Vecinele mele

* Povestea care urmează este despre cum m-au învăţat bucuria vecinele mele, două doamne în vârstă, care mi-au ieşit din întâmplare în drum *

Îngerul cu bentiţă neagră

Aveam 23 de ani când m-am mutat singură în casa bunicilor din partea tatei. Schimbarea aceasta, pe care o aşteptam de multă vreme, am sim­ţit că m-a prins nepregătită. Slujba pe care o aveam nu mă mai îm­plinea, simţeam un mare gol în mine şi nu reuşeam să găsesc pu­terea de a căuta un nou drum, o di­rec­ţie care să-mi dea satisfacţie su­fletească. Mă simţeam cople­şită de îndatoririle gospodăreşti - cură­ţe­nia, gătitul, grija de un animal erau, pentru prima dată în viaţă, strict pe mâinile mele. Au fost multe seri în care mă aşezam epuizată pe cana­pea şi mă uitam în gol, gândindu-mă că pur şi simplu nu sunt în stare de nimic. Am avut multă vreme senzaţia că această căsuţă nu m-a primit cu braţele deschise, că nu era pre­gă­tită pentru mine şi nici eu pentru ea...
La aproape două luni de când mă mutasem, m-am în­tâl­nit într-o zi pe palier cu o bă­trâ­nică slăbuţă, îmbrăcată în negru, cu părul albit de vreme, cârlionţat, tuns scurt, prins cu o cordeluţă neagră de plastic. Felul în care arăta, m-am gân­dit mai apoi, era semn al omu­lui gospodar, mereu activ, care nu stă lo­cului o clipă, adică cum îmi do­ream şi eu să fiu şi nu reu­şeam. Ce mi-a atras aten­ţia din prima şi m-a de­zar­mat a fost felul smerit şi cald în care doamna mi s-a adresat. "Bună ziua, mamă, tu te-ai mutat aici?”. O chema doam­­na Ana. Ţinea în mână o farfu­rie cu o bucată de brânză, pe care i-o ducea unei vecine bolnave. Câteva zile mai târziu, când m-am întâlnit iarăşi cu doamna Ana la lift, am aflat că persoana în suferinţă stătea de­desubtul apartamentului meu, la etajul şase. O chema doamna Maria, şi mă întâlnisem de câteva ori cu ea la lift. Se deplasa cu ajutorul unui cadru şi purta mereu o cămaşă de noapte învechită. Dar ce m-a impresionat în mod special la ea era felul duios în care se adresa căţeluşei mele. "Să ştiţi, domnişoară, că animalele sunt mult, mult mai bune decât oamenii...”, mi-a spus. Doamna Ana mi-a povestit mai apoi că doamna Maria fusese mereu milostivă şi că neavând familie sau rude apro­piate, dar dorindu-şi totuşi să lase casa cuiva, trecuse apartamentul pe numele unor oameni nevoiaşi, care îi promiseseră că o vor îngriji. Din păcate, aceştia nu îşi ţinuseră cuvântul, aşa că doamna Ana, care locuia într-o casă la curte, alături de blo­cul nostru, venea în fiecare zi pe la ea, cu puţină mâncare şi ce credea dum­neaei că i-ar mai putea fi de ajutor...

Mâinile doamnei Ana

În vara aceea mi-am cumpărat o bicicletă şi am cerut permisiunea de la administraţia blocului să o leg în curtea interioară a clădirii. Aşa am aflat că doamna Ana, pe care o întâlnisem la lift, locuia în casa care împarte o curte cu blocul nostru.Aici mă întâmpină zi de zi pisici tărcate, ghiduşe şi bine hrănite de dumneaei, iar în mijlocul curţii, îşi găsesc locul ligheane mari, de plastic, pe care doamna Ana le umple cu apă pentru porumbei. "Păi, mamă, nu zice acolo, în Biblie, că Duhul s-a coborât pe Pământ în chip de porumbel?”, îmi spunea într-o zi, căutându-l cu privirea pe unul dintre cei mai dragi ei "care venea în fiecare dimineaţă, da' văd eu că de două zile nu a mai venit”. "Dar cum îi recunoaşteţi, doamnă?”. "Ei, păi ăsta are el nişte papuci gri, iar el e alb cu puţin maro, a, uite-l, mamă! Ăla e!”.
Armata de porumbei nu mănâncă orice. Doamna Ana le cumpără săptă­mânal un amestec de floarea soarelui, porumb şi grâu, de la pet-shop-ul din zonă, unde are şi o reducere, având atâtea guri de hrănit. Pentru că pe lângă porumbei şi pisici, în curtea doamnei Ana locuiesc şi trei căţei, cărora vara trecută li s-a adăugat şi un al patrulea, Bruni, un căţeluş salvat de sub roţile unei maşini şi adus de către o vecină în curtea interioară a blocului şi care este acum febleţea doamnei Ana. "E aşa de calin, mamă... Să-l vezi cum vine seara, când mă odihnesc pe pat, vine şi-mi dă cu lăbuţele peste mâini să-l mângâi şi pe el...”. Mă uit la mâinile doamnei Ana şi văd pe ele trecerea anilor, sunt mâini muncite, îmbătrânite, dar ferme, gata în continuare să ajute, să facă în aşa fel încât nicio zi să nu treacă fără a da înapoi ce au primit în dar de la Dumnezeu - viaţă, putere, hărnicie şi o sensibilitate faţă de toată viaţa care e în jur. Sunt lucruri pe care doamnei Ana ni­meni nu i le poate lua. Poate, doar, împru­muta...

