Şi dacă este adevărat? Dacă muntele sacru al dacilor, Kogaion, există cu adevărat? Dacă aş putea să merg şi eu pe urmele lui Zamolxe, marele zeu al dacilor? Deja imaginaţia zbura departe, ca norii purtaţi de vânt. De unde a apărut această legendă a lui Zamolxe şi a Kogaionului, muntele sfânt? Cele mai vechi însemnări sunt bineînţeles de la greci, din antichitate, primul dintre ei fiind Herodot. Acesta povesteşte despre Zamolxe că era un fost sclav al lui Pitagora. După ce a redevenit om liber, s-a îmbogăţit şi s-a întors acasă, în Tracia. Aici şi-a făcut "o odaie”, unde primea ca oaspeţi pe cei mai de seamă conducători, învăţându-i că nici ei şi nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde vor trăi veşnic. Zamolxe, cunoscut şi ca Gebeleizis, a pus să fie săpată "o subterană” în care a dispărut timp de trei ani, concetăţenii lui crezându-l mort. După trei ani însă, a reapărut şi, în felul acesta oamenii au fost convinşi că există viaţă după moarte şi că ce spune el este adevărat. Herodot povesteşte acestea pe la 450 înainte de Hristos şi ceea ce spune el s-ar fi întâmplat cu aproximativ o sută de ani înainte, deci între 546 şi 478 î.H.
O altă personalitate a antichităţii, Strabon, marele geograf grec, scrie şi el ce a aflat de la înaintaşii săi despre Zamolxe şi daci, lărgind un pic legenda cu noi amănunte. După Strabon, Zamolxe fusese sclav la Pitagora, însă umblase mult, până în Egipt, tot pentru a învăţa. Întors acasă, în Tracia, a devenit mai întâi mare preot al regelui şi abia apoi s-a retras într-o peşteră pe vârful unui munte, oamenii considerându-l zeu. Aici apare primul indiciu concret despre muntele lui Zamolxe: "Şi muntele a fost considerat ca sfânt şi-l numesc sfânt, numele lui e Cogaenon, la fel cu numele râului ce curge pe lângă dânsul”. Acesta este singurul indiciu concret, pentru a afla unde se află muntele sfânt al dacilor. Strabon mai povesteşte despre înţelepciunea şi obiceiurile lui Zamolxe, că ştia astronomie, cunoştea bine numerele şi îşi învăţa discipolii să trăiască în mare cumpătare şi fără să mănânce carne de animal.Mai târziu, pe la anul 100 după Hristos, istoricul roman, de origine iudaică, Ioseph Flavius, descriind obiceiurile esenienilor, spune că "traiul lor seamănă cu al aşa-numiţilor polistai de la daci”, sanctuarele fiind amplasate şi la ei sus, pe munţi, cât mai aproape de cer.
Plecând de la aceste sumare informaţii, aflate în izvoare străine, mulţi istorici şi oameni de litere români s-au apucat să "demonstreze” diferitele locuri în care s-ar afla Kogaionul. Mihail Sadoveanu susţinea că este în Munţii Călimani, Nicolae Densuşianu considera că este Vârful Omu, Constantin şi Hadrian Daicoviciu credeau că muntele "Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului din Munţii Orăştiei, cu complexul său de sanctuare, în timp ce C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu par a admite că Cogheionul ar fi muntele Gugu, aflat în apropiere de Caransebeş. Pe cine să crezi mai întâi? Cine are dreptate? Cine are argumente convingătoare? Tocmai când mă gândeam că am ajuns într-o fundătură şi că este imposibil să verific adevăruri aflate în zone geografice foarte îndepărtate, am descoperit că Dinu C. Giurescu se bazează în teoria sa pe o carte celebră în perioada interbelică, scrisă de Alexandru Borza.
