Bat iarăşi clopotele în Alunu!

* Un sat lăsat de oameni să moară e rechemat la viaţă de Dumnezeu *

Drumul ca de sidef, şerpuind către soare, a dispărut. Casele, cândva cu temelii şi gar­duri de marmură, sunt pustii. A dispărut chiar şi muntele din apropiere, cu pântecul său mâncat de un vierme de fier uriaş. Sau, cel puţin ochii mei nu le mai văd. Sunt transportat într-un pustiu desăvârşit. În cen­trul lui, dreaptă, ne­clin­tită, închisă, stă o fereastră cu stolăria al­bastră, ca o poartă în cerul aşezat pe linia ori­zontului. Sticla este vă­lurită în cercuri tot mai largi, ca apa unui lac în care ai aruncat o piatră. Încet, încet, întrezăresc în "apă” primele tuşe ne­gru-alb ale unei foto­grafii ce se developează sub ochii mei. Un in­stantaneu de acum şai­zeci de ani, cu o biserică somptuoasă, din mar­mură, iar în faţa ei, un grup de bărbaţi: unul la mijloc, numai în căma­şă, cu părul răvăşit, ţinut de mâini, de o parte şi de alta, de doi inşi cu şepci munci­toreşti, care îl târăsc spre o maşină neagră, unde aşteaptă fumând doi vlăjgani. De la momentul ace­lei foto­grafii va fi început blestemul satului Alunu, din Bunila Hunedoarei, în Ţara Pădu­renilor.

Un loc de taină

Întorc capul, şi dinaintea ochilor se ridică biserica. Aceeaşi biserică din "fotografie”. Înaltă, so­lidă, cu piatra şlefuită de vânt, cu ferestre înguste, pre­lungi, ter­minate în arc de cerc, cu două turle ca nişte foişoare de foc. Paşii mă duc singuri prin iarba înaltă şi bolnavă de secetă, pe lângă zidurile pe jumătate demolate ale fostei cantine a şcolii din sat, pe lângă un câine ciobă­nesc mioritic, doborât de căldură sub o streaşină de magazie, pe lângă un adă­post de lemn proaspăt geluit şi două, trei ghivece cu flori vesele, peste câteva trepte, printre patru coloane falnice de marmură, pînă în prid­vor şi de acolo în bise­rică.Înăuntru vipia n-are putere. Lumina, cernută parcă printre degetele sfinţilor, intră în fire lungi, subţiri şi parfumate a măr copt, busuioc us­cat la icoană, ceară curată şi ştergare de cânepă lim­pezite în râu. Este lumina unui loc de taină, care nu-i menită să-ţi facă lucrurile mai vizibile, ci să accen­tueze umbrele şi să te îndemne la confesiuni.
Pictura de pe pereţii bisericii e făcută în culori stinse, pentru ca privirea să nu adas­te pe detalii, ci să caute ochii sfinţi­lor, "ferestre” ale lumii celeilalte. O pictură simplă, în care parcă numai ochii contează, privirea aprinsă de rugăciuni. Pe tavanul turlei cen­trale, Hristos binecuvân­tează omenirea. Şi El are ochii al­baştri. Albaştri şi mari. Îndrept apa­ratul de fotogra­fiat spre chipul divin, mă apropii dintr-o mişcare cu tele­obiec­tivul de el, dar când să apăs pe declanşator, teleobiec­tivul se trage înapoi, iar Mântuitorul se înde­părtează, până se acoperă de ceaţa plumburie a bise­ricii. Reiau manevrele. Aceeaşi inexplicabilă reacţie a aparatului. Aerul vibrează uşor. Mai fac o încercare: "Doamne, Iisuse Hris­toase, fiul lui Dumnezeu, milu­ieşte-mă pe mine păcătosul!”. Şi reuşesc.

