* Tânără (29 de ani), frumoasă, deşteaptă şi talentată - toate la un loc într-o făptură pe cât de firavă, pe atât de determinată şi de tenace, cât să răstoarne şi munţii din loc. Ioana-Maria Ardelean poartă la Bucureşti, unde are o carieră de invidiat, dorul de Bistriţa ei natală, şi duce pe scenă, cu glasul ei puternic şi nuanţat, cântările de acasă. Primul ei album, lansat de curând, are un titlu ca un jurământ de credinţă pentru viitor: "Cânt să-mi stâmpăr inima”! *
"Când sunt eu cea mai fericită?”
- De unde ai venit tu, Ioana, pe scena cântecului tradiţional românesc, şi cum s-a întâmplat ca după studii temeinice în cu totul alt domeniu, să faci din cântat o profesiune de credinţă?
- Am venit la Bucureşti din oraşul meu natal, Bistriţa, la vârsta studenţiei, dintr-o familie cu înalte valori morale şi cu mare dragoste de cântecul românesc: tatăl meu cântă foarte bine şi e mare dănţăuş, sora tatălui meu este cunoscuta interpretă Cornelia Ardelean-Archiudean, şi amândoi au moştenit talentul de la mama lor, bunica Ina, care avea un glas minunat şi un repertoriu străvechi preţios. Am crescut cu cântecul alături şi am cântat de mică, dar asta nu a fost de ajuns pentru mine, pentru că sunt o Fecioară perfecţionistă şi nu-mi place să fac lucrurile de mântuială. De aceea, am făcut şi Şcoala Populară de Artă, secţia canto popular, dar abia la 25 de ani, după ce am terminat studiile la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, cu licenţă în Comunicare Politică la Universitatea Bucureşti, catedra Departament UNESCO. Am lucrat încă din anul doi de facultate în domeniul Relaţiilor Publice şi al Comunicării şi am făcut totul cu dăruire şi convingere, punând dorinţa mea de a cânta la păstrare, într-un sertar. Am muncit mult, până la epuizare, pentru că eu chiar am o problemă cu limitele: pentru mine totul e posibil! De aceea, au fost momente când mi s-a părut că am dat chiar ultima picătură de energie. Cel puţin în ultimii ani, am trăit pe principiul: "Încă un mic efort, încă puţin, stai să o mai fac şi pe asta, şi pe cealaltă, şi apoi, nu... încă nu e gata...”! Până într-o zi, când, ameţită de vârtejul în care trăiam, am stat şi m-am întrebat: "Când sunt eu cea mai fericită?”. Şi am înţeles: cea mai fericită sunt atunci când le cânt oamenilor!
Bunicile cântătoare
- Care sunt primele tale amintiri legate de cântec?
- Aveam trei ani şi cântam "Tecui aseală pin' codlu”, melodia lui Nicolae Mureşan, pe care-o fredonam foarte des, auzind-o la radio şi televizor. Cântam mult şi... vorbeam mult (iată, de aceea am devenit comunicator!). Eu am crescut la bunica din partea mamei, în Livezile, lângă Bistriţa, dar nu de la ea moştenesc talentul, ci de la cea din partea tatălui meu, din satul Ocniţa. Bunica aceasta, "mama Ina” (de la Violina), cum îi spuneam toţi nepoţii, avea umorul acela al omului de la sat, era o mucalită aş putea spune.