Sanctuarul dacilor
Naturalist de excepţie, al cărui nume îl poartă astăzi Grădina Botanică din Cluj, Borza făcuse în anii '40 ceea ce ar fi trebuit să fac eu acum: bătuse la pas toată ţara şi scrisese o cărticică cât o broşură, de numai 20 de pagini, despre locul în care credea el că se afla Kogaionul, intitulată "Sanctuarul Dacilor”. Argumentele sale sunt bine documentate din punct de vedere istoric şi, cel mai important, bine verificate pe teren.Pe scurt, Alexandru Borza foloseşte mai multe metode pentru identificarea Kogaionului şi încearcă să vadă ce iese la intersecţia lor. Prima metodă este cea istorică, din scrieri, şi ea nu ne ajută prea mult, pentru că ne spune doar că Kogaionul este un munte înalt, cu o peşteră în vârf, unde locuieşte Marele Preot, şi cu un râu în apropiere, ce poartă numele muntelui. A doua metodă este cea lingvistică. Borza demonstrează că numele de Gugu ar putea să provină de la cel de Kogaion. A treia metodă este cea geografică, şi aici el are cel mai bun argument: deşi a cunoscut toţi munţii României, niciunul nu corespunde mai bine descrierii istorice. Muntele Gugu are peste 2000 de metri, are un izvor lângă el care se numeşte Izvorul Gugului şi... chiar în vârful său există o peşteră locuibilă! A patra metodă este cercetarea arheologică, însă nimeni până la Borza nu cercetase peştera de pe muntele Gugu, şi nici în zilele noastre nu s-a încumetat vreun arheolog să ajungă la ea. Argumentele lui Alexandru Borza erau atât de cumpănite şi prezentate atât de calm, fără exagerări mistice sau speculaţii personale, încât la sfârşitul celor douăzeci de pagini, am sărit în sus de bucurie, de parcă tocmai găsisem harta către centrul pământului. Aşadar, Muntele Gugu era Kogaionul, muntele sacru al dacilor? Cel mai probabil. Mi-am amintit de gugulanii de la poalele muntelui, pe care îi cunoscusem şi despre care am scris, şi care m-au uimit prin încăpăţânarea cu care păstrează până în ziua de azi obiceiuri româneşti ancestrale. Oameni gospodari ce ţin la pământurile lor mai presus de orice, unii spunând chiar că ei sunt cei mai curaţi descendenţi ai dacilor. A doua zi mi-am făcut bagajul. Direcţia: Munţii Retezat-Godeanu.
Arhiva exploratorilor
Mircea Goloşie conduce "Hobby Club Jules Verne” din Buziaş. De cum intri pe poarta casei sale, totodată şi sediu al clubului, ai imediat senzaţia că eşti în spaţiul unui aventurier. În capătul boltei de viţă de vie se află un garaj improvizat, în care două maşini Aro stau echipate de drum, gata oricând să pornească în expediţie. Intri în casă, şi holul este burduşit cu tot felul de aparate de emisie-recepţie, radare şi detectoare.De jos până în tavan, stau unele peste altele carcase metalice cu zeci de butoane, ecrane şi fire de-ai zice că poţi comunica şi cu planeta Marte. Imediat în stânga, ajungem într-o cameră de lucru şi ne aşezăm la masă. Pereţii sunt dublaţi cu cărţi înghesuite, şi pe verticală, şi pe orizontală. Peste tot sunt agăţate hărţi cu marcaje. Camera pare mai degrabă cabina unui vapor plecat să facă înconjurul lumii. Iar Mircea Goloşie, cu aerul unui căpitan trecut prin multe furtuni, mă întreabă:
- Ai vrut să mergi pe Muntele Gugu şi ai ajuns la Buziaş! Cu ce pot să te ajut?