Marele moment de glorie

Pe uşile împărăteşti ale aceste biserici a ieşit de atâtea ori părintele Pe­tre Roşu, ctitorul ei. Era în 1939, când a ter­minat-o, iar la Alunu, un sat vechi, zice-se, de vreo mie de ani, nu ajun­sese zvon de război.Satul era mai bogat ca oricând, dealurile ge­meau de cirezi de vite, hambarele se rupeau de recolte, şi din muntele aflat în buza satului, ple­cau zilnic nenumărate camioane cu blocuri de marmură. Aşa încât, când a spus părintele că satul are nevoie de o bi­serică nouă, tot gospo­da­rul s-a silit să taie muntele şi să-l care pe locul sfinţit anume pen­tru sfântul lăcaş, într-o livadă de meri.N-au adus marmura din carie­ră, că aceea era a unor italieni, ci din alte părţi ale mun­te­lui, pe care l-au scobit cum au ştiut. Patru ani au lucrat meş­terii la această casă a Domnului, nemaivă­zută pe la noi. Şi când s-a sfinţit, puhoaie de lume s-au strâns la Alunu, nu numai din împrejurimi, ci până şi din Ţara Zarandului. S-au albit văile de oameni îmbrăcaţi de sărbătoare. Voiau cu toţii să treacă prin altarul unei asemenea mi­nuni. A fost ma­rele moment de glorie al ţărani­lor din Alunu. Li s-a confir­mat reputaţia de oa­meni vrednici, har­nici şi bogaţi. Se spunea despre ei că sunt ca al­binele. Se făleau cu un sat ale cărui case aveau temelii de marmură, scări de marmură, garduri se­meţe de marmură, un lung drum de marmură, ca pen­tru împăraţi, şi acum, iată, şi biserică de mar­mură. Şi asta încă nu era decât o parte din avuţia lor, ceva mai vizibilă şi care îi făcea speciali.
Biserica aceasta, cu hramul Adormirea Mai­cii Dom­nului, a fost totodată şi cea mai mare izb­ândă a părintelui Petre Roşu. De atunci a înce­put să-i crească şi lui faima în toată Ţara Pă­durenilor şi chiar mai departe.

Preotul martir Petre Roşu

Şcolit la Academia Teologică din Sibiu, părintele Petre Roşu (n. 1907, Sebeş) era nu numai un iscusit du­hovnic şi un bun administrator, dar şi un excelent predicator. În egală măsură doctor de suflete şi cărtu­rar zelos, promitea să devină o mare figură a Orto­doxiei. Însă i-a fost rânduit de Sus să nu ajungă un ilustru profesor, ci mucenic.
În 1942 a fost luat pe front, ca preot misionar. Sol­daţii aveau nevoie să fie spovediţi, împărtăşiţi şi întă­riţi sufleteşte. Iar mărturiile despre sfinţia sa, ajunse până la noi, îl arată ca pe un sprijin de viaţă pentru os­taşi. Nu se ferea să-i însoţească şi în atacuri, pentru a-i îmbărbăta. Aşa a fost rănit, în anul 1943, şi a trebuit să se întoarcă în ţară, pentru a se vindeca. Însă în anul următor a fost trimis din nou pe front, de astă dată în Vest. S-a dovedit viteaz şi acolo. Pentru actele sale de bravură, pă­rintele Roşu a fost de­corat cu ordinul "Coroana Româ­niei” şi a primit medalia "Po­beda”.
La încheierea celui de-al doi­lea război mondial, părintele s-a întors la alunenii săi de pe cul­mile Pădu­renilor şi a slujit în bi­serica de marmură până în 3 noiem­brie 1958, când a fost ares­tat de Securitate. Era acuzat de apartenenţă la Mişcarea Legiona­ră şi de acţiuni contra regimului comunist. Deşi a fost chinuit îngrozitor, părintele a negat până la sfârşit că ar fi făcut altă politică decât aceea a lui Hristos şi că s-ar fi ridicat contra regimului comu­nist. Nu de teamă pentru el, ci pentru a nu fi silit să-i trădeze pe alţii. Căci părintele nu era chiar străin de rezistenţa armată antico­munistă - după cum mărturisesc şi azi cei câţiva bătrâni din Alunu, care au prins acele vremuri. Fără dovezi indubitabile contra lui, Tribu­na­lul Militar Braşov l-a condamnat, pe 27 de­cem­brie 1958, la nouă ani de închisoare pentru "unel­tire contra ordinii sociale”. Părintele Petre Roşu a suferit în temniţele şi lagărele de la Deva, Jilava, Gher­la, Salcia, Periprava şi Aiud. La Periprava, s-a îm­prietenit cu doi uriaşi duhovnici ortodocşi: părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte se află acum la cimitirul Giuleşti şi care probabil va fi ca­nonizat, şi părintele Iustin Pâr­vu (azi de 94 de ani), stareţul mânăs­tirii Pe­tru Vodă (Neamţ), către care credincioşii au evlavie ca faţă de un sfânt. Pe 9 iunie 1964, părin­tele Roşu a trecut la cele veş­nice, îmbrăcat în zeghe şi ve­gheat de colegii de celulă de la Aiud.