Minunea dintr-un sfârşit de toamnă...

De-a lungul celor trei ani de când ne cunoaştem, am învăţat enorm de la doamna Ana.Prin ea, mi-am reamintit de puterea pe care o are rugăciunea, atunci când ea este una potrivită şi sinceră, în acord cu un plan divin. Anul trecut a fost unul greu pentru doamna Ana. Soţul ei a murit brusc, iar Miţi, una dintre cele mai dragi pisici, a fost devorată în toiul nopţii de nişte maidanezi de prin împrejurimi. "Ştiu că-i păcat, mamă, să gândeşti aşa, da' mă întreb şi eu câteodată... de ce tocmai eu?”, îmi spunea cu lacrimi în ochi. La nici o lună, Suri, o altă pisică de suflet a doamnei Ana, a dispărut fără urmă, într-o zi de septembrie... Lucrul acesta a întristat-o şi mai tare pe draga mea de vecină şi două luni şi-a pierdut somnul şi bucuria. Dar doam­na Ana nu s-a lăsat. În fiecare miercuri, mergea la ru­găciune la biserica Sf. Mina, sfânt despre care se zice că te ajută să recapeţi ce ai pierdut. Iar într-o după-amia­ză de sfârşit de octombrie, la aproape două luni de când dispăruse, pe portiţa de fier vopsit în verde a curţii a apărut... Suri. Nătăfleaţă cel gri şi tigrat era acum atât de pricăjit, încât doamna Ana abia l-a recu­noscut. Dar era, din nou, acasă, iar revenirea pisicii a fost prilej de bucurie şi pentru noi, vecinii, care ne întrebam în fiecare zi oare ce s-o fi întâmplat...

Dar din dar se face rai

Doamna Ana cheltuieşte lunar pe animăluţe circa zece milioane de lei vechi. Este un caz fericit, locuieşte împreună cu fiica şi fiul ei, are două nepoate, iar aceş­tia o ajută mereu. Are şi o mică grădină, în care găseşti prune, caise şi piersici delicioase, din care doamna Ana mai împarte şi cu vecinii... Oare bucuria care nu se şterge niciodată de pe chipul doamnei Ana nu se explică prin faptul că femeia aceasta trăieşte conform principiului sufletesc care spune, cui ştie să îl asculte, să dăruieşti în semn de recunoştinţă pentru ceea ce ai?
În ce mă priveşte, m-am molipsit. Când fierb po­rum­bul şi-l aşez dimineaţa la geam, sau când, din tocăniţa de legume cu brânză de vaci, mâncărica preferată a căţeluşei mele, opresc şi pentru Violeta, maidaneza din curte, care în ultimul timp a slăbit, simt că, încet, încep să merit să fiu...cu adevărat acasă, în viaţa mea.
Tot doamna Ana m-a împrietenit şi cu "Formula As”, pe care mi-o împrumută imediat ce o termină de citit. De altfel, acesta este ritualul nostru de vineri după-amiază. Când mă întorc de la serviciu, după ce îmi parchez bicicleta, intru în curtea vecină, sun la so­nerie şi, în lătrăturile pline de voioşie ale patrupezilor, doamna Ana apare de după uşă, cu bucata de brânză, laptele, smântâna şi... "Formula AS”.
Este bine să treci prin viaţă cu ochii deschişi şi urechile ciulite la ceea ce contează, iar eu am învăţat de la doamna Ana că este minunat când reuşeşti să faci nu doar atât cât poţi, ci măcar un pic mai mult decât crezi că poţi. Numai încercând în fiecare zi să mai treci încă un prag, poate că vei vedea că poţi mai mult, ajungând să meriţi mai binele, de care cu toţii avem atâta nevoie.
PATRICIA POPESCU