Ajunsesem iniţial la Haţeg. De acolo am pornit la Caransebeş, în zona gugulanilor, acele sate risipite la poalele muntelui. Am înconjurat Munţii Ţarcului şi am luat la rând toate cătunele de la Rusca până la Cornereva. Timp de trei zile, am căutat bătrâni care să ştie legende despre Muntele Gugu, o amintire, o întâmplare sau o mărturie. Nimic. Toţi gugulanii din acea zonă mi-au spus că ei nu au mers niciodată pe muntele Gugu, de la care de bună seamă li se trage numele. Aşa că din Caransebeş am luat-o către Lugoj şi apoi către Buziaş, unde ştiam că există acest Club şi căpitanul său, un împătimit al muntelui, care cu siguranţă auzise de Zamolxe şi Muntele Sacru al dacilor. "Sigur că am auzit, ba chiar am fost de mai multe ori acolo!” îmi spune cu entuziasm Mircea Goloşie. "Există şi e, într-adevăr, un munte special! Ceva inexplicabil se întâmplă acolo. Echipa noastră a măsurat radiaţiile şi sunt în parametrii normali. În schimb, locul are un magnetism ciudat, cu fluctuaţii. De exemplu, busola indică nordul, însă din când în când începe să i se învârtă acul şi îl caută fără să îl găsească.Am petrecut mai multe zile pe vârful Gugu. Aşa am observat şi lumini ciudate, ce apar în special noaptea, între ora nouă şi nouă şi jumătate. Un alt fenomen rar este cel de rectanţă: pietrele se mişcă, se deplasează. În mod spectaculos, pe Gugu rectanţa este negativă, adică pietrele se mişca în sus, spre deal. Poţi vedea dârele lăsate în urmă, un mic şanţ şi pământul adunat în capătul pietrei, din cauza mişcării. Peştera există şi ea, chiar în vârful muntelui! Am văzut-o, am studiat-o atât cât am putut. Dacă mă întrebi pe mine, nu are cum să fie naturală. Intrarea e făcută din două pietre megalitice, peste care a fost adăugată o alta, de mărime impresionantă. E lungă peştera, şi toate pietrele ce îi formează pereţii, cât şi cele ce sunt puse deasupra, în chip de acoperiş sunt aşezate de mână de om, nu au cum să fie naturale, deşi nu se vede vreo urmă de cioplire”. Mircea Goloşie scoate câteva dosare vechi şi îmi arată arhivate fotografii făcute peşterii de pe Gugu de Alexandru Borza, aşa cum a descoperit-o el în 1942, dar şi fotografii recente, făcute de cei de la "Hobby Club Jules Verne”. Îmi citeşte din notiţele luate de el într-o agendă veche, cu scris mărunt. "Ciobanii din zonă ştiu că este un loc special. Cei mai mulţi se feresc să amintească acest loc de sărbători, de teamă să nu le moară oile sau să păţească vreo nenorocire. De altfel, pe platoul de lângă peşteră, nu îşi ţine nimeni oile. Unii ciobani spun că cine a păscut turma acolo s-a trezit cu un ger năpraznic în august şi i-au îngheţat toate oile, sau că stâna i-a fost trăznită. Se mai spune că un cioban a intrat în peşteră, ba chiar a coborât în grota de sub ea, şi acolo a văzut un şarpe uriaş din aur. Nu cred aşa ceva, cel mult poate să fi fost un sanctuar din piatră aurit”. Apoi Mircea Goloşie pune pe masă hărţile şi îmi arată traseele pe unde se poate intra către vârful Gugu. Înainte de a ne despărţi, îmi mai dă un ultim sfat: "Şi treci prin Zărveşti. Doar ăla e satul ciobanilor care ştiu taina muntelui Gugu!”.