Anul blestemat

1958 este anul blestemului pen­tru Alunu. Atunci a fost ares­tat părintele Roşu şi, fără el, bise­rica n-a mai strălucit niciodată la fel. Fără cuvântul mângâietor al părintelui martir, fără cântările şi gesturile sale ceremonioase şi totuşi atât de fireşti, duminica şi-a pierdut aura de fecioară cu flori împletite în păr. Fără prezenţa păstorului de suflete, care le cu­noştea toate bucuriile şi necazu­rile şi care avea mereu un sfat bun pentru fiecare, nunţile n-au mai fost la fel (mirii au început să uite superbul port popular şi apar trişti în fotografii, înveşmântaţi în cenuşiul "costumelor nem­ţeşti”) şi, de la o vreme, au dis­părut. Botezurile s-au rărit şi ele.Numai înmormântările s-au în­mulţit. Până când lumea s-a scurs mai toată din sat, o parte în pă­mânt, precum o apă înnegrită de amarul vieţii, o parte înspre oraş, mână de lucru la mine, uzine şi furnale. Şi-apoi, n-au mai fost nici prohoduri. Ci numai o linişte de ci­mitir. Un cimitir de marmu­ră şi lemn bătrân, cu două biserici părăsite (una din scândură de brad, monument istoric, de vreo două sute de ani, alta din piatră nobilă) şi cu uliţe mărginite de iarbă sură, de pe care nu se ridică praful, căci n-are cine-l stârni.
Sigur vă întrebaţi cum de s-a prăpădit un astfel de sat, care şi astăzi, văzut de departe, seamănă cu o ce­tate lucind în soare. Prima urgie care s-a abătut peste Alunu a fost colectivizarea, făcută abuziv în această aşezare de mun­te, în care nu biruie nici porumbul, nici grâul prin piatra iţită spre cer. Dar regi­mul comunist i-a deposedat pe ţărani de pământ şi de vite, pentru a le tăia cerbicia şi a-i împiedica să se răzvrătească. Tri­mişii Partidului şi ai Securităţii i-au smintit în bătaie pe "chiaburi”, până când i-au făcut să semneze că dau totul la CAP. În acelaşi an, au început să plece şi oa­menii din sat. Fără pământul care îi făcea stăpâni, alunenii nu-şi mai găseau nici un rost.Puteau fi slugi oriunde, ba poate pe bani buni. Ca o ironie a sorţii, pri­mul care a plecat a fost chiar cel care a condus pro­ce­sul de colectivizare în Alunu.
După căderea comunismului, cele câteva familii rămase în Alunu au sperat că satul va renaşte. Oamenii îşi puteau primi pământurile înapoi şi odată cu ele şi bogăţia. Însă generaţiile se schimbaseră, bătrânii se duceau, rând pe rând, în lumea cea dreaptă, iar cei mai tineri visau la fericirea oraşului. Cariera de marmură fusese şi ea închisă, iar să creşti vite nu mai e azi o îndelet­nicire aşa de bănoasă şi, pe deasupra, cere şi trudă din greu... Cert este că Alunu a rămas aproape pustiu. Se animă la răstimpuri, mai ales vara, când cei plecaţi la oraş tânjesc după grădinile în­gro­pate în iarba înflorită, şi toam­na, când alune­nii vin să culeagă oarece de prin livezi şi grădini, barem cât pentru un ca­zan de ţuică sau pentru un bor­can de dulceaţă...
Dar Dumnezeu a hotărât alt­fel. În marea lui bunătate, s-a îndurat de satul dat uitării de oa­meni, dăruindu-i o a doua viaţă.