Bunica Ina de la Ocniţa, în tinereţe
Bunica de la Livezile, cu care am crescut, nu avea glas deloc! Dar cânta toată ziua, ce-şi amintea, ori ce auzea la radio. Şi străbunica la fel, că am prins-o şi pe ea în viaţă, în copilăria mea petrecută acolo, până la vârsta şcolii. Cântam cu ele foarte mult, şi cu sora mamei, la lucrul câmpului, vara, şi în casă, iarna, la gura sobei, mâncând cârnaţ afumat, pe care-l aduceam eu din pod. De la ele, de la bunica şi străbunica, am una din doinele incluse pe albumul meu, "Vai de lin şi de pelin”, şi rar o cânt fără să plâng, pentru că îmi aduce aminte de un întreg univers lăsat în urmă, în timp şi în spaţiu, vorbeşte tocmai despre jalea celui dezrădăcinat de-acasă şi plecat în lume, să-şi caute norocul. Sunt o sentimentală, port dorul de locurile mele în inima mea, chiar dacă trăiesc aici de 10 ani şi am învăţat, în timp, să iubesc şi oraşul acesta. Pe străbunica mea am pierdut-o exact când am plecat la Bucureşti, aşa că pentru mine a fost de două ori greu, o dată că plecam de acasă, şi a doua oară că cea care m-a înconjurat în toată mica mea copilărie cu neobosită grijă, care îmi făcea dimineaţa cartofi prăjiţi şi ceai din zahăr ars, iar iarna, când soseam udă şi îngheţată de afară, de la săniuş, scotea o cărămidă din cuptor, din "ler”, cum se zicea la noi, ca să-mi încălzesc picioarele. Şi îmi cânta cu o voce subţire şi liniară, ca un fir de aţă, "Peste Someş, peste tău”, dar cu atâta dăruire, că mi se părea ca ea a inventat-o, că direct din sufletul ei porneşte. Era foarte credincioasă străbunica, citea întruna din Biblie şi din Psaltire, ţinea fiecare post şi a trăit o viaţă frumoasă şi plină, până la 90 de ani.
"Corobeţe” şi "huţuţe”
- Îţi sunt de folos, în forfota unui oraş agitat precum Bucureştiul, amintirile din anii copilăriei?
Tatăl, Ion Ardelean
- Mergeam cu bunica la câmp şi lucram pământul, prăşeam ("căpăleam”) porumbul şi via, lucruri frumoase, pe care dintre copiii de acum, puţini mai au prilejul să le facă. N-am vrut niciodată să fiu un copil de oraş. Mie îmi plăcea la ţară, acolo aveam leagănul meu ("huţuţa”), legat într-un nuc, care după aceea s-a mutat pe o cracă a mărului, şi apoi "su' şopru”. Şi tot acolo era dealul meu cu păpădii, pe care-l urcam mereu în fugă, întrecându-mă cu alţi copii, până la cei doi cireşi sălbatici din vârful lui. Verile acolo aveau miros de iarbă, de fân şi de flori, de nuci necoapte, care-ţi lasă degetele verzi, şi mai aveau şi gust de mere acrişoare, că bunica mă certa mereu când veneam serile zgâriată şi cu straiele sfâşiate: "Pe toate gardurile te anini şi toate «corobeţele» (poame acre) le găseşti!”. Sâmbăta, după ce îmi făcea baie şi-mi spăla părul, bunica mi-l descurca cu un pieptene de os, apoi mi-l împletea în mai multe codiţe. Duminica dimineaţa, înainte să plecăm la biserică, mi-l despletea, şi mă trezeam cu o podoabă înfoiată de păr, eu care aveam, ca şi acum, un păr subţire şi moale, greu de aşezat în vreo coafură savantă. Mergeam pe uliţă gătită în straiele de duminică, cu părul lung şi-încreţit, tare mândră. Livezile era un sat cu mulţi saşi, majoritatea plecaţi mai târziu în Germania. La ei se vedea o rigoare a lucrurilor, începând de la felul cum erau aşezate casele, de-a lungul "străzii lungi”, asfaltate, până la felul lor de a fi, aşa, mai cu ştaif. Ei nu ar fi înţeles mare lucru din glumele românilor şugubeţi de la Ocniţa, cum era şi bunica Ină de acolo. Şi cum erau mai toate bătrânele întâlnite în cale, cu ochii lor mici şi vii, sticlind de curiozitate, şi ştirbe. Printre ele erau neapărat şi mătuşi de-ale tatei, care ne ţineau, pe mine şi pe sora mea, în uliţă, la poveşti fără sfârşit: "Da' voi de-a cui sunteţi? A, a lu' Ion a lu' Viluţ Ardelean... Şi şe faşe Ion? D-apăi, şi...”. Ocniţa era un sat mai sălbatic, cu uliţe înglodate în noroi când ploua, pe care mergeam până la exasperare ca să ajung la casa bunicii, aşezată în vârful dealului, sub vii, dar de o vitalitate şi frumuseţe ce te fermecau. Ajungeam sus tot bombănind şi boscorodind, şi eu şi sora mea, cu galoşii de gumă plini de tină. Acum mi-ar plăcea să mai fac drumul acela, de-aş şti că o găsesc pe mama Ină-n prag... Bunicile mele m-au învăţat să mă port în lume şi mi-au dăruit o copilărie atât de frumoasă, încât nu pot să le mulţumesc decât cântând despre lumea aceea, în care ele au trăit şi şi-au crescut pruncii, ca să fie oameni de omenie.