Muntele ciobanilor
Degeaba ai căuta pe hartă drumul ce duce în satul Zărveşti. E ca o intrare secretă, chiar din mijlocul oraşului Caransebeş. Nu există indicator: o străduţă se face în dreapta, trece pe lângă biserici, şi când crezi că se termină, că ai ieşit din oraş, satul se întinde în faţa ta printre lanuri de porumb şi livezi.Zece minute cu maşina şi ai ajuns. Sat e un fel de a spune, pentru că toate casele, pe-o parte şi pe alta, sunt ca nişte palate. Porţi uriaşe pictate, case mari, lungi cât o şcoală, toate lipite una de alta. Sub ferestre, pe câte o băncuţă, stau bătrânii, deasupra acoperişurilor roşiatice se vede Muntele Mic. Din om în om, am ajuns la bătrânul Dăscălescu, unul dintre cei mai vechi ciobani din sat. Are o casă făcută din cărămizi înflorate. Are mai bine de optzeci de ani, şi nepotul său îmi recomandă să vorbesc mai tare. Moş Ion se aşează la masă şi îndreptând spre mine o ureche, îmi ascultă întrebările. Tace, clipeşte de câteva ori şi stă sprijinit în baston. Cu privirea pierdută în amintiri, începe apoi să îmi povestească. "Muntele Gugu e cel mai frumos munte de la noi. Te-ai dus degeaba pe văile de la Cornereva: ei aveau alt munte. Aici, fiecare sat e cu muntele lui. Şi Gugu era al zărveştilor. Din moşi strămoşi, aşa ne-am pomenit, mergeam cu oile acolo. Vârful Gugu e al nostru. Vârful mai mic de lângă era al brănenilor, şi de-aia aşa i-am şi zis, Vârful Bran. Pe lângă noi, mai erau de la Cracul peşterii în stânga şi în dreapta locurile numite Al ilovenilor şi Al apadenilor, că acolo veneau cu oile din încă două sate de aici, Ilova şi Apadia. Eu am pornit când eram fecior cu oile şi aveam două oi. Cel mai mult am avut după însurătoare, optzeci de oi. Nu am avut oi multe, da' am muncit mult ca cioban. Era viaţă grea, dar foarte frumoasă. Din primăvară până în toamnă, stăteam în munte şi nu mâncam alta decât urdă sau caş sau caş lungit cu apă. Era bătaie, care prinde ceaunul să mănânce crusta de mămăligă de pe el. Şi de multe ori, la masă, mai băgam câte o bucată de mămăligă în opincă, sub talpă, să am ce mânca mai târziu. Când ploua sau era furtună, intram în pădure unde era uscat, o picătură de apă nu ajungea.Şi în rest, mergeam cu oile, dormeam la umbră şi mai ziceam la fluieră, să cântăm şi noi ca păsările din crâng, în zori, sau după cum erau doinele vechi”.
Altceva bătrânul nu mi-a spus. Mi-a descris în amănunt vârfurile şi văile, unde sunt izvoarele şi cum miroase iarba altfel, de la o zi la alta. Despre Zamolxe nu auzise. Nu văzuse lumini ciudate, poate doar stele căzătoare, şi nimic neobişnuit nu îi atrăsese atenţia în toţi acei ani de ciobănie. Văzuse în schimb peştera din vârf. "Ieee, aşa peştera aia din pietre mari. De câteva ori m-am băgat în ea, de vreme rea. Fain adăpost, altceva nimic”, spune moş Ion.
Am plecat de la el strângându-i mâna bătrână şi noduroasă. L-am văzut intrând înapoi în curtea plină de copiii şi nepoţi. O familie tipică de gugulani, ce trăieşte câte trei-patru generaţii sub acelaşi acoperiş. Eram descumpănit: nu aflasem nimic senzaţional. Am scos harta şi am privit drumul pe care mi-l propusese bătrânul, "cel mai scurt şi cel mai sigur”: era de vreo 20 de ore, cu rucsacul şi proviziile în spate. Am hotărât să o iau pe la barajul de acumulare de la Gura Apei.
