ZAMOLXE: Pe urmele marelui zeu

Catalin Manole
* Între numeroasele locuri în care se spune că-ar fi trăit zeul dacilor se află și muntele Gugu. În vârful lui este o peșteră și în apropiere un pârâu. Chiar dacă timpul a șters toate urmele locuirii, cine ajunge acolo înțelege de ce dacii mureau râzând *

Și dacă este adevărat? Dacă muntele sacru al dacilor, Kogaion, există cu adevărat? Dacă aș putea să merg și eu pe urmele lui Zamolxe, ma­rele zeu al dacilor? Deja imaginația zbura departe, ca norii purtați de vânt. De unde a apărut această legendă a lui Za­molxe și a Kogaionului, muntele sfânt? Cele mai vechi însemnări sunt bineînțeles de la greci, din antichi­tate, primul dintre ei fiind Hero­dot. A­cesta povestește despre Zamolxe că era un fost sclav al lui Pitagora. După ce a redevenit om liber, s-a îmbogățit și s-a întors acasă, în Tracia. Aici și-a făcut "o odaie”, unde primea ca oaspeți pe cei mai de seamă conducători, învățându-i că nici ei și nici urmașii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde vor trăi veșnic. Zamolxe, cunoscut și ca Gebe­lei­zis, a pus să fie săpată "o subterană” în care a dispărut timp de trei ani, con­cetățenii lui crezându-l mort. După trei ani însă, a reapărut și, în felul acesta oamenii au fost convinși că există viață după moarte și că ce spune el este ade­vă­rat. Herodot povestește acestea pe la 450 înain­te de Hristos și ceea ce spune el s-ar fi întâmplat cu aproximativ o sută de ani înainte, deci între 546 și 478 î.H.
O altă personalitate a antichității, Strabon, marele geograf grec, scrie și el ce a aflat de la înaintașii săi des­pre Za­molxe și daci, lărgind un pic legenda cu noi amă­nunte. După Strabon, Zamolxe fusese sclav la Pitagora, însă umblase mult, până în Egipt, tot pentru a învăța. Întors acasă, în Tracia, a devenit mai întâi mare preot al regelui și abia apoi s-a retras într-o peșteră pe vârful unui munte, oamenii considerându-l zeu. Aici apare primul indiciu concret despre muntele lui Zamolxe: "Și muntele a fost considerat ca sfânt și-l numesc sfânt, numele lui e Cogaenon, la fel cu numele râului ce curge pe lângă dânsul”. A­cesta este singurul indiciu concret, pen­tru a afla unde se află muntele sfânt al dacilor. Stra­bon mai povestește despre înțelepciunea și obiceiurile lui Zamolxe, că știa astronomie, cunoștea bine nume­rele și își învăța discipolii să trăiască în mare cumpătare și fără să mănânce car­ne de animal. Mai târziu, pe la anul 100 după Hristos, istoricul roman, de ori­gine iudaică, Ioseph Flavius, des­criind obiceiurile esenienilor, spune că "traiul lor seamănă cu al așa-nu­miților polistai de la daci”, sanctuarele fiind amplasate și la ei sus, pe munți, cât mai aproape de cer.
Plecând de la aceste sumare infor­ma­ții, aflate în izvoare străine, mulți istorici și oameni de litere români s-au apucat să "demonstreze” diferitele locuri în care s-ar afla Kogaionul. Mihail Sado­veanu susținea că este în Munții Căli­mani, Nicolae Densușianu considera că este Vârful Omu, Constantin și Hadrian Daicoviciu credeau că muntele "Ko­gaionon” al dacilor este Dealul Munce­lului din Munții Orăștiei, cu complexul său de sanctuare, în timp ce C.C. Giu­rescu și Dinu C. Giurescu par a admite că Cogheionul ar fi muntele Gugu, aflat în apropiere de Caransebeș. Pe cine să crezi mai întâi? Cine are dreptate? Cine are argumente convingătoare? Tocmai când mă gândeam că am ajuns într-o fundătură și că este imposibil să verific adevăruri aflate în zone geografice foar­te îndepărtate, am descoperit că Dinu C. Giurescu se ba­zează în teoria sa pe o carte celebră în perioada interbelică, scrisă de Alexandru Borza.

