Și dacă este adevărat? Dacă muntele sacru al dacilor, Kogaion, există cu adevărat? Dacă aș putea să merg și eu pe urmele lui Zamolxe, marele zeu al dacilor? Deja imaginația zbura departe, ca norii purtați de vânt. De unde a apărut această legendă a lui Zamolxe și a Kogaionului, muntele sfânt? Cele mai vechi însemnări sunt bineînțeles de la greci, din antichitate, primul dintre ei fiind Herodot. Acesta povestește despre Zamolxe că era un fost sclav al lui Pitagora. După ce a redevenit om liber, s-a îmbogățit și s-a întors acasă, în Tracia. Aici și-a făcut "o odaie”, unde primea ca oaspeți pe cei mai de seamă conducători, învățându-i că nici ei și nici urmașii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde vor trăi veșnic. Zamolxe, cunoscut și ca Gebeleizis, a pus să fie săpată "o subterană” în care a dispărut timp de trei ani, concetățenii lui crezându-l mort. După trei ani însă, a reapărut și, în felul acesta oamenii au fost convinși că există viață după moarte și că ce spune el este adevărat. Herodot povestește acestea pe la 450 înainte de Hristos și ceea ce spune el s-ar fi întâmplat cu aproximativ o sută de ani înainte, deci între 546 și 478 î.H.
O altă personalitate a antichității, Strabon, marele geograf grec, scrie și el ce a aflat de la înaintașii săi despre Zamolxe și daci, lărgind un pic legenda cu noi amănunte. După Strabon, Zamolxe fusese sclav la Pitagora, însă umblase mult, până în Egipt, tot pentru a învăța. Întors acasă, în Tracia, a devenit mai întâi mare preot al regelui și abia apoi s-a retras într-o peșteră pe vârful unui munte, oamenii considerându-l zeu. Aici apare primul indiciu concret despre muntele lui Zamolxe: "Și muntele a fost considerat ca sfânt și-l numesc sfânt, numele lui e Cogaenon, la fel cu numele râului ce curge pe lângă dânsul”. Acesta este singurul indiciu concret, pentru a afla unde se află muntele sfânt al dacilor. Strabon mai povestește despre înțelepciunea și obiceiurile lui Zamolxe, că știa astronomie, cunoștea bine numerele și își învăța discipolii să trăiască în mare cumpătare și fără să mănânce carne de animal. Mai târziu, pe la anul 100 după Hristos, istoricul roman, de origine iudaică, Ioseph Flavius, descriind obiceiurile esenienilor, spune că "traiul lor seamănă cu al așa-numiților polistai de la daci”, sanctuarele fiind amplasate și la ei sus, pe munți, cât mai aproape de cer.
Plecând de la aceste sumare informații, aflate în izvoare străine, mulți istorici și oameni de litere români s-au apucat să "demonstreze” diferitele locuri în care s-ar afla Kogaionul. Mihail Sadoveanu susținea că este în Munții Călimani, Nicolae Densușianu considera că este Vârful Omu, Constantin și Hadrian Daicoviciu credeau că muntele "Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului din Munții Orăștiei, cu complexul său de sanctuare, în timp ce C.C. Giurescu și Dinu C. Giurescu par a admite că Cogheionul ar fi muntele Gugu, aflat în apropiere de Caransebeș. Pe cine să crezi mai întâi? Cine are dreptate? Cine are argumente convingătoare? Tocmai când mă gândeam că am ajuns într-o fundătură și că este imposibil să verific adevăruri aflate în zone geografice foarte îndepărtate, am descoperit că Dinu C. Giurescu se bazează în teoria sa pe o carte celebră în perioada interbelică, scrisă de Alexandru Borza.