Printre stele
Am pierdut o zi, urcând pieptiş pe drumuri forestiere ce se înfundau, fără să văd niciun marcaj. Nu aş fi ghicit niciodată drumul: trebuia să o iau chiar prin albia Râului Şes, mi-a dezlegat taina un pădurar. Potecuţa e doar de câţiva centimetri, ascunsă pe sub frunzele gigantice de brusturi. Când poteca a dispărut şi a trebuit să merg de-a dreptul prin pietrele uriaşe şlefuite de râu, a început şi marcajul, o linie roz, ce apărea din loc în loc. Gata! Eram pe drumul cel bun către Kogaion, muntele sfânt al dacilor!
Drumul prin albia Râului Şes nu e greu, doar că pe alocuri trebuie să sari din piatră în piatră. Apa vuieşte necontenit şi aduce de sus, din munte, un aer răcoros. După aproximativ un kilometru, marcajul o ia brusc la dreapta. Imediat ce am urcat malul râului, m-am trezit în pădure, cu un munte aproape vertical deasupra mea. Poteca şerpuieşte până sus, pierzându-se în întunecimea brazilor. Au urmat patru ore de urcuş. În primele două, gândurile dau năvală: dacă nu am apă destulă, dacă izvoarele sunt secate sus, dacă apare ursul, dacă nu găsesc refugiul, dacă...dacă... Şi apoi, încet-încet, se potolesc şi dispar ca prin minune. Hainele sunt ude, parcă am stat în ploaie, şi mă opresc să beau o gură drămuită de apă. Liniştea e totală, doar inima bate ca o tobă în piept. Şi nici un gând. Urc mai departe, muntele exorcizează încet toate grijile. Râul nu se mai aude. Fagii devin brazi, şi deja se vede lumina dincolo de ei. Se răresc până când în faţa mea rămâne un plai şi chiar în dreapta refugiul, nou-nouţ, făcut din piatră şi lemn. Deasupra lui e Şaua Branului, iar în stânga, Vârful Gugu, la 2297 de metri. Mă aşez la masa de piatră a refugiului şi când noaptea începe să se lase privesc locul şi răsfoiesc notiţele.
Deci, aici trăia Zamolxe! În liniştea deplină a muntelui, aproape, cât mai aproape de cer. Sus, pe vârful pietruit al Kogaionului era peştera sa, dar cu siguranţă pe lângă el trăiau şi câţiva "polistai”, acei preoţi-învăţaţi, care cel mai probabil erau numiţi aşa pentru că întemeiau oraşe, polisuri, punând la temelia lor credinţa. (În partea de peste munţi a Daciei, înspre Histria, erau numiţi "călători prin nouri”.) La ora asta, Marele Preot şi polistaii săi mâncau cina obişnuită: malană, o mâncare simplă, făcută din mei sau grâu, amestecat de obicei cu brânză şi unt sau chiar cu miere. Nu mâncau niciodată carne, doar fructe de pădure, ce se găsesc din abundenţă peste tot, sau mâncare ciobănească. Duceau o viaţă aspră şi austeră. Meditau în liniştea pietrelor gri, se plimbau, observau natura în toată splendoarea ei şi ştiau că nu aceasta este viaţa adevărată, ci cea care vine după moarte.
Greierii încep să susure nesfârşit. Apar stelele. Munţii par valuri uriaşe ce răsfrâng lumina lunii, şi în noaptea liniştită, pare că este lumină ca ziua. Studiau mişcarea planetelor, rotirea lor tăcută. Pe celălalt munte, Borescu, lumini bizare apăreau şi dispăreau.