Ioana vedetă de la 4 ani
- Unde e lumea aceea, unde s-a dus?
- Cei bătrâni au plecat la Dumnezeu, cei tineri au plecat în lumea "civilizată”. E dreptul tuturor să facă asta. Şi eu am plecat de acasă, încercând să-mi caut un rost mai bun. Alţii au rămas acolo şi par aşa, împietriţi de vreme. Dar cu sufletul meu de-acum, plin de dor şi jinduit după lumea de-acolo, deşi mi-am găsit rostul bine în Bucureşti, văd locurile copilăriei mele cu mult mai mult drag ca atunci, sunt zestrea mea de suflet de care nu mă despart niciodată. Şi am convingerea, în străfundul sufletului meu, că dacă m-a ţine Dumnezeu sănătoasă, spre bătrâneţe, am să mă întorc acolo.
Mama Ina şi Bartok Bela
- Când ai debutat, ce modele ţi-ai luat în cântec şi cum s-a conturat acest prim album al tău, "Cânt să-mi stâmpăr inima”?
- Am cântat de mică, de pe la trei ani, la serbări, de la şapte ani am început să apar în spectacole, pe scenele mai mari, să particip la concursuri pentru copii. Până în clasa a şasea, cântam folk şi muzică uşoară, abia în liceu am avut curaj să abordez pe scenă folclorul, cam prin clasa a XII-a, şi am debutat cu piese din repertoriul mătuşii mele Cornelia Ardelean-Archiudean. Aveam un casetofon cam şubred, nu se mai auzea bine, îi căzuse şi uşa, clapeta, dar la el ascultam înregistrările mătuşii şi cântam odată cu ea. Iar dintre toate cântecele ei, "Spune-mi bade când te duci” mi se părea cea mai frumoasă melodie şi îmi imaginam cum într-o bună zi o voi cânta şi eu, acompaniată de multe viori. Aşa s-a şi întâmplat. Pe albumul meu am înregistrat-o, ca şi pe celelalte piese, în acompaniamentul Orchestrei Radio, dirijată de Adrian Grigoraş. Dar de data aceasta am vrut să-mi conturez un repertoriu al meu, aşa că în afara pieselor culese de la bunica şi străbunica mea, pentru celelalte am mers la o sursă foarte preţioasă pentru noi, ardelenii, dar din păcate foarte rar utilizată, şi anume, culegerile etnomuzicologului ungur Bela Bartok. De acolo am prelucrat vocal şi instrumental mai multe piese, cu ajutorul profesorului meu de la Şcoala Populară de Artă, d-l Aurel Mustăţea, fără de care drumul meu în folclor ar fi fost mult mai sărac. Înregistrările le-am făcut în studioul "Electrecord”, iar discul a apărut la casa de producţie "Eurostar”. L-am lansat într-un spaţiu elegant şi somptuos, la Palatul Parlamentului, înconjurată de prieteni, de maeştrii, de public, de cei care au crezut în mine. Am investit toate economiile mele personale în proiectul acesta, dar n-a fost de ajuns şi am cerut şi ajutorul câtorva sponsori.
Frumoasă, să n-o atingi!