Sanctuarul dacilor
Naturalist de excepție, al cărui nume îl poartă astăzi Grădina Botanică din Cluj, Borza făcuse în anii '40 ceea ce ar fi trebuit să fac eu acum: bătuse la pas toată țara și scrisese o cărticică cât o broșură, de numai 20 de pagini, despre locul în care credea el că se afla Kogaionul, intitulată "Sanctuarul Dacilor”. Argumentele sale sunt bine documentate din punct de vedere istoric și, cel mai important, bine verificate pe teren. Pe scurt, Alexandru Borza folosește mai multe metode pentru identificarea Kogaionului și încearcă să vadă ce iese la intersecția lor. Prima metodă este cea istorică, din scrieri, și ea nu ne ajută prea mult, pentru că ne spune doar că Kogaionul este un munte înalt, cu o peșteră în vârf, unde locuiește Marele Preot, și cu un râu în apropiere, ce poartă numele muntelui. A doua metodă este cea lingvistică. Borza demonstrează că numele de Gugu ar putea să provină de la cel de Kogaion. A treia metodă este cea geografică, și aici el are cel mai bun argument: deși a cunoscut toți munții României, niciunul nu corespunde mai bine descrierii istorice. Muntele Gugu are peste 2000 de metri, are un izvor lângă el care se numește Izvorul Gugului și... chiar în vârful său există o peșteră locuibilă! A patra metodă este cercetarea arheologică, însă nimeni până la Borza nu cercetase peștera de pe muntele Gugu, și nici în zilele noastre nu s-a încumetat vreun arheolog să ajungă la ea. Argumentele lui Alexandru Borza erau atât de cumpănite și prezentate atât de calm, fără exagerări mistice sau speculații personale, încât la sfârșitul celor douăzeci de pagini, am sărit în sus de bucurie, de parcă tocmai găsisem harta către centrul pământului. Așadar, Muntele Gugu era Kogaionul, muntele sacru al dacilor? Cel mai probabil. Mi-am amintit de gugulanii de la poalele muntelui, pe care îi cunoscusem și despre care am scris, și care m-au uimit prin încăpățânarea cu care păstrează până în ziua de azi obiceiuri românești ancestrale. Oameni gospodari ce țin la pământurile lor mai presus de orice, unii spunând chiar că ei sunt cei mai curați descendenți ai dacilor. A doua zi mi-am făcut bagajul. Direcția: Munții Retezat-Godeanu.
Arhiva exploratorilor
Mircea Goloșie conduce "Hobby Club Jules Verne” din Buziaș. De cum intri pe poarta casei sale, totodată și sediu al clubului, ai imediat senzația că ești în spațiul unui aventurier. În capătul boltei de viță de vie se află un garaj improvizat, în care două mașini Aro stau echipate de drum, gata oricând să pornească în expediție. Intri în casă, și holul este burdușit cu tot felul de aparate de emisie-recepție, radare și detectoare. De jos până în tavan, stau unele peste altele carcase metalice cu zeci de butoane, ecrane și fire de-ai zice că poți comunica și cu planeta Marte. Imediat în stânga, ajungem într-o cameră de lucru și ne așezăm la masă. Pereții sunt dublați cu cărți înghesuite, și pe verticală, și pe orizontală. Peste tot sunt agățate hărți cu marcaje. Camera pare mai degrabă cabina unui vapor plecat să facă înconjurul lumii. Iar Mircea Goloșie, cu aerul unui căpitan trecut prin multe furtuni, mă întreabă:
- Ai vrut să mergi pe Muntele Gugu și ai ajuns la Buziaș! Cu ce pot să te ajut?
Ajunsesem inițial la Hațeg. De acolo am pornit la Caransebeș, în zona gugulanilor, acele sate risipite la poalele muntelui. Am înconjurat Munții Țarcului și am luat la rând toate cătunele de la Rusca până la Cornereva. Timp de trei zile, am căutat bătrâni care să știe legende despre Muntele Gugu, o amintire, o întâmplare sau o mărturie. Nimic. Toți gugulanii din acea zonă mi-au spus că ei nu au mers niciodată pe muntele Gugu, de la care de bună seamă li se trage numele. Așa că din Caransebeș am luat-o către Lugoj și apoi către Buziaș, unde știam că există acest Club și căpitanul său, un împătimit al muntelui, care cu siguranță auzise de Zamolxe și Muntele Sacru al dacilor. "Sigur că am auzit, ba chiar am fost de mai multe ori acolo!” îmi spune cu entuziasm Mircea Goloșie. "Există și e, într-adevăr, un munte special! Ceva inexplicabil se întâmplă acolo. Echipa noastră a măsurat radiațiile și sunt în parametrii normali. În schimb, locul are un magnetism ciudat, cu fluctuații. De exemplu, busola indică nordul, însă din când în când începe să i se învârtă acul și îl caută fără să îl găsească. Am petrecut mai