Sanctuarul dacilor

Naturalist de excepție, al cărui nume îl poartă astăzi Grădina Botanică din Cluj, Borza făcuse în anii '40 ceea ce ar fi trebuit să fac eu acum: bătuse la pas toată țara și scrisese o cărticică cât o broșură, de numai 20 de pa­gini, despre locul în care credea el că se afla Kogaio­nul, intitulată "Sanctuarul Dacilor”. Argumen­tele sale sunt bine documentate din punct de vedere istoric și, cel mai important, bine verificate pe teren. Pe scurt, Alexandru Borza folosește mai multe metode pentru identificarea Kogaionului și încearcă să vadă ce iese la intersecția lor. Prima metodă este cea istorică, din scri­eri, și ea nu ne ajută prea mult, pentru că ne spune doar că Kogaionul este un munte înalt, cu o peș­teră în vârf, unde lo­cuiește Marele Preot, și cu un râu în apro­­piere, ce poar­tă numele muntelui. A doua metodă este cea lingvistică. Borza demonstrează că numele de Gugu ar putea să provină de la cel de Koga­ion. A treia metodă este cea geografică, și aici el are cel mai bun ar­gu­ment: deși a cunoscut toți munții Ro­mâ­niei, niciunul nu corespunde mai bine descrierii isto­rice. Muntele Gugu are peste 2000 de me­tri, are un izvor lân­­gă el care se nu­meș­te Izvorul Gugu­lui și... chiar în vâr­ful său există o peș­teră locui­bilă! A patra metodă este cercetarea ar­heologică, însă nimeni până la Borza nu cercetase peș­tera de pe mun­tele Gu­gu, și nici în zilele noastre nu s-a încu­metat vreun arheolog să ajun­gă la ea. Argu­mentele lui Ale­xan­dru Bor­­za erau atât de cum­pănite și pre­zen­tate atât de calm, fără exagerări mistice sau specu­lații perso­nale, încât la sfârși­tul celor douăzeci de pagini, am sărit în sus de bucurie, de parcă tocmai gă­si­sem harta către centrul pământului. Așadar, Mun­tele Gugu era Kogaionul, muntele sacru al dacilor? Cel mai pro­babil. Mi-am amin­­tit de gugu­lanii de la poa­le­le mun­telui, pe care îi cunoscusem și despre care am scris, și care m-au uimit prin încăpățânarea cu care păstrea­ză până în ziua de azi obi­ceiuri româ­nești ances­trale. Oa­meni gos­podari ce țin la pămân­turile lor mai presus de ori­ce, unii spu­nând chiar că ei sunt cei mai curați des­cen­denți ai dacilor. A doua zi mi-am fă­cut bagajul. Direcția: Munții Retezat-Go­dea­nu.