Vorbind de modele, în afara Corneliei Ardelean-Archiudean, şi Maria Butaciu mi-a plăcut, de mică. Şi pe Achim Nica, doinitorul Banatului, îl preţuiesc nespus. Am descoperit târziu muzica sudului ţării, iubesc Oltenia, Gorjul în special, prin vocea şi prin universul minunat al Măriei Lătăreţu. (Ea nu cânta în registrul acut, aproape ţipând, ca majoritatea cântăreţelor oltence de azi, ci avea o dulceaţă şi o blândeţe în glas care-ţi atingeau inima.) În ce mă priveşte, sunt optimistă. Folclorul nu se pierde, ci se schimbă, mereu. Dar ar trebui păstrat aşa cum se cuvine unei comori care defineşte identitatea şi sufletul nostru românesc. Pentru că acolo sunt toate bucuriile şi dragostele noastre, dar mai ales toate durerile, frământările noastre, toate dorurile şi toate cuvintele pe care nu le putem traduce în nici o altă limbă şi, mai ales, toate aşteptările şi toate aspiraţiile pe care le-au avut bunii şi străbunii noştri, şi pe care le avem şi noi, inscripţionate genetic în sufletele noastre.
Dacă te ţii din rădăcină, poţi să te avânţi spre cer!
- Ştii, desigur, că sunt mulţi tineri care nu se "ţin din rădăcină”, nu se bucură neapărat că au în spate o spiritualitate puternică şi clar conturată.
- Dacă te ţii din rădăcină, poţi să te avânţi spre cer. Altfel te iau pe sus vânturile, valurile... Am văzut, cu mâhnire, mulţi tineri care preferă să se alinieze într-un spirit globalizator şi alienator. Şi care, deşi au căutări interioare, preferă modele străine, decât să se regăsească într-un model ancestral de "terapie”, prin cântec românesc, de exemplu.
Cu mama, în grădina casei
Doruri şi asfinţituri violet
- Oare inima ta, viaţa sentimentală se potrivesc cu trăirile artistice?
- Eu sunt mereu îndrăgostită - de o persoană, de o idee, de un lucru, sunt "îndrăgostita eternă”, dar sunt un partener fidel, din momentul în care îmi găsesc locul lângă cineva. Tind să văd lumi în oameni, lumi care poate nici nu există, dar asta mă ajută ca artist, mă inspiră, îmi dă aripi. Sunt tot timpul plină de emoţii când urc pe scenă, chiar şi când înregistrez în studio, dar pentru mine sunt constructive, mă ajută să transmit mai uşor către public trăirea mea în cântec. Sentimentul constant şi pregnant în piesele mele este acela al dorului. Mi-e dor de multe lucruri, de oameni, de cei care au plecat din viaţa mea, mi-e dor de stări, de zilele liniştite, de lumini, de parfumuri. Îmi e dor de cerul de vară al copilăriei, nesfârşit, cu infinite tonuri de sineală, spălat de ploaie, după ce se răzbunau norii, cu tunete şi fulgere. La apusul soarelui, după răpăielile scurte, văzduhul se colora în incredibile nuanţe de roşu şi violet. Îmi amintesc cum mă trimitea bunica seara, la asfinţit, după lapte, la lelea Ană.
Cu mătuşa, cunoscuta cântăreaţă de muzică populară, Cornelia Ardelean-Archiudean
- Ştiu că în plan sentimental planurile sunt, mai întotdeauna, inutile. Dar ce ar trebui să ştie bărbatul care ar vrea să stea lângă tine?
- Să ştie ce vrea! Nu l-aş condiţiona în nici un fel dacă ar vrea cu adevărat să mă ia cu tot bagajul meu de romantism, idealism, dramatism, nostalgie, melancolie şi lirism pe care-l am, dar şi cu tot raţionalismul şi pragmatismul care-mi dublează partea asta sensibilă. Şi cu toate visurile mele de a fi, zi după zi, ceva mai mult! Greu să găseşti un astfel de bărbat: cei mai mulţi se sperie şi fug! Îi sperie inteligenţa şi independenţa femeilor, capacitatea lor de a se descurca singure. Nu sunt pregătită să accept ierarhia asta, tocmai de aceea nu am primit până acum certitudinea că locul de lângă mine e ocupat!... Nu sufăr de feminism, nu sufăr de complexe de superioritate, sunt în general un om la locul meu, asta am învăţat de la bunicile mele: nu sunt mai bună decât nimeni, ci mă străduiesc să fiu mai bună decât mine, în fiecare zi!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
