IOANA-MARIA ARDELEAN - "În Ardeal, încă ne ticăie inima tare când spunem: «Noi suntem români»"

- Interpretă de muzică tradițională din Bistrița-Năsăud -

* Tânără (29 de ani), frumoasă, deșteaptă și talentată - toate la un loc într-o făptură pe cât de firavă, pe atât de determinată și de tenace, cât să răstoarne și munții din loc. Ioana-Maria Ardelean poartă la București, unde are o carieră de invidiat, dorul de Bistrița ei natală, și duce pe scenă, cu glasul ei puternic și nuanțat, cântările de acasă. Primul ei album, lansat de curând, are un titlu ca un jurământ de credință pentru viitor: "Cânt să-mi stâmpăr inima”! *

"Când sunt eu cea mai fericită?”

- De unde ai venit tu, Ioana, pe scena cântecului tradițional românesc, și cum s-a întâmplat ca după studii temeinice în cu totul alt domeniu, să faci din cântat o profesiune de credință?

- Am venit la București din orașul meu natal, Bis­trița, la vârsta studenției, dintr-o familie cu înalte valori morale și cu mare dragoste de cântecul românesc: tatăl meu cântă foarte bine și e mare dănțăuș, sora tatălui meu este cunoscuta interpretă Cornelia Ardelean-Ar­chiu­dean, și amândoi au moștenit talentul de la mama lor, bunica Ina, care avea un glas minunat și un reper­toriu străvechi prețios. Am crescut cu cântecul alături și am cântat de mică, dar asta nu a fost de ajuns pentru mine, pentru că sunt o Fecioară perfecționistă și nu-mi place să fac lucrurile de mântuială. De aceea, am făcut și Școala Populară de Artă, secția canto popular, dar abia la 25 de ani, după ce am terminat studiile la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, cu licen­ță în Comunicare Politică la Universitatea Bucu­rești, catedra Departament UNESCO. Am lucrat încă din anul doi de facultate în domeniul Relațiilor Publice și al Comunicării și am făcut totul cu dăruire și con­vin­gere, punând dorința mea de a cânta la păstrare, într-un sertar. Am muncit mult, până la epuizare, pentru că eu chiar am o problemă cu limitele: pentru mine totul e posibil! De aceea, au fost momente când mi s-a părut că am dat chiar ultima picătură de energie. Cel puțin în ultimii ani, am trăit pe principiul: "Încă un mic efort, încă puțin, stai să o mai fac și pe asta, și pe cealaltă, și apoi, nu... încă nu e gata...”! Până într-o zi, când, amețită de vârtejul în care trăiam, am stat și m-am întrebat: "Când sunt eu cea mai fericită?”. Și am înțeles: cea mai fe­ricită sunt atunci când le cânt oamenilor!

Bunicile cântătoare

- Care sunt primele tale amintiri legate de cântec?