Arhiva exploratorilor

Mircea Goloșie conduce "Hobby Club Jules Verne” din Buziaș. De cum intri pe poarta casei sale, totodată și sediu al clubului, ai imediat senzația că ești în spațiul unui aventurier. În capătul boltei de viță de vie se află un garaj improvizat, în care două mașini Aro stau echi­pate de drum, gata oricând să pornească în expe­diție. Intri în casă, și holul este burdușit cu tot felul de aparate de emisie-recepție, radare și detectoare. De jos până în tavan, stau unele peste altele carcase meta­lice cu zeci de butoane, ecrane și fire de-ai zice că poți co­munica și cu planeta Marte. Imediat în stânga, ajun­gem într-o cameră de lucru și ne așezăm la masă. Pereții sunt dublați cu cărți înghesuite, și pe verticală, și pe ori­zontală. Peste tot sunt agățate hărți cu marcaje. Camera pare mai de­grabă cabina unui vapor plecat să facă înconjurul lumii. Iar Mircea Goloșie, cu aerul unui căpitan trecut prin multe furtuni, mă întreabă:
- Ai vrut să mergi pe Muntele Gugu și ai ajuns la Buziaș! Cu ce pot să te ajut?
Ajunsesem inițial la Hațeg. De acolo am pornit la Ca­ransebeș, în zona gugulanilor, acele sate risipite la poalele muntelui. Am înconjurat Munții Țarcului și am luat la rând toate cătunele de la Rusca până la Corne­reva. Timp de trei zile, am căutat bătrâni care să știe legende despre Muntele Gugu, o amintire, o întâmplare sau o mărturie. Nimic. Toți gugulanii din acea zonă mi-au spus că ei nu au mers niciodată pe muntele Gugu, de la care de bună seamă li se trage numele. Așa că din Caransebeș am luat-o către Lugoj și apoi către Buziaș, unde știam că există acest Club și căpitanul său, un împătimit al muntelui, care cu siguranță auzise de Za­molxe și Muntele Sacru al dacilor. "Sigur că am au­zit, ba chiar am fost de mai multe ori acolo!” îmi spune cu entuziasm Mircea Goloșie. "Există și e, într-adevăr, un munte special! Ceva inexplicabil se întâmplă acolo. Echipa noastră a măsurat radiațiile și sunt în para­me­trii normali. În schimb, locul are un magnetism ciudat, cu fluctuații. De exemplu, busola indică nordul, însă din când în când începe să i se învârtă acul și îl caută fără să îl găsească. Am petrecut mai multe zile pe vârful Gugu. Așa am observat și lumini ciudate, ce apar în special noaptea, între ora nouă și nouă și jumătate. Un alt fenomen rar este cel de rectanță: pietrele se mișcă, se deplasează. În mod spectaculos, pe Gugu rectanța este negativă, adică pietrele se mișca în sus, spre deal. Poți vedea dârele lăsate în urmă, un mic șanț și pămân­tul adunat în capătul pietrei, din cauza mișcării. Peș­tera există și ea, chiar în vârful muntelui! Am văzut-o, am studiat-o atât cât am putut. Dacă mă întrebi pe mine, nu are cum să fie naturală. Intrarea e făcută din două pietre megalitice, peste care a fost adăugată o alta, de mărime impresionantă. E lungă peștera, și toate pietrele ce îi formează pereții, cât și cele ce sunt puse deasupra, în chip de acoperiș sunt așezate de mâ­nă de om, nu au cum să fie naturale, deși nu se vede vreo urmă de cioplire”. Mircea Goloșie scoate câteva dosare vechi și îmi arată arhivate fotografii făcute peșterii de pe Gugu de Alexandru Borza, așa cum a descoperit-o el în 1942, dar și fotografii recente, făcute de cei de la "Hobby Club Jules Verne”. Îmi citește din notițele luate de el într-o agendă veche, cu scris mărunt. "Ciobanii din zonă știu că este un loc special. Cei mai mulți se feresc să amintească acest loc de sărbători, de teamă să nu le moară oile sau să pățească vreo nenoro­cire. De altfel, pe platoul de lângă peșteră, nu își ține nimeni oile. Unii ciobani spun că cine a păscut turma acolo s-a trezit cu un ger năpraznic în august și i-au înghețat toate oile, sau că stâna i-a fost trăznită. Se mai spune că un cioban a intrat în peșteră, ba chiar a cobo­rât în grota de sub ea, și acolo a văzut un șarpe uriaș din aur. Nu cred așa ceva, cel mult poate să fi fost un sanctuar din piatră aurit”. Apoi Mircea Goloșie pune pe masă hărțile și îmi arată traseele pe unde se poate intra către vârful Gugu. Înainte de a ne despărți, îmi mai dă un ultim sfat: "Și treci prin Zărvești. Doar ăla e satul ciobanilor care știu taina muntelui Gugu!”.

