din diaspora aduceți în fața publicului bucureștean?

- Diaspora are un loc foarte important în această expoziție! Sunt prezenți toți cei plecați, unii mai tineri, cum sunt Christian Paraschiv sau Mircea Milcovici, alții plecați de zeci de ani, cum a fost cazul lui Horia Damian sau al lui Aurel Cojan, și care au lucrat până în ultima clipă a vieții lor. Damian a murit anul trecut, dar va fi prezent prin lucrările lui în expoziția noastră, prin amabilitatea unor colecționari și a Muzeului Na­țio­nal de Artă Contemporană.

Oazele pictorilor și arestul lui Pallady

- Înainte de 1989, ați lucrat în Televiziunea Română, realizând emisiuni memorabile, dedicate artelor plastice. V-au ajutat filmările de atunci?

- Nu uitați că înainte de '89, televiziunea era a conducătorului statului, nu a mea. Filmam ce puteam, nu ce doream. Pe atunci, evadam în secolul XIX sau, cel mult, în prima parte a secolului XX. Posibilitatea să te abați prin contemporaneitate era interzisă, deși mare pictură s-a făcut totdeauna, existau oaze, "rezer­vații de intelectuali”. Ele au existat în toată acea perioadă. Așa a fost la Muzeul Aman, unde veneau să lucreze studenți, dar și modele pe care le plătea mu­zeul. Și veneau studenții, venea și Pallady, venea un Henri Catargi, venea Ghiață, veneau pictorii cei mari. Și domnul Paul Gherasim a făcut parte dintr-o grupare în anii '50, Gruparea Andreescu. A fost spulberată de comisiile acelei vremi! În 1953, când grupul lor de 15-20 de plasticieni a vrut să expună peisaj în spirit an­dreescian, comisia le-a respins lucrările. Au zis că sunt prea melancolice... Și la Timișoara a existat "Gruparea 111”, a lui Flondor, Bertalan și Cotoșman, care prin venirea lui Doru Tulcan au devenit prestigiosul grup "Sigma”, grup care a lăsat urme adânci în arta timi­șoreană și a României. Ca să nu mai vorbesc de su­perba "Școală de la Poiana Mărului”, din anii '65, când Horia Bernea a adunat în jurul lui foarte mulți artiști, câțiva foarte buni, ca Teodor Rusu, Teodor Mo­raru, Ion Dumitriu, Milcovici. A mai existat o oază de fericire, spre care alergau artiștii în fiecare an, la Tes­cani, de unde nici Bernea nu lipsea, deși șef de școală acolo este Ilie Boca, care a influențat toată zona Ba­cău­lui și a făcut-o să înflorească. La Tescani s-a născut și grupul "Prolog”, cu Paul Gherasim și Christian Pa­ras­chiv și destui alții. Ei au ajuns acolo când erau merii înfloriți în parcul conacului și s-au hotărât pe loc să picteze, cu umilință, miracolul naturii. Pictorilor le-a plăcut totdeauna să viseze frumos!...

- Chiar și în anii cei roșii?

- De fapt, nu le-a fost deloc simplu. Marele Palla­dy, de pildă, în timp ce picta, a fost săltat din Cișmigiu de milițieni și dus la post. În anii '50, n-aveai voie să desenezi în parcuri, fără aprobarea Miliției Capitalei. Și Pallady n-a cerut aprobare, nu a vrut. Și cum stătea el fericit în parc și făcea schițe în caietele lui celebre, l-au arestat. L-au arestat în timp ce desena flori. Dar Pallady n-a fost singurul. Tocmai de aceea, am ținut cont în expoziție nu numai de operele artiștilor, ci și de epoca de atunci. Și odată cu ea, de marile expoziții din acei ani, când au fost retrospective importante: Gri­gorescu, Iser, Andreescu, expoziția Țuculescu în '66, la Dalles. Noi le vom marca și acum în expoziția noastră. Pentru că în acei ani grei, '50, cu atmosfera lor de o duritate pe care nu ți-o poți închipui decât dacă ai trăit-o, se mai strecurau și lucruri frumoase. Cum a fost expoziția Brâncuși, din 1957. Că a fost cu ușile închise, doar pentru inițiați, e adevărat, dar s-a făcut. Și s-a făcut și expoziție Pallady, la moartea lui. De toate acestea ne-am agățat acum, ca de-o respirație sacadată într-un aer rarefiat.

Sala reperelor

- Ce secrete mai ascunde expoziția dvs.?

- Expoziția începe cu o sală numită "Repere”. Sunt reperele acestor peste 200 de artiști. Pentru unii, repe­rul a fost Andreescu, pentru alții a fost Luchian. Alții au avut dascăli care s-au chemat Brauner, Șirato, Ste­riadi, Ressu... Aceștia vor figura la repere. Expoziția depășește limita anului 1950, prin acești mari artiști interbelici. Vrem să arătăm că nu se pot face mari expoziții cu rupturi în artă. În pictura românească nu au existat rupturi. Expoziția aceasta este un portret colectiv al picturii românești.

- Ce impresie își poate face un vizitator român sau străin, despre pictura noastră din anii '50 - '90, vizitând uriașa expoziție de la Biblioteca Națională?

- Expoziția va fi, pentru două luni de zile, marele muzeu de artă contemporană al României. Păcat că ține puțin. Două luni nu ajung pentru acest eveniment. După ce se va închide, eu cred că expoziția ar trebui să fie itinerată prin țară, în toate orașele mari. Ideal ar fi să ducem expoziția și în străinătate. Eu cred că străinii care vor avea acces la acest regal de pictură vor avea despre noi și arta noastră o altă percepție după ce vor vizita expoziția. Ea este o carte de vizită ideală a artei românești contemporane. Și o lecție fabuloasă pentru generația tânără.