Naşterea în împărăţia cerurilor a lui SORIN APAN

"Pentru ţăranul român, natura era un imens templu plin de icoane”

* Pe 4 august a trecut la Hristos Sorin Apan, unul dintre cei mai îndrăgiţi dascăli ai Braşovului. Un om cu preocupări diverse, folclorist, teolog, iconar şi, mai ales, făuritor de destine. La înmormântarea lui au participat, pe lângă personalităţi ale culturii, precum Horia Roman Patapievici sau Grigore Leşe, şi discipolii săi - sute de tineri îmbrăcaţi în costume populare *

Sorin Apan nu a fost doar un om, ci un con­glo­merat de daruri. A făcut în viaţă aproa­pe orice ca să-L slujească pe Dumnezeu. A pictat bi­serici şi săli de clasă, a cântat la fluier şi acordeon, co­lindând toată Europa, a predat religia, concomitent cu fizica, a fost director de seminar teologic şi, mai ales, a înfiinţat Minisatul, un proiect care a lăsat o dâră adâncă, de neşters, în toţi copiii care i-au fost elevi. Mi­nisatul a fost gândit pentru a-i împământeni pe ado­lescenţi în lumea ţăranului român. Nu pentru a le mij­loci cunoaşterea tradiţiilor, ci pentru a le practica. Sco­pul era, în final, dezlegarea tainelor lumii şi apropierea de Dumnezeu, prin ceea ce Sorin Apan numea "lucrul mâinilor”. Aşa au ajuns liceenii moderni să ţeasă că­măşi cu altiţe, să modeleze oale, să încondeieze ouă şi să picteze icoane. La înmormântarea lui Sorin Apan, sute de tineri, îmbrăcaţi cu toţii în veşminte populare, i-au cântat colinde. Ore în şir. Nu "Veşnica pomenire”, nu litanii, ci colinde. Pentru că moartea e şi ea o naş­tere. Cea mai mare.

UN INTERVIU DIN TIMPUL VIEŢII

"M-am dus profesor în Maramureş, la Bogdan Vodă, şi m-am îndrăgostit de satul românesc iremediabil”

- Domnule Sorin Apan, dintre atâtea vocaţii, care e până la urmă cea definitorie în cazul dvs., omul de ştiinţă, teologul, artistul atras de arta populară sau pictorul de biserici? Ce sunteţi?

- Un om complicat. Pe cât aş vrea să fiu de simplu, pe atât de complicat îmi dau seama că sunt. Sunt com­plicat ca şi lumea în care trăim; un om care vrea să nu piardă tradiţia, dar care încearcă totuşi să satisfacă toate exigenţele de educator al unor copii pe care îi învaţă în şcoală atât fizica, cât şi religia. Toate lucru­rile astea se bat în capul meu, se bat în ghiozdanele co­piilor, se bat în viaţa omului de zi cu zi şi trebuie să gă­sim o modalitate de a trece cu ele la pa­ce; să ajun­gem şi noi, totuşi, la pa­cea sufletului, aşa cum încearcă omul din toate timpurile.

- De aceea aţi ajuns la sat?

- Sunt născut în Târgu Lăpuş, şi apoi am copilărit în Baia Mare, de la doi la zece ani. De acolo, familia mea s-a mutat la Braşov. Această mutare a fost o ruptură cu Maramureşul, dar du­pă ce am terminat Facultatea de Fizică, primul meu impuls, ca al oricărui ado­les­cent rebel, a fost să fug cât mai de­parte, şi nu oriunde. M-am întors aca­să, profesor la Bogdan Vodă, şi m-am în­drăgostit de satul românesc ireme­diabil. E o boală fără leac. Acolo am des­coperit icebergul spiritualităţii ro­mâneşti. Practic, cei două mii de ani de creştinism îi exersasem la Mânăs­tirea Sihăstria, alături de Părintele Cle­opa, dar la Bogdan Vodă, am găsit ba­za etnică, suportul creştinismului, încă şase mii de ani de istorie, cum aveam să înţeleg mai târziu, prezentă în arte­fac­te şi în comportamente. Am desco­perit semnele unui fel de "vechi tes­ta­ment” autohton, prezent în cre­aţia şi tradiţia populară.Ţăranul trăieşte într-o lume a sim­bo­lurilor, a icoanelor. Pentru el, to­tul este icoană, dar icoană vie, nu mu­zeu al for­me­lor de ceară. Icoa­na se roagă, icoana este rugă­ciune. Pentru ţă­ra­nul ro­mân, natura era un imens templu plin de icoane. Toa­te aveau ceva de spus, toa­te-i vorbeau, toate îl aju­tau să-şi aducă cerul aproape. Mo­der­nitatea a venit cu o ino­vaţie: l-a tăiat pe Dumnezeu şi, odată cu el, a tăiat din cos­mo­logie partea nevăzută, populată de îngeri, de demoni, de ie­rarhii invizibile, şi a înlocuit-o cu ra­ţio­nalitatea matematică. Prac­tic, a amputat-o. Toată vi­ziu­­nea des­­pre lumea modernă este o reduc­ţie. Postmoderni­tatea mer­ge mai departe: taie şi lumea şi o re­construieşte virtual.Noi vom fi siliţi în viitor, dacă mergem aşa, să ne refugiem în sticlă; să fim prizonieri în cuvinte, în imagini, în reclame, în televiziuni, în mo­de - în ade­văruri perfect re­lative şi con­textuale. Şi asta generează boa­lă. Şi se vede! Scadenţele în­cep să apară. Scadenţe pe care pro­­iectele modernităţii poate nu le-au bănuit. Intenţiile au fost bune. Reversul tehnologizării şi aler­gării după bani şi perspectivei protestante capita­liste asupra lu­mii, naturii şi societăţii începe să se arate acum. Natura nu mai este de stăpânit. Apar tot felul de anomalii me­teorologice, climaterice, şi lucrurile nu se opresc aici. În fond, L-ai scos pe Dumnezeu, ajungi la sinucidere, nu ai altă soluţie. Şi modernitatea, la nivel de mase mari de oameni, merge pe această cale. Noi, în orice caz, avem norocul ăsta, că strămoşii noştri au desco­perit ceea ce Eliade, Dan Bota numeau "creş­tinism cos­mic”, şi care este, de fapt, esenţa orto­doxiei. În fond, lumea nu este un lucru pe care trebuie să-l je­fuieşti sistematic şi să te extinzi în ea ca un proprietar. Ea nu are valoare de inventar, ci valoare funcţională.