Muntele ciobanilor

Degeaba ai căuta pe hartă drumul ce duce în satul Zărvești. E ca o intrare secretă, chiar din mijlocul orașu­lui Caransebeș. Nu există indicator: o străduță se face în dreapta, trece pe lângă biserici, și când crezi că se ter­mi­nă, că ai ieșit din oraș, satul se întinde în fața ta prin­tre lanuri de porumb și livezi. Zece minute cu mașina și ai ajuns. Sat e un fel de a spune, pentru că toate casele, pe-o parte și pe alta, sunt ca niște palate. Porți uriașe pictate, case mari, lungi cât o școală, toate lipite una de alta. Sub ferestre, pe câte o băncuță, stau bătrânii, dea­supra acope­rișurilor roșiatice se vede Muntele Mic. Din om în om, am ajuns la bătrânul Dăscăles­cu, unul dintre cei mai vechi ciobani din sat. Are o casă făcută din cărămizi înflo­rate. Are mai bine de optzeci de ani, și nepo­tul său îmi reco­mandă să vorbesc mai tare. Moș Ion se așează la masă și îndreptând spre mine o ureche, îmi ascultă între­bă­rile. Tace, clipește de câteva ori și stă sprijinit în baston. Cu privirea pier­dută în amin­tiri, începe apoi să îmi po­vestească. "Muntele Gugu e cel mai fru­mos munte de la noi. Te-ai dus de­geaba pe văile de la Cornereva: ei aveau alt mun­te. Aici, fiecare sat e cu muntele lui. Și Gugu era al zărveștilor. Din moși stră­­moși, așa ne-am pome­nit, mergeam cu oile acolo. Vârful Gugu e al nostru. Vâr­ful mai mic de lângă era al brănenilor, și de-aia așa i-am și zis, Vârful Bran. Pe lângă noi, mai erau de la Cracul peș­terii în stânga și în dreap­ta locurile numite Al ilovenilor și Al apa­de­nilor, că acolo ve­neau cu oile din încă două sate de aici, Ilova și Apadia. Eu am pornit când eram fe­cior cu oile și aveam două oi. Cel mai mult am avut după însurătoare, optzeci de oi. Nu am avut oi multe, da' am mun­cit mult ca cioban. Era viață grea, dar foarte frumoa­să. Din pri­măvară până în toamnă, stăteam în munte și nu mân­cam alta decât urdă sau caș sau caș lungit cu apă. Era bă­taie, care prin­de ceaunul să mănân­ce crusta de mă­mă­ligă de pe el. Și de multe ori, la masă, mai bă­gam câte o bucată de mămăligă în opincă, sub talpă, să am ce mânca mai târziu. Când ploua sau era fur­tună, in­tram în pădure unde era uscat, o picătură de apă nu a­jun­­gea. Și în rest, mergeam cu oile, dor­meam la um­bră și mai ziceam la flu­ieră, să cân­tăm și noi ca păsă­rile din crâng, în zori, sau după cum erau doinele vechi”.
Altceva bătrânul nu mi-a spus. Mi-a descris în amă­nunt vârfurile și văile, unde sunt izvoarele și cum mi­roa­se iarba altfel, de la o zi la alta. Despre Zamolxe nu auzise. Nu văzuse lumini ciudate, poa­te doar stele căzătoa­re, și nimic neobișnuit nu îi atrăsese atenția în toți acei ani de ciobănie. Vă­zuse în schimb peștera din vârf. "Ieee, așa peș­tera aia din pietre mari. De câteva ori m-am băgat în ea, de vreme rea. Fain adăpost, alt­ceva nimic”, spune moș Ion.
Am plecat de la el strângându-i mâna bătrâ­nă și noduroasă. L-am văzut intrând înapoi în curtea plină de copiii și nepoți. O familie tipică de gugulani, ce trăiește câte trei-patru generații sub ace­lași acoperiș. Eram descumpănit: nu aflasem nimic sen­za­țional. Am scos harta și am privit dru­mul pe care mi-l pro­pusese bătrâ­nul, "cel mai scurt și cel mai sigur”: era de vreo 20 de ore, cu rucsacul și pro­viziile în spate. Am hotărât să o iau pe la barajul de acumulare de la Gura Apei.