multe zile pe vârful Gugu. Așa am observat și lumini ciudate, ce apar în special noaptea, între ora nouă și nouă și jumătate. Un alt fenomen rar este cel de rectanță: pietrele se mișcă, se deplasează. În mod spectaculos, pe Gugu rectanța este negativă, adică pietrele se mișca în sus, spre deal. Poți vedea dârele lăsate în urmă, un mic șanț și pământul adunat în capătul pietrei, din cauza mișcării. Peștera există și ea, chiar în vârful muntelui! Am văzut-o, am studiat-o atât cât am putut. Dacă mă întrebi pe mine, nu are cum să fie naturală. Intrarea e făcută din două pietre megalitice, peste care a fost adăugată o alta, de mărime impresionantă. E lungă peștera, și toate pietrele ce îi formează pereții, cât și cele ce sunt puse deasupra, în chip de acoperiș sunt așezate de mână de om, nu au cum să fie naturale, deși nu se vede vreo urmă de cioplire”. Mircea Goloșie scoate câteva dosare vechi și îmi arată arhivate fotografii făcute peșterii de pe Gugu de Alexandru Borza, așa cum a descoperit-o el în 1942, dar și fotografii recente, făcute de cei de la "Hobby Club Jules Verne”. Îmi citește din notițele luate de el într-o agendă veche, cu scris mărunt. "Ciobanii din zonă știu că este un loc special. Cei mai mulți se feresc să amintească acest loc de sărbători, de teamă să nu le moară oile sau să pățească vreo nenorocire. De altfel, pe platoul de lângă peșteră, nu își ține nimeni oile. Unii ciobani spun că cine a păscut turma acolo s-a trezit cu un ger năpraznic în august și i-au înghețat toate oile, sau că stâna i-a fost trăznită. Se mai spune că un cioban a intrat în peșteră, ba chiar a coborât în grota de sub ea, și acolo a văzut un șarpe uriaș din aur. Nu cred așa ceva, cel mult poate să fi fost un sanctuar din piatră aurit”. Apoi Mircea Goloșie pune pe masă hărțile și îmi arată traseele pe unde se poate intra către vârful Gugu. Înainte de a ne despărți, îmi mai dă un ultim sfat: "Și treci prin Zărvești. Doar ăla e satul ciobanilor care știu taina muntelui Gugu!”.
Muntele ciobanilor
Degeaba ai căuta pe hartă drumul ce duce în satul Zărvești. E ca o intrare secretă, chiar din mijlocul orașului Caransebeș. Nu există indicator: o străduță se face în dreapta, trece pe lângă biserici, și când crezi că se termină, că ai ieșit din oraș, satul se întinde în fața ta printre lanuri de porumb și livezi. Zece minute cu mașina și ai ajuns. Sat e un fel de a spune, pentru că toate casele, pe-o parte și pe alta, sunt ca niște palate. Porți uriașe pictate, case mari, lungi cât o școală, toate lipite una de alta. Sub ferestre, pe câte o băncuță, stau bătrânii, deasupra acoperișurilor roșiatice se vede Muntele Mic. Din om în om, am ajuns la bătrânul Dăscălescu, unul dintre cei mai vechi ciobani din sat. Are o casă făcută din cărămizi înflorate. Are mai bine de optzeci de ani, și nepotul său îmi recomandă să vorbesc mai tare. Moș Ion se așează la masă și îndreptând spre mine o ureche, îmi ascultă întrebările. Tace, clipește de câteva ori și stă sprijinit în baston. Cu privirea pierdută în amintiri, începe apoi să îmi povestească. "Muntele Gugu e cel mai frumos munte de la noi. Te-ai dus degeaba pe văile de la Cornereva: ei aveau alt munte. Aici, fiecare sat e cu muntele lui. Și Gugu era al zărveștilor. Din moși strămoși, așa ne-am pomenit, mergeam cu oile acolo. Vârful Gugu e al nostru. Vârful mai mic de lângă era al brănenilor, și de-aia așa i-am și zis, Vârful Bran. Pe lângă noi, mai erau de la Cracul peșterii în stânga și în dreapta locurile numite Al ilovenilor și Al apadenilor, că acolo veneau cu oile din încă două sate de aici, Ilova și Apadia. Eu am pornit când eram fecior cu oile și aveam două oi. Cel mai mult am avut după însurătoare, optzeci de oi. Nu am avut oi multe, da' am muncit mult ca cioban. Era viață grea, dar foarte frumoasă. Din primăvară până în toamnă, stăteam în munte și nu mâncam alta decât urdă sau caș sau caș lungit cu apă. Era bătaie, care prinde ceaunul să mănânce crusta de mămăligă de pe el. Și de multe ori, la masă, mai băgam câte o bucată de mămăligă în opincă, sub talpă, să am ce mânca mai târziu. Când ploua sau era furtună, intram în pădure unde era uscat, o picătură de apă nu ajungea. Și în rest, mergeam cu oile, dormeam la umbră și mai ziceam la fluieră, să cântăm și noi ca păsările din crâng, în zori, sau după cum erau doinele vechi”.
