Fiindcă vacanţa s-a sfârşit, să trecem la lucruri serioase: iată, a apărut a doua ediţie, după cinci ani, a acestei cărţi consacrate intelectualităţii franceze înhămate la carul ideologiei şi propagandei comuniste. Bine documentată şi alert scrisă, într-un stil ce aminteşte de "Capcanele istoriei” a lui Lucian Boia, lucrarea jurnalistului specializat în istoria ideilor de la "Le Figaro Magazine” e instructivă şi pentru cititorul român, mai ales acum. Se ştie că, în Franţa, gândirea de stânga are o lungă istorie. După Revoluţia din 1789, o mare parte a intelectualilor francezi s-au plasat în interiorul acestei paradigme, iar Franţa progresistă a reprezentat, prin acţiunile lor, un exemplu de urmat pentru naţiunile noi. Revoluţia bolşevică din 1917 din Rusia a schimbat însă situaţia. Statul comunist, cu ideile lui de schimbare a structurilor societăţii, a preluat fanionul ideologiei de stânga, devenind idealul de "dreptate şi egalitate” al multor intelectuali, în special francezi, fiindcă bolşevicii au proclamat Revoluţia din 1789 modelul lor şi proiectele Comunei din Paris de la 1870 drept propriile ţeluri, susţinute de filosofia marxistă. Izolarea interbelică a URSS, ruptă doar de potemkiniadele unor oameni de cultură occidentali, aleşi pentru a vizita ghidat "raiul pe pământ” instaurat de comunişti, a făcut-o şi mai atractivă, întărind aspiraţiile umaniste şi egalitariste ale intelectualităţii vestice de stânga. Ascensiunea fascismului, perceput ca un totalitarism de dreapta, a întărit idealul, absolut onorabil atunci când era văzut din afară, de a apăra "statul muncitorilor şi ţăranilor”. Victoria sovietică în Al Doilea Război şi dezvăluirile crimelor cumplite ale hitlerismului au crescut prestigiul acestei intelectualităţi de stânga, transformând-o într-un cenzor al oricărui alt sistem ideatic. Războiul şi o abilă propagandă au făcut ca adevărul crunt al faptelor ce se petreceau în "lagărul comunist” să fie în continuare obnubilat. După 1945, arată Jean Sévillia, reprezentanţii francezi ai ideologiei de stânga s-au transformat în anexe ale aparatului propagandistic comunist, fără să-şi dea seama că, pentru acesta, erau doar "tovarăşi de drum”, de care se putea oricând dispensa. "Terorismul intelectual” pe care ei l-au instaurat viza excluderea oricărei fisuri din vitrina comunistă sau, dacă aceasta se producea, minimalizarea ei în raport cu "viitorul luminos”. Astfel, intelectualii de stânga au îmbrăţişat şi susţinut toate ideologiile comunizante, de la stalinism la maoism, de la castrism la anticolonialism şi de la pacifismul manipulat la globalismul uniformizant. Mecanismul a presupus insinuarea în imaginarul colectiv a unui "arhetip al răului”, identificat prin forţare a logicii cu orice manifestare a dreptei, astfel încât între nazism, rasism, imperialism, capitalism, moralism şi alte -isme să existe o egalitate semnificativă, diabolizată. Dialogul lămuritor este exclus, orice plasare pe alte poziţii fiind considerată descalificantă. Sévillia descrie toate etapele traversate de intelectualitatea de stânga din 1945 până în 2000, arătându-ne treptat câte nume mari ale culturii franceze s-au raliat acestor ideologii, în ce condiţii şi din ce cauze, cum au fost anatemizaţi oponenţii de dreapta şi centru, dar şi cum au fost etichetaţi defectorii, cei care au înţeles, fie şi mai târziu, cât de sângeroasă, de inumană poate fi transpunerea în realitate a unei utopii. Aceleaşi gusturi intelectuale care în 1950 îl adorau pe Stalin susţineau decolonizarea rapidă în 1960 pentru ca popoarele să-şi administreze singure bogăţiile, cereau eliminarea oricăror constrângeri sociale şi morale în 1970 sau lăudau instaurarea comunismului în Indochina. Că, după moartea lui Stalin, s-au dezvăluit crimele comise la ordinul lui în numele "celei mai drepte orânduiri”, că decolonizarea pripită a generat războaie interetnice cu mari pierderi omeneşti şi lupte fără scrupule pentru putere, că extinderea comunismului în Indochina a produs genocidul cambodgian şi dezrădăcinarea în masă - n-a mai contat. Stânga intelectuală a trecut cu nonşalanţă de la o "temă” la alta cu aceeaşi fermă convingere că ideea comunistă e generoasă şi bună, refuzând să se trezească chiar şi după dezvăluirile incontestabile despre ceea ce reprezintă comunismul real la nivel de sistem şi în plan individual. Cartea lui Jean Sévillia, atât de aplicată, ar trebui citită şi de cei care exclud, din ignoranţă, trecutul şi perseverează în idealisme.
Selecţia Formula AS
Jean Sévillia, "Terorismul intelectual din 1945 până în prezent”, traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 298 pag.