Printre stele

Am pierdut o zi, ur­când pieptiș pe drumuri fores­tiere ce se înfundau, fără să văd niciun mar­caj. Nu aș fi ghicit niciodată drumul: tre­buia să o iau chiar prin albia Râului Șes, mi-a dezlegat taina un pă­durar. Pote­cuța e doar de câțiva centi­metri, as­cun­să pe sub frunzele gi­gantice de brus­turi. Când poteca a dispărut și a trebuit să merg de-a dreptul prin pie­trele uria­șe șlefuite de râu, a început și marca­jul, o linie roz, ce apă­rea din loc în loc. Gata! Eram pe dru­mul cel bun către Ko­gaion, muntele sfânt al dacilor!
Drumul prin albia Râului Șes nu e greu, doar că pe alocuri trebuie să sari din piatră în piatră. Apa vuiește necon­tenit și aduce de sus, din munte, un aer răcoros. După aproximativ un kilometru, marcajul o ia brusc la dreap­ta. Imediat ce am urcat malul râului, m-am trezit în pădure, cu un munte aproape vertical dea­supra mea. Poteca șer­puiește până sus, pierzându-se în întunecimea brazi­lor. Au urmat patru ore de urcuș. În pri­mele două, gându­rile dau năvală: dacă nu am apă destu­lă, dacă iz­voarele sunt seca­te sus, dacă apare ursul, dacă nu găsesc refugiul, dacă...dacă... Și apoi, încet-încet, se po­tolesc și dispar ca prin minu­ne. Hai­nele sunt ude, parcă am stat în ploaie, și mă opresc să beau o gură dră­muită de apă. Liniștea e totală, doar ini­ma bate ca o tobă în piept. Și nici un gând. Urc mai depar­te, muntele exor­cizează în­cet toate grijile. Râul nu se mai aude. Fagii devin brazi, și deja se vede lumina dincolo de ei. Se răresc până când în fața mea rămâne un plai și chiar în dreapta refugiul, nou-nouț, făcut din piatră și lemn. Deasu­pra lui e Șaua Branului, iar în stânga, Vâr­ful Gugu, la 2297 de metri. Mă așez la masa de piatră a refu­giului și când noaptea începe să se lase privesc lo­cul și răsfoiesc notițele.
Deci, aici trăia Zamolxe! În liniștea deplină a mun­te­lui, aproape, cât mai a­proa­pe de cer. Sus, pe vârful pietruit al Ko­gaionului era peștera sa, dar cu siguranță pe lângă el trăiau și câțiva "polistai”, acei preoți-învățați, care cel mai probabil erau numiți așa pentru că înte­meiau orașe, polisuri, punând la temelia lor credința. (În partea de peste munți a Daciei, înspre Histria, erau numiți "călători prin nouri”.) La ora asta, Ma­rele Preot și polistaii săi mân­cau cina obișnuită: ma­lană, o mân­care simplă, făcu­tă din mei sau grâu, ames­tecat de obi­cei cu brânză și unt sau chiar cu miere. Nu mâncau niciodată carne, doar fructe de pădure, ce se găsesc din abundență peste tot, sau mâncare ciobănească. Du­ceau o viață aspră și austeră. Meditau în liniștea pietrelor gri, se plimbau, observau natura în toată splendoarea ei și știau că nu aceasta este viața adevărată, ci cea care vine după moarte.
Greierii încep să susure nesfârșit. Apar stelele. Mun­ții par valuri uriașe ce răsfrâng lumina lunii, și în noap­tea liniștită, pare că este lumină ca ziua. Studiau mișca­rea planetelor, rotirea lor tăcută. Pe celălalt munte, Borescu, lumini bizare apăreau și dispăreau.