- Aveam trei ani și cântam "Tecui aseală pin' cod­lu”, melodia lui Nicolae Mureșan, pe care-o fredonam foarte des, auzind-o la radio și televizor. Cântam mult și... vorbeam mult (iată, de aceea am devenit co­mu­nicator!). Eu am cres­cut la bunica din par­tea mamei, în Live­zile, lângă Bis­tri­ța, dar nu de la ea moș­tenesc ta­len­tul, ci de la cea din par­tea tatălui meu, din satul Ocnița. Bu­nica aceas­ta, "mama Ina” (de la Vio­li­na), cum îi spu­neam toți nepoții, avea umorul acela al omului de la sat, era o mucalită aș putea spune. Ta­xa fin pe cei care nu aveau aceeași iuțeală la lu­cru și în spirit ca ea, avea un fel de a mustra și a struni glu­mind pe cei din jur, făcea niște per­sonaje din oamenii satului, îi eti­cheta cu o spon­ta­neitate de­zar­mantă pe fiecare, du­pă temperamentele și ca­rac­terele lor. Tot așa cum făcea și cu copiii ei: chiar dacă ei erau de-acum îna­intați în vârstă, realizați în via­ță și în cariere, tot nu scăpau de ironiile ma­­mei Ină. Făcea glume pe care eu nu le înțe­le­geam așa de bine în copilărie. Abia când am mai crescut am început să le apre­ciez, chiar le găseam geniale, chintesențe de înțelep­ciu­ne. Nu-mi oferea neapărat răsfățul de care aveam parte la cealaltă bunică, dar avea un glas dumnezeiesc de frumos, mama Ină. Firea ei, ca și talentul acesta de a cânta, le-a moștenit și tatăl meu, și iată că și eu, de la ei. Și mă revendic cu același umor, dar și cu aceeași determinare în a face lucrurile bine și până la capăt.
Bunica de la Livezile, cu care am crescut, nu avea glas deloc! Dar cânta toată ziua, ce-și amintea, ori ce au­zea la radio. Și străbunica la fel, că am prins-o și pe ea în viață, în copilăria mea petrecută acolo, până la vârsta școlii. Cântam cu ele foarte mult, și cu sora ma­mei, la lucrul câmpului, vara, și în casă, iarna, la gura so­bei, mâncând cârnaț afumat, pe care-l aduceam eu din pod. De la ele, de la bunica și străbunica, am una din doinele incluse pe albumul meu, "Vai de lin și de pelin”, și rar o cânt fără să plâng, pentru că îmi aduce aminte de un întreg univers lăsat în urmă, în timp și în spațiu, vorbește tocmai despre jalea celui dezrădăcinat de-acasă și plecat în lume, să-și caute norocul. Sunt o sentimentală, port dorul de locurile mele în inima mea, chiar dacă trăiesc aici de 10 ani și am învățat, în timp, să iubesc și orașul acesta. Pe străbunica mea am pier­dut-o exact când am plecat la București, așa că pentru mine a fost de două ori greu, o dată că plecam de acasă, și a doua oară că cea care m-a înconjurat în toată mica mea copilărie cu neobosită grijă, care îmi făcea dimi­neața cartofi prăjiți și ceai din zahăr ars, iar iarna, când soseam udă și înghețată de afară, de la săniuș, scotea o cărămidă din cuptor, din "ler”, cum se zicea la noi, ca să-mi încălzesc picioarele. Și îmi cânta cu o vo­ce sub­țire și liniară, ca un fir de ață, "Peste Someș, peste tău”, dar cu atâta dăruire, că mi se părea ca ea a in­ventat-o, că direct din sufletul ei pornește. Era foarte credin­cioasă străbunica, citea întruna din Biblie și din Psalti­re, ți­nea fiecare post și a trăit o viață frumoasă și plină, până la 90 de ani.

"Corobețe” și "huțuțe”

- Îți sunt de folos, în forfota unui oraș agitat pre­cum Bucureștiul, amintirile din anii copilăriei?