Altceva bătrânul nu mi-a spus. Mi-a descris în amănunt vârfurile și văile, unde sunt izvoarele și cum miroase iarba altfel, de la o zi la alta. Despre Zamolxe nu auzise. Nu văzuse lumini ciudate, poate doar stele căzătoare, și nimic neobișnuit nu îi atrăsese atenția în toți acei ani de ciobănie. Văzuse în schimb peștera din vârf. "Ieee, așa peștera aia din pietre mari. De câteva ori m-am băgat în ea, de vreme rea. Fain adăpost, altceva nimic”, spune moș Ion.
Am plecat de la el strângându-i mâna bătrână și noduroasă. L-am văzut intrând înapoi în curtea plină de copiii și nepoți. O familie tipică de gugulani, ce trăiește câte trei-patru generații sub același acoperiș. Eram descumpănit: nu aflasem nimic senzațional. Am scos harta și am privit drumul pe care mi-l propusese bătrânul, "cel mai scurt și cel mai sigur”: era de vreo 20 de ore, cu rucsacul și proviziile în spate. Am hotărât să o iau pe la barajul de acumulare de la Gura Apei.
Printre stele
Am pierdut o zi, urcând pieptiș pe drumuri forestiere ce se înfundau, fără să văd niciun marcaj. Nu aș fi ghicit niciodată drumul: trebuia să o iau chiar prin albia Râului Șes, mi-a dezlegat taina un pădurar. Potecuța e doar de câțiva centimetri, ascunsă pe sub frunzele gigantice de brusturi. Când poteca a dispărut și a trebuit să merg de-a dreptul prin pietrele uriașe șlefuite de râu, a început și marcajul, o linie roz, ce apărea din loc în loc. Gata! Eram pe drumul cel bun către Kogaion, muntele sfânt al dacilor!
Drumul prin albia Râului Șes nu e greu, doar că pe alocuri trebuie să sari din piatră în piatră. Apa vuiește necontenit și aduce de sus, din munte, un aer răcoros. După aproximativ un kilometru, marcajul o ia brusc la dreapta. Imediat ce am urcat malul râului, m-am trezit în pădure, cu un munte aproape vertical deasupra mea. Poteca șerpuiește până sus, pierzându-se în întunecimea brazilor. Au urmat patru ore de urcuș. În primele două, gândurile dau năvală: dacă nu am apă destulă, dacă izvoarele sunt secate sus, dacă apare ursul, dacă nu găsesc refugiul, dacă...dacă... Și apoi, încet-încet, se potolesc și dispar ca prin minune. Hainele sunt ude, parcă am stat în ploaie, și mă opresc să beau o gură drămuită de apă. Liniștea e totală, doar inima bate ca o tobă în piept. Și nici un gând. Urc mai departe, muntele exorcizează încet toate grijile. Râul nu se mai aude. Fagii devin brazi, și deja se vede lumina dincolo de ei. Se răresc până când în fața mea rămâne un plai și chiar în dreapta refugiul, nou-nouț, făcut din piatră și lemn. Deasupra lui e Șaua Branului, iar în stânga, Vârful Gugu, la 2297 de metri. Mă așez la masa de piatră a refugiului și când noaptea începe să se lase privesc locul și răsfoiesc notițele.
Deci, aici trăia Zamolxe! În liniștea deplină a muntelui, aproape, cât mai aproape de cer. Sus, pe vârful pietruit al Kogaionului era peștera sa, dar cu siguranță pe lângă el trăiau și câțiva "polistai”, acei preoți-învățați, care cel mai probabil erau numiți așa pentru că întemeiau orașe, polisuri, punând la temelia lor credința. (În partea de peste munți a Daciei, înspre Histria, erau numiți "călători prin nouri”.) La ora asta, Marele Preot și polistaii săi mâncau cina obișnuită: malană, o mâncare simplă, făcută din mei sau grâu, amestecat de obicei cu brânză și unt sau chiar cu miere. Nu mâncau niciodată carne, doar fructe de pădure, ce se găsesc din abundență peste tot, sau mâncare ciobănească. Duceau o viață aspră și austeră. Meditau în liniștea pietrelor gri, se plimbau, observau natura în toată splendoarea ei și știau că nu aceasta este viața adevărată, ci cea care vine după moarte.
Greierii încep să susure nesfârșit. Apar stelele. Munții par valuri uriașe ce răsfrâng lumina lunii, și în noaptea liniștită, pare că este lumină ca ziua. Studiau mișcarea planetelor, rotirea lor tăcută. Pe celălalt munte, Borescu, lumini bizare apăreau și dispăreau.