Acasă
Alături de soarele blând al dimineţii, în două ore am urcat prin Şaua Branului, am trecut de Stâna Trăznită şi am ajuns în vârful Gugu, în vârful Kogaionului. Am început să caut peştera. Mai întâi din ochi, apoi din bolovăniş în bolovăniş. Câteva pietre mari răsturnate. Acolo trebuie să fie! Le dau înconjur, mă urc deasupra lor şi privesc. Asta este! Intrarea se vede clar, deşi pietrele sunt sparte şi surpate. Nu se poate intra, dar am găsit-o! Stau să îmi trag sufletul. De când am pornit de la refugiu, am urcat două ore neîntrerupt, am luat grohotişul pieptiş, am scurtat prin jnepeni. Aşadar, asta este peştera lui Zamolxe! Stau un pic cu ochii închişi, încercând să "simt” ceva.Nimic. Nici energii, nici Axa Lumii, nici electro-magnetism ciudat, nimic. Vârful muntelui nu se ridică să zboare, şi nici lumini ciudate sau ceţuri care să îl facă invizibil nu apar. Cât vezi cu ochii, doar stâncăraie gri şi plaiuri gălbejite de soare. Până la urmă, nici peştera nu e cine ştie ce: câteva stânci, acolo, rostogolite. Nici măcar un însemn misterios sau vreo scrijelitură mai bizară. Ce să fac? Să iau piatră cu piatră, să răscolesc munţii ăştia? Să mă bag prin toate cavernele de granit ce îmi par de la distanţă locuri tainice? Ce loc sacru mai e şi pustietatea asta mută, îngrămădirea asta fără noimă de pietre, prin cleanţuri şi văioage sălbăticite? Unde e templul Marelui Preot? Unde e locul de sacrificii? O linişte dispreţuitoare mă sechestrase în mijlocul ei şi toate întrebările mele erau parcă înghiţite de imensitatea muntelui. Eram convins că este un mister la mijloc, dar un mister care refuza să se supună curiozităţii mele. Dezamăgit, m-am întins pe iarba uscată de lângă peşteră. Vântul adia uşor, aducând mireasma de fân, de brazi, de nori. O pace lină părea că mă cuprinde, şi în afară de ea, nimic nu părea important. Gânduri fugare, îmi pluteau alene prin minte, ca nişte nori. Ce fel de popor fuseseră dacii? De ce votaseră pe viaţă cu modestia şi cumpătarea? Stăteau pe munţi de aur dar trăiau doar din ciobănit şi agricultură. Comorile uriaşe, pe care mai târziu Traian le-a smuls de la ei, arătau că ar fi putut trăi într-un lux ca cel al marilor regi, ar fi putut avea palate, temple uriaşe, puteau să se îmbrace în aur şi argint, şi să bea doar vin grecesc. De ce şi-au ţinut comorile ascunse prin albii de râu şi au trăit ca nişte "paganes”, sălbăticiuni de la marginea pădurii? Zamolxe însuşi, marele lor preot, nu era decât o altă ciudăţenie. Nu avea niciun templu somptuos, niciun loc de sacrificii cu coloane urieşeşti, făcute pe comandă din cea mai strălucitoare marmură. Nu avea nici măcar o casă decentă. Deşi se întorsese bogat din drumurile sale în Egipt şi în Grecia, trăia într-o peşteră! Bea lapte cu miere şi mânca urdă cu mămăligă, însoţindu-se cu ciobanii, când ar fi putut foarte uşor să bea precum soţia Cesarului doar perle topite în vin. Şi ce era cel mai bizar într-o lume cu un Olimp plin de zeităţi, acest Zamolxe spunea că de fapt nu există decât un singur zeu! Unul singur! Şi că oamenii sunt nemuritori, viaţa de-aici fiind mai puţin importantă decât viaţa de dincolo.
Sunt îmbătat de mirosul cimbrului uscat şi al jnepenilor. Stau întins pe pământ şi îl simt ca pe o mângâiere. Norii rămân încet în urmă. Munţii de jur împrejur tac. Vântul adie uşor, pe lângă urechi. L-o fi simţit şi Zamolxe, în rugăciunile lui? El cui se ruga? Nu a spus nimănui, niciodată, că el e zeul. A spus doar că există un singur zeu. I-a pregătit pe daci pentru ceea ce avea să urmeze şi dacii l-au ascultat. Cinci sute de ani mai târziu, undeva în Betleem, avea să se nască Mesia. Şi odată cu el, viaţa veşnică, pentru care dacii mureau râzând.
Fotografiile autorului