Fiindcă vacanţa s-a sfârşit, să trecem la lucruri serioase: iată, a apărut a doua ediţie, după cinci ani, a acestei cărţi consacrate intelectualităţii franceze înhămate la carul ideologiei şi propagandei comuniste. Bine documentată şi alert scrisă, într-un stil ce aminteşte de "Capcanele istoriei” a lui Lucian Boia, lucrarea jurnalistului specializat în istoria ideilor de la "Le Figaro Magazine” e instructivă şi pentru cititorul român, mai ales acum. Se ştie că, în Franţa, gândirea de stânga are o lungă istorie. După Revoluţia din 1789, o mare parte a intelectualilor francezi s-au plasat în interiorul acestei paradigme, iar Franţa progresistă a reprezentat, prin acţiunile lor, un exemplu de urmat pentru naţiunile noi. Revoluţia bolşevică din 1917 din Rusia a schimbat însă situaţia. Statul comunist, cu ideile lui de schimbare a structurilor societăţii, a preluat fanionul ideologiei de stânga, devenind idealul de "dreptate şi egalitate” al multor intelectuali, în special francezi, fiindcă bolşevicii au proclamat Revoluţia din 1789 modelul lor şi proiectele Comunei din Paris de la 1870 drept propriile ţeluri, susţinute de filosofia marxistă. Izolarea interbelică a URSS, ruptă doar de potemkiniadele unor oameni de cultură occidentali, aleşi pentru a vizita ghidat "raiul pe pământ” instaurat de comunişti, a făcut-o şi mai atractivă, întărind aspiraţiile umaniste şi egalitariste ale intelectualităţii vestice de stânga. Ascensiunea fascismului, perceput ca un totalitarism de dreapta, a întărit idealul, absolut onorabil atunci când era văzut din afară, de a apăra "statul muncitorilor şi ţăranilor”. Victoria sovietică în Al Doilea Război şi dezvăluirile crimelor cumplite ale hitlerismului au crescut prestigiul acestei intelectualităţi de stânga, transformând-o într-un cenzor al oricărui alt sistem ideatic. Războiul şi o abilă propagandă au făcut ca adevărul crunt al faptelor ce se petreceau în "lagărul comunist” să fie în continuare obnubilat. După 1945, arată Jean Sévillia, reprezentanţii francezi ai ideologiei de stânga s-au transformat în anexe ale aparatului propagandistic comunist, fără să-şi dea seama că, pentru acesta, erau doar "tovarăşi de drum”, de care se putea oricând dispensa. "Terorismul intelectual” pe care ei l-au instaurat viza excluderea oricărei fisuri din vitrina comunistă sau, dacă aceasta se producea, minimalizarea ei în raport cu "viitorul luminos”. Astfel, intelectualii de stânga au îmbrăţişat şi susţinut toate ideologiile comunizante, de la stalinism la maoism, de la castrism la anticolonialism şi de la pacifismul manipulat la globalismul uniformizant. Mecanismul a presupus insinuarea în imaginarul colectiv a unui "arhetip al răului”, identificat prin forţare a logicii cu orice manifestare a dreptei, astfel încât între nazism, rasism, imperialism, capitalism, moralism şi alte -isme să existe o egalitate semnificativă, diabolizată. Dialogul lămuritor este exclus, orice plasare pe alte poziţii fiind considerată descalificantă. Sévillia descrie toate etapele traversate de intelectualitatea de stânga din 1945 până în 2000, arătându-ne treptat câte nume mari ale culturii franceze s-au raliat acestor ideologii, în ce condiţii şi din ce cauze, cum au fost anatemizaţi oponenţii de dreapta şi centru, dar şi cum au fost etichetaţi defectorii, cei care au înţeles, fie şi mai târziu, cât de sângeroasă, de inumană poate fi transpunerea în realitate a unei utopii. Aceleaşi gusturi intelectuale care în 1950 îl adorau pe Stalin susţineau decolonizarea rapidă în 1960 pentru ca popoarele să-şi administreze singure bogăţiile, cereau eliminarea oricăror constrângeri sociale şi morale în 1970 sau lăudau instaurarea comunismului în Indochina. Că, după moartea lui Stalin, s-au dezvăluit crimele comise la ordinul lui în numele "celei mai drepte orânduiri”, că decolonizarea pripită a generat războaie interetnice cu mari pierderi omeneşti şi lupte fără scrupule pentru putere, că extinderea comunismului în Indochina a produs genocidul cambodgian şi dezrădăcinarea în masă - n-a mai contat. Stânga intelectuală a trecut cu nonşalanţă de la o "temă” la alta cu aceeaşi fermă convingere că ideea comunistă e generoasă şi bună, refuzând să se trezească chiar şi după dezvăluirile incontestabile despre ceea ce reprezintă comunismul real la nivel de sistem şi în plan individual. Cartea lui Jean Sévillia, atât de aplicată, ar trebui citită şi de cei care exclud, din ignoranţă, trecutul şi perseverează în idealisme.