Un dar ceresc

Fereastra în care mi s-a pă­rut că între­zăresc povestea Alu­nului este a unei case aflate pes­te drum de biserică, în care acum locuiesc două călugăriţe: maicile Isidora şi Haritina. O casă bătrânească, odinioară fru­moasă, ce le-a fost împru­mu­tată până ce vor construi chiliile unei... mânăstiri.Nu se putea întâmpla o minune mai mare, de­cât ca vechea bise­rică din Alunu să învie, să devină loc de închinare pentru o mânăstire de maici. Să bată, iarăşi, clopotele în sat, până în pădurile Ruscăi, să se audă iarăşi cântări înge­reşti, care să aducă oamenii din tot ţinutul pădurenilor în casa lui Dumnezeu. Să se întoarcă viaţa în Alunu, dacă nu prin fiii cei rătăciţi în oraşe, atunci prin chemarea credinţei şi prin focul rugăciunilor.
În fereastra albastră se oglindeşte acum curtea bise­ricii de marmură, pusă în ordine cu stricteţe arde­le­neas­că. Maicile stau la o masă în curte, tăcute, de parcă s-ar fi oprit din vorbă ca să asculte un zgomot neaş­teptat. Două unduiri negre de pensulă într-un tablou dominat de albul lăptos al amiezii de vară, din care pe alocuri răzbate verdele-galben al vegetaţiei chi­nuite de secetă. Pe fundal, zidurile bisericii. Totul mustind a linişte. Liniştea miroase a tă­mâie. Nu demult, un preot dintr-un sat vecin, rugat de măicuţe, a săvârşit Sfânta Liturghie aici, căci fusese zi de mare sărbă­toare, Sfân­tul Ilie. Ecou­rile cân­tărilor bise­riceşti au trecut peste dealuri.
"Am venit aici pentru că ne-a plăcut biserica, satul şi li­niştea", spune maica Isidora Rusu. "Aveam mare nevoie de linişte, căci dacă nu te adânceşti în tine şi în rugă­ciune, nu poţi spori duhovniceşte.După douăzeci de ani de vieţuit prin mânăstiri mai mari şi mai mici, de la Polovragi la Baia de Ara­mă, am căutat cu tot dinadin­sul un loc cât mai aproape de sihăstrie, dar nu ne-am închipuit că l-am putea găsi într-un sat părăsit”, spune maica Isidora.
Cu toată dorinţa de linişte, maicile s-ar bucura să mai aibă două, trei surori în ajutor, căci e foarte greu să clădească singure ce şi-au propus: un adevărat ansamblu mânăstiresc. "Suntem convinse că vor veni şi alte maici, cu timpul. Va rândui Dum­nezeu. Şi ne va trimite şi un preot bun, căci Litur­ghia zilnică ţine mânăs­tirea. Asta e marea noas­tră durere, că încă n-am găsit nici un părinte care să vrea să vină de tot aici. Dar nu ne grăbim, ştim că răbdarea este răsplătită. La răbdare ne-a îndemnat şi părin­tele Adrian Făge­ţeanu, care ne-a spus, chiar puţin înainte să treacă la Domnul, că a «văzut» că aici va fi mânăstire mare". Vorbeşte pe ton scăzut maica Isidora şi cu un fel de duioşie în glas. Îşi ţine mâinile în poală, zâmbind, când a speranţă şi bucurie, când melancolică. Mărunţică la trup, maica Isidora este însă foarte energică. Se vede că a mai fost stareţă şi este obişnuită cu tot felul de greu­tăţi. "Când ne e foarte greu, când avem ispite mari şi necazuri, ne oprim amân­două din orice lucru, intrăm în post negru şi ne rugăm zile întregi, cu la­crimi şi strigând la sfinţi. Da, stri­gând! Iar Sfinţii, dimpreună cu Dumnezeu şi Maica Domnului, ne ajută!”.
De când sunt aici, maicile au înviat biserica. Ea respiră ca o fiinţă vie. Poate de la rugăciunile perma­nente, poate pentru că este iubită şi îngrijită... Satul întreg parcă s-a întors cu faţa către biserică, rotindu-şi ferestrele spre turlele ei, iar cei şase locuitori rămaşi în Alunu simt din nou nevoia să-şi plece genunchii, să-i mulţu­mească sau să-i ceară ceva Domnului, în bise­rica lor de marmură. În jurul ei au apărut acare­turi, materiale de con­strucţii şi ceva unelte. În zi de lucru, vin şi meş­terii.Va mai trece o vre­me până când vor fi clă­dite chiliile, anexele şi zidurile. Banii sunt pu­ţini în aceste timpuri, iar Alunu nu este cunoscut deocamdată prin renu­mele unei mânăstiri care să atragă aici pele­rini şi ajutor, ci după istoria sa dureroasă. Cu toate aces­tea, maica Isidora e convinsă că trecutul sa­tului va păli în faţa zilei de mâine. "Acolo unde este puţină dragoste, Dumnezeu nu lasă să piară creaţia Sa şi nici să se distrugă casa Sa. Şi dacă bise­rica învie, învie şi sa­tul”, ne încredinţează măi­cuţa.
***
Încet, încet, Alunu dispare în verdele dea­lu­rilor. Cu fiecare pas pe care îl facem mai de­parte, biserica se lasă şi ea înghiţită de marea de verdeaţă îngăl­benită de soa­rele ucigaş. Odată cu ea, dispare şi mun­tele de marmură. Livezi­le devin albastre, în înserare, şi se to­pesc în cer. Drumul de os lustruit, şer­pu­ind spre oraş, dispare şi el la conflu­enţa cu uliţa principală a Bunilei. Sin­gură, liniştea Alunului ne urmăreşte ca un duh bun.



Biserica din marmură de la Alunu, în jurul căreia se va construi mânăstirea, este situată în comuna Bunila, la 11 km de localitatea Ghelari şi 30 km de oraşul Hunedoara. Orice ajutor ar fi bine primit şi răsplătit cu rugăciuni.