Acasă
Alături de soarele blând al dimineții, în două ore am urcat prin Șaua Branului, am trecut de Stâna Trăznită și am ajuns în vârful Gugu, în vârful Kogaionului. Am început să caut peștera. Mai întâi din ochi, apoi din bolovăniș în bolovăniș. Câteva pietre mari răsturnate. Acolo trebuie să fie! Le dau înconjur, mă urc deasupra lor și privesc. Asta este! Intrarea se vede clar, deși pietrele sunt sparte și surpate. Nu se poate intra, dar am găsit-o! Stau să îmi trag sufletul. De când am pornit de la refugiu, am urcat două ore neîntrerupt, am luat grohotișul pieptiș, am scurtat prin jnepeni. Așadar, asta este peștera lui Zamolxe! Stau un pic cu ochii închiși, încercând să "simt” ceva. Nimic. Nici energii, nici Axa Lumii, nici electro-magnetism ciudat, nimic. Vârful muntelui nu se ridică să zboare, și nici lumini ciudate sau cețuri care să îl facă invizibil nu apar. Cât vezi cu ochii, doar stâncăraie gri și plaiuri gălbejite de soare. Până la urmă, nici peștera nu e cine știe ce: câteva stânci, acolo, rostogolite. Nici măcar un însemn misterios sau vreo scrijelitură mai bizară. Ce să fac? Să iau piatră cu piatră, să răscolesc munții ăștia? Să mă bag prin toate cavernele de granit ce îmi par de la distanță locuri tainice? Ce loc sacru mai e și pustietatea asta mută, îngrămădirea asta fără noimă de pietre, prin cleanțuri și văioage sălbăticite? Unde e templul Marelui Preot? Unde e locul de sacrificii? O liniște disprețuitoare mă sechestrase în mijlocul ei și toate întrebările mele erau parcă înghițite de imensitatea muntelui. Eram convins că este un mister la mijloc, dar un mister care refuza să se supună curiozității mele. Dezamăgit, m-am întins pe iarba uscată de lângă peșteră. Vântul adia ușor, aducând mireasma de fân, de brazi, de nori. O pace lină părea că mă cuprinde, și în afară de ea, nimic nu părea important. Gânduri fugare, îmi pluteau alene prin minte, ca niște nori. Ce fel de popor fuseseră dacii? De ce votaseră pe viață cu modestia și cumpătarea? Stăteau pe munți de aur dar trăiau doar din ciobănit și agricultură. Comorile uriașe, pe care mai târziu Traian le-a smuls de la ei, arătau că ar fi putut trăi într-un lux ca cel al marilor regi, ar fi putut avea palate, temple uriașe, puteau să se îmbrace în aur și argint, și să bea doar vin grecesc. De ce și-au ținut comorile ascunse prin albii de râu și au trăit ca niște "paganes”, sălbăticiuni de la marginea pădurii? Zamolxe însuși, marele lor preot, nu era decât o altă ciudățenie. Nu avea niciun templu somptuos, niciun loc de sacrificii cu coloane urieșești, făcute pe comandă din cea mai strălucitoare marmură. Nu avea nici măcar o casă decentă. Deși se întorsese bogat din drumurile sale în Egipt și în Grecia, trăia într-o peșteră! Bea lapte cu miere și mânca urdă cu mămăligă, însoțindu-se cu ciobanii, când ar fi putut foarte ușor să bea precum soția Cesarului doar perle topite în vin. Și ce era cel mai bizar într-o lume cu un Olimp plin de zeități, acest Zamolxe spunea că de fapt nu există decât un singur zeu! Unul singur! Și că oamenii sunt nemuritori, viața de-aici fiind mai puțin importantă decât viața de dincolo.
Sunt îmbătat de mirosul cimbrului uscat și al jnepenilor. Stau întins pe pământ și îl simt ca pe o mângâiere. Norii rămân încet în urmă. Munții de jur împrejur tac. Vântul adie ușor, pe lângă urechi. L-o fi simțit și Zamolxe, în rugăciunile lui? El cui se ruga? Nu a spus nimănui, niciodată, că el e zeul. A spus doar că există un singur zeu. I-a pregătit pe daci pentru ceea ce avea să urmeze și dacii l-au ascultat. Cinci sute de ani mai târziu, undeva în Betleem, avea să se nască Mesia. Și odată cu el, viața veșnică, pentru care dacii mureau râzând.
Fotografiile autorului