Fiindcă vacanţa s-a sfârşit, să trecem la lucruri serioase: iată, a apărut a doua ediţie, după cinci ani, a acestei cărţi consacrate intelectualităţii franceze înhămate la carul ideologiei şi propagandei comuniste. Bine documentată şi alert scrisă, într-un stil ce aminteşte de "Capcanele istoriei” a lui Lucian Boia, lucrarea jurnalistului specializat în istoria ideilor de la "Le Figaro Magazine” e instructivă şi pentru cititorul român, mai ales acum. Se ştie că, în Franţa, gândirea de stânga are o lungă istorie. După Revoluţia din 1789, o mare parte a intelectualilor francezi s-au plasat în interiorul acestei paradigme, iar Franţa progresistă a reprezentat, prin acţiunile lor, un exemplu de urmat pentru naţiunile noi. Revoluţia bolşevică din 1917 din Rusia a schimbat însă situaţia. Statul comunist, cu ideile lui de schimbare a structurilor societăţii, a preluat fanionul ideologiei de stânga, devenind idealul de "dreptate şi egalitate” al multor intelectuali, în special francezi, fiindcă bolşevicii au proclamat Revoluţia din 1789 modelul lor şi proiectele Comunei din Paris de la 1870 drept propriile ţeluri, susţinute de filosofia marxistă. Izolarea interbelică a URSS, ruptă doar de potemkiniadele unor oameni de cultură occidentali, aleşi pentru a vizita ghidat "raiul pe pământ” instaurat de comunişti, a făcut-o şi mai atractivă, întărind aspiraţiile umaniste şi egalitariste ale intelectualităţii vestice de stânga. Ascensiunea fascismului, perceput ca un totalitarism de dreapta, a întărit idealul, absolut onorabil atunci când era văzut din afară, de a apăra "statul muncitorilor şi ţăranilor”. Victoria sovietică în Al Doilea Război şi dezvăluirile crimelor cumplite ale hitlerismului au crescut prestigiul acestei intelectualităţi de stânga, transformând-o într-un cenzor al oricărui alt sistem ideatic. Războiul şi o abilă propagandă au făcut ca adevărul crunt al faptelor ce se petreceau în "lagărul comunist” să fie în continuare obnubilat. După 1945, arată Jean Sévillia, reprezentanţii francezi ai ideologiei de stânga s-au transformat în anexe ale aparatului propagandistic comunist, fără să-şi dea seama că, pentru acesta, erau doar "tovarăşi de drum”, de care se putea oricând dispensa. "Terorismul intelectual” pe care ei l-au instaurat viza excluderea oricărei fisuri din vitrina comunistă sau, dacă aceasta se producea, minimalizarea ei în raport cu "viitorul luminos”. Astfel, intelectualii de stânga au îmbrăţişat şi susţinut toate ideologiile comunizante, de la stalinism la maoism, de la castrism la anticolonialism şi de la pacifismul manipulat la globalismul uniformizant. Mecanismul a presupus insinuarea în imaginarul colectiv a unui "arhetip al răului”, identificat prin forţare a logicii cu orice manifestare a dreptei, astfel încât între nazism, rasism, imperialism, capitalism, moralism şi alte -isme să existe o egalitate semnificativă, diabolizată. Dialogul lămuritor este exclus, orice plasare pe alte poziţii fiind considerată descalificantă. Sévillia descrie toate etapele traversate de intelectualitatea de stânga din 1945 până în 2000, arătându-ne treptat câte nume mari ale culturii franceze s-au raliat acestor ideologii, în ce condiţii şi din ce cauze, cum au fost anatemizaţi oponenţii de dreapta şi centru, dar şi cum au fost etichetaţi defectorii, cei care au înţeles, fie şi mai târziu, cât de sângeroasă, de inumană poate fi transpunerea în realitate a unei utopii. Aceleaşi gusturi intelectuale care în 1950 îl adorau pe Stalin susţineau decolonizarea rapidă în 1960 pentru ca popoarele să-şi administreze singure bogăţiile, cereau eliminarea oricăror constrângeri sociale şi morale în 1970 sau lăudau instaurarea comunismului în Indochina. Că, după moartea lui Stalin, s-au dezvăluit crimele comise la ordinul lui în numele "celei mai drepte orânduiri”, că decolonizarea pripită a generat războaie interetnice cu mari pierderi omeneşti şi lupte fără scrupule pentru putere, că extinderea comunismului în Indochina a produs genocidul cambodgian şi dezrădăcinarea în masă - n-a mai contat. Stânga intelectuală a trecut cu nonşalanţă de la o "temă” la alta cu aceeaşi fermă convingere că ideea comunistă e generoasă şi bună, refuzând să se trezească chiar şi după dezvăluirile incontestabile despre ceea ce reprezintă comunismul real la nivel de sistem şi în plan individual. Cartea lui Jean Sévillia, atât de aplicată, ar trebui citită şi de cei care exclud, din ignoranţă, trecutul şi perseverează în idealisme.
Alte articole din acest numar
- Bat iarăşi clopotele în Alunu!
- Petru Popescu: "Sunt fericit că scriu, azi, ca întotdeauna"
- CONCERTELE TOAMNEI
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