- Mergeam cu bunica la câmp și lucram pământul, pră­șeam ("căpăleam”) porumbul și via, lucruri fru­moa­se, pe care dintre copiii de acum, puțini mai au prilejul să le facă. N-am vrut niciodată să fiu un copil de oraș. Mie îmi plăcea la țară, acolo aveam leagănul meu ("hu­țuța”), legat într-un nuc, care după aceea s-a mutat pe o cracă a mărului, și apoi "su' șopru”. Și tot acolo era dealul meu cu păpădii, pe care-l urcam mereu în fugă, întrecându-mă cu alți copii, până la cei doi cireși sălbatici din vârful lui. Verile acolo aveau miros de iarbă, de fân și de flori, de nuci necoapte, care-ți lasă de­getele verzi, și mai aveau și gust de mere acrișoare, că bunica mă certa mereu când veneam serile zgâriată și cu straiele sfâșiate: "Pe toate gardurile te anini și toa­te «coro­be­țele» (poame acre) le găsești!”. Sâmbăta, după ce îmi făcea ba­ie și-mi spăla părul, bunica mi-l descurca cu un pieptene de os, apoi mi-l împletea în mai multe codițe. Du­mi­nica dimineața, îna­inte să ple­căm la biserică, mi-l des­ple­tea, și mă trezeam cu o po­doa­bă înfoiată de păr, eu care aveam, ca și acum, un păr sub­țire și moale, greu de așezat în vreo coafură sa­vantă. Mergeam pe uliță gătită în straiele de duminică, cu părul lung și-încrețit, tare mândră. Livezile era un sat cu mulți sași, majoritatea plecați mai târziu în Ger­mania. La ei se vedea o rigoare a lucrurilor, începând de la felul cum erau așezate casele, de-a lungul "străzii lungi”, asfaltate, până la felul lor de a fi, așa, mai cu ștaif. Ei nu ar fi înțeles mare lucru din glumele ro­mâ­nilor șugubeți de la Ocnița, cum era și bunica Ină de acolo. Și cum erau mai toate bătrânele întâlnite în cale, cu ochii lor mici și vii, sticlind de curiozitate, și știrbe. Printre ele erau neapărat și mătuși de-ale tatei, care ne țineau, pe mine și pe sora mea, în uliță, la povești fără sfârșit: "Da' voi de-a cui sunteți? A, a lu' Ion a lu' Viluț Ardelean... Și șe fașe Ion? D-apăi, și...”. Ocnița era un sat mai sălbatic, cu ulițe înglodate în noroi când ploua, pe care mergeam până la exasperare ca să ajung la casa bunicii, așezată în vârful dealului, sub vii, dar de o vi­talitate și frumusețe ce te fermecau. Ajungeam sus tot bombănind și boscorodind, și eu și sora mea, cu galoșii de gumă plini de tină. Acum mi-ar plăcea să mai fac dru­mul acela, de-aș ști că o găsesc pe mama Ină-n prag... Bunicile mele m-au învățat să mă port în lume și mi-au dăruit o copilărie atât de frumoasă, încât nu pot să le mulțumesc decât cântând despre lumea aceea, în care ele au trăit și și-au crescut pruncii, ca să fie oameni de omenie.

- Unde e lumea aceea, unde s-a dus?

- Cei bătrâni au plecat la Dumnezeu, cei tineri au plecat în lumea "civilizată”. E dreptul tuturor să facă asta. Și eu am plecat de acasă, încercând să-mi caut un rost mai bun. Alții au rămas acolo și par așa, împietriți de vreme. Dar cu sufletul meu de-acum, plin de dor și jinduit după lumea de-acolo, deși mi-am găsit rostul bine în București, văd locurile copilăriei mele cu mult mai mult drag ca atunci, sunt zestrea mea de suflet de care nu mă despart niciodată. Și am convin­gerea, în străfundul sufletului meu, că dacă m-a ține Dumnezeu sănătoasă, spre bătrânețe, am să mă întorc acolo.

Mama Ina și Bartok Bela

- Când ai debutat, ce mo­dele ți-ai luat în cântec și cum s-a conturat acest prim album al tău, "Cânt să-mi stâmpăr inima”?

- Am cântat de mică, de pe la trei ani, la serbări, de la șapte ani am început să apar în spectacole, pe scenele mai mari, să particip la con­cur­suri pentru copii. Până în clasa a șasea, cântam folk și muzică ușoară, abia în liceu am avut curaj să abordez pe scenă folclorul, cam prin clasa a XII-a, și am debutat cu piese din repertoriul mă­tușii mele Cornelia Ardelean-Archiu­dean. Aveam un ca­se­tofon cam șubred, nu se mai auzea bine, îi căzuse și ușa, clapeta, dar la el ascultam înregistrările mătușii și cân­tam odată cu ea. Iar dintre toate cântecele ei, "Spune-mi bade când te duci” mi se pă­rea cea mai frumoasă melo­die și îmi imaginam cum în­tr-o bună zi o voi cânