O iubire de o vară

Cea mai frumoasă poveste de dragoste

Draga mea prietenă "Formula AS”,
Cred c-ar trebui să încep prin a explica îndrăz­nea­la cu care m-am adresat, numindu-te prietenă, însă cum poţi numi o publicaţie cu care ai făcut cunoştinţă prin anii '94, cu care te-ai întâlnit săptămânal, care ţi-a adus bucurii în suflet, ţi-a fost de folos, şi care prin tot ceea ce şi cum scrie, nu te-a dezamăgit nicio­dată? Toate secţiunile publicaţiei sunt interesante şi îmi plac, dar cea pe care o citesc prima este "Asul de inimă”. Am trăit intens alături de cei ce şi-au publicat poveş­tile de dragoste, vâltoarea iu­birii lor, romantismul, dar şi deza­mă­girile.
În anii tinereţii, am trăit şi eu un astfel de sentiment, o iu­bire scurtă, dar intensă, pe care aş numi-o "O iubire de-o va­ră”. Aveam douăzeci şi patru de ani, terminasem o facultate, aveam un serviciu stabil, fă­ceam ceea ce-mi plăcea. În mre­jele dra­gostei nu prea mă lă­sasem prin­să, căci atunci când ea apărea, lăsam să vor­bească mai mult raţiunea, aşa că eram permanent în aştep­tare, sperând că într-o zi... Şi ziua aceea a venit. A apărut brusc, într-un februarie cu iz primăvăratic, când printre cole­gii de şcoală am descoperit un tânăr înalt, atletic, chipeş care-mi căuta privirea. Şi, pri­vindu-ne în ochi, am simţit un fior. A urmat un bileţel, prin care spunea că vrea să-mi vorbească. Totul a început ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o veşnicie, însă ra­ţiunea mea nemiloasă intervenea întruna, atrăgân­du-mi atenţia că băiatul cu pricina era cu doi ani mai mic ca mine. Dar insis­tenţele lui au avut câştig de cauză. Pentru că lo­cu­iam în localităţi dife­rite, co­res­pondenţa, a­proape zilnică, se fă­cea printr-un curier la în­demână: scrisori ne­vi­novate, în care ne po­vesteam cum ne-am petrecut ziua şi în care ne făceam pla­nuri pen­tru sfârşitul de săp­tă­mână când, cel mai ade­sea, ne întâl­neam la balul de sâm­bătă seara. Dansul a fost cel care ne-a apro­piat cel mai mult. În­lăn­ţuiţi în ritmul de vals sau con­topiţi în acor­duri me­lancolice de tango, iu­birea noas­tră a început să prindă aripi.
Totul era minunat, ne pierdeam în lungi dis­cuţii legate de tot fe­­lul de subiecte, mă sim­­ţeam iubită şi pro­tejată. Prietenul meu drag m-a ajutat să de­pă­şesc si­tuaţia oare­cum dificilă în care mă aflam în acea perioadă. Cres­cută într-un regim aproape spar­tan, de doi părinţi os­tili unul altuia, eu nu reuşeam, la vârsta pe care o aveam, să-mi impun propriile do­rinţe, lăsându-mă condusă, dirijată de ei. El a fost cel care m-a ajutat să capăt încredere în mine, să-mi impun punctul de vedere.
Relaţia noastră devenea din ce în ce mai intensă, dar oarecum şi atipică. Nu ne-am făcut niciodată de­claraţii de dragoste unul altuia, promisiuni sau jură­minte, dar ne topeam în lungi îmbrăţişări şi săruturi, limitându-ne doar la atât, căci eu eram definitiv ho­tărâtă să mă dăruiesc doar celui ce avea să-mi devină soţ. Am petrecut seri romantice de vis, sub bolta înste­lată, în aroma îmbătătoare a salcâmilor sau teilor înfloriţi.
Timpul trecea pe lângă noi şi a venit 1 octombrie, când iubitul meu îşi începea studiile universitare şi urma să plece în alt oraş. M-am bucurat pentru el, dar am decis să punem capăt relaţiei, lă­sându-i, am zis eu, posibi­li­ta­tea să-şi trăiască stu­denţia aşa cum se cuvenea. Doream oare sin­cer lucrul aces­ta? Inima mea îmi spunea alt­ce­va. Mi-era tea­mă că-l voi pierde şi nu am vrut să sufăr mai mult decât o făceam deja. N-a înţeles ati­tudinea mea, dar mi-a respec­tat dorinţa, drept pentru care nu am mai ţinut nici un fel de le­gătură cu el.
Au trecut doi ani, în care eu balansam, indecisă, între do­uă relaţii, însă a fost suficient să ne întâlnim la nunta unor prie­teni comuni şi iubirea, pe care abia îmi impusesem să o uit, ne-a aruncat, ce-i drept, doar pen­tru o seară, unul în braţele celuilalt, ca şi cum ieri ne-am fi despărţit.
Peste încă un an, fiecare din­tre noi era căsătorit. (Ca un făcut al sorţii, am avut nunţile în a­ceeaşi zi.) Vremea a trecut, gă­sin­du-mă captivă într-o căs­nicie nereuşită, mereu ne­fericită şi umilită. Singurul lucru bun a fost fiul nos­tru, pe care îl ador. Peste douăzeci şi ceva de ani, bi­ruit de vicii, soţul meu şi-a găsit sfârşitul. Am mers înainte cu sufletul frânt.
Ştiu că-n tot acest timp, prin cunoştinţe, prieteni, iubitul meu din ado­lescenţă s-a interesat mereu de soarta mea, însă eu nu am încercat nicio­dată să aflu ceva des­pre el.
După treizeci şi doi de ani, aveam să-l reîntâlnesc, la un eve­niment cultural. M-a văzut în mul­ţime şi a venit să mă salute. Nu ştiu ce va fi simţit el, dar eu, care aproape îi uita­sem chipul, am a­vut sen­zaţia că nu-l vă­­zusem de-o zi. A­cum fiecare din noi îşi vede de viaţa lui, el într-un mare oraş, cu familia lui, eu în de­pli­nă sin­gurătate, bucu­rându-mă de fiul meu, plecat de­parte, pe meleaguri străine, de-o floare deschisă în grădina din spatele ca­sei, de-un flu­­ture, de-un ră­să­rit de lu­nă... Dar viaţa es­te imprevizibilă.
După alţi cinci ani, iată-ne implicaţi, absolut în­tâm­plător, a­mân­doi într-un proiect legat de comu­ni­tatea noastră, fiind nevoiţi să colaborăm. Ne întâlnim des şi, deşi discutăm doar chestiuni legate de proiect, simt în vocea lui acele inflexiuni ce trădează chimia care a fost mereu între noi. Oare până când mă va urmări sentimentul acesta aşa de puternic? Oare când am gre­şit? M-aş bucura da­că povestea mea de iubire va stârni ecouri în sufle­tul vreunui ci­titor al revistei, de la care m-aş bucura să aflu şi un răspuns.
Cu stimă şi cu drag,
MĂRIUCA