Acasă

Alături de soarele blând al di­mi­neții, în două ore am urcat prin Șaua Branului, am trecut de Stâna Trăznită și am ajuns în vârful Gugu, în vârful Kogaio­nului. Am început să caut peștera. Mai întâi din ochi, apoi din bolovăniș în bolovăniș. Câteva pietre mari răsturnate. Acolo trebuie să fie! Le dau înconjur, mă urc deasupra lor și privesc. Asta este! Intrarea se vede clar, deși pietrele sunt sparte și sur­pa­te. Nu se poate intra, dar am găsit-o! Stau să îmi trag sufletul. De când am pornit de la refugiu, am urcat două ore neîn­tre­rupt, am luat grohotișul pieptiș, am scurtat prin jnepeni. Așadar, asta este peștera lui Zamolxe! Stau un pic cu ochii închiși, încercând să "simt” ceva. Nimic. Nici energii, nici Axa Lumii, nici electro-magnetism ciudat, nimic. Vârful muntelui nu se ridică să zboa­re, și nici lumini ciudate sau cețuri care să îl facă invizibil nu apar. Cât vezi cu ochii, doar stâncăraie gri și plaiuri gălbejite de soare. Până la urmă, nici peștera nu e cine știe ce: câteva stânci, acolo, rostogolite. Nici măcar un însemn misterios sau vreo scrijelitură mai bi­zară. Ce să fac? Să iau piatră cu piatră, să răscolesc mun­ții ăștia? Să mă bag prin toate cavernele de granit ce îmi par de la distanță locuri tainice? Ce loc sacru mai e și pustietatea asta mută, îngră­mă­direa asta fără noimă de pietre, prin clean­țuri și văioage sălbăticite? Unde e templul Marelui Preot? Unde e locul de sacrificii? O liniște disprețuitoare mă sechestrase în mijlocul ei și toate între­bările mele erau parcă înghițite de imen­sitatea muntelui. Eram convins că este un mister la mijloc, dar un mister care refuza să se supună curiozității me­le. De­za­măgit, m-am întins pe iarba us­cată de lângă peșteră. Vântul adia ușor, aducând mireasma de fân, de brazi, de nori. O pace lină părea că mă cuprinde, și în afară de ea, nimic nu părea important. Gânduri fugare, îmi pluteau alene prin minte, ca niște nori. Ce fel de popor fuseseră dacii? De ce votaseră pe viață cu modestia și cum­pătarea? Stăteau pe munți de aur dar trăiau doar din cio­bănit și agricultură. Comorile uriașe, pe care mai târziu Tra­ian le-a smuls de la ei, arătau că ar fi putut trăi în­tr-un lux ca cel al marilor regi, ar fi putut avea palate, tem­­ple uriașe, puteau să se îmbrace în aur și argint, și să bea doar vin grecesc. De ce și-au ținut comorile as­cunse prin albii de râu și au trăit ca niște "paganes”, sălbăti­ciuni de la marginea pădurii? Zamolxe însuși, marele lor preot, nu era decât o altă ciudățenie. Nu avea niciun templu somptuos, niciun loc de sacrificii cu coloane urieșești, făcute pe comandă din cea mai stră­lucitoare marmură. Nu avea nici măcar o casă decentă. Deși se întorsese bo­gat din drumurile sale în Egipt și în Grecia, trăia într-o peșteră! Bea lapte cu miere și mânca urdă cu mămăligă, însoțindu-se cu cio­banii, când ar fi putut foarte ușor să bea pre­cum soția Cesarului doar perle topite în vin. Și ce era cel mai bi­zar într-o lume cu un Olimp plin de zei­tăți, acest Zamolxe spu­nea că de fapt nu exis­tă decât un singur zeu! Unul sin­gur! Și că oamenii sunt ne­mu­ritori, viața de-aici fiind mai puțin im­portantă decât viața de dincolo.
Sunt îmbătat de mirosul cimbrului uscat și al jnepe­nilor. Stau întins pe pământ și îl simt ca pe o mângâiere. Norii rămân încet în urmă. Munții de jur împrejur tac. Vântul adie ușor, pe lângă urechi. L-o fi simțit și Za­mol­xe, în rugăciunile lui? El cui se ruga? Nu a spus ni­mănui, niciodată, că el e zeul. A spus doar că există un singur zeu. I-a pre­gătit pe daci pentru ceea ce avea să urmeze și dacii l-au ascultat. Cinci sute de ani mai târ­ziu, undeva în Betleem, avea să se nască Mesia. Și odată cu el, viața veșnică, pentru care dacii mureau râzând.

Fotografiile autorului