- E o cale, e un drum.

- Exact! Este o cale şi nu poţi să-ţi baţi joc de ea. Are această valoare pe care cei vechi au ştiut-o mai bine. S-au mulţumit cu mai puţin şi au câştigat mai mult. Nu s-au extins în trei dimen­siuni, în toate părţile. Au tras cerc şi au centrat lumea axial. Au pus o biserică, o troiţă, un stâlp de hotar, şi în centru şi în margine, şi-au descoperit o cale ver­ticală, pentru că ei trăiau într-o lu­me cu sus şi jos.Nu erau relative aceste noţiuni. Şi-au găsit un drum spre Dumnezeu. Au ştiut să gestioneze obiectele lumii nu numai pe valorile utilitare. Ştiau să mântuiască lucru­rile, astfel încât să se ridice de la văzute la nevăzute, spre Dum­nezeu, şi să-şi împlinească misiunea de om. Modernul ce alter­nativă are? Să moa­ră ca un vier­me, într-un univers infinit tridi­men­sio­nal? Ca un fir de praf, de care să nu-şi mai amintească nimeni peste două generaţii? Să se piardă iubirile, să se piardă fru­mu­seţile, să se piardă toate investiţiile lui, în care a crezut, toate credinţele lui? Toată inima lui să fie spulberată şi făcută praf de termo­dinamică?

- Aţi trasat un posibil scenariu, care este foarte pesimist. Totuşi, dumneavoastră aveţi grijă de copii. Oamenii pesimişti nu prea au grijă de copii.

- Da, aşa este. Şi aici avem chiar o mare responsabilitate. Eu consider că, în fond, marea valoare a tradiţiei constă tocmai în ceea ce a oferit generaţiilor ulterioare. Ei au văzut o cale de salvare. Tot acest corpus de idei, de îndeletniciri, pot constitui în caz de avarie o cale de salvare.Aş zice că o mai mare grijă nu poate să aibă un dascăl responsabil la ora as­ta, decât ca, întrevăzând peri­co­lele, să caute posibile alter­native, şi dacă le găseşte chiar în lada de zestre a neamului său, atunci poate să se considere un om fericit. Cred că mulţi români la ora asta caută la fel.

- Aveţi şi nădejdea asta?

- Nădejdea e la Dumnezeu. El a făcut toate. El a îngăduit şi acest curs al istoriei culturii şi civilizaţiei pe care îl străbatem, deci, în mod sigur, în mâna Lui sunt şi soluţiile. Ca profesor - pentru că asta sunt, indiferent de ce materie anume, încep şi simt că acuma pot să fac deja bi­lanţuri. Ştiu că am de făcut o temă. Şi, din ceea ce se întâm­plă, mi-am dat seama că tema care trebuie să fie făcută când pleci din viaţa asta este să ştii ce fel de om eşti, de unde vii, încotro pleci, ce zestre trebuie să ai şi dacă reu­şeşti câte puţin să ajungi la luminişuri, să le trans­miţi şi altora. Asta, pentru că sunt profesor. Ăsta a fost destinul meu. Poate şi de aia Dumnezeu mi-a mai luminat nişte înţelesuri printre păcatele mele.

Foto: Arhiva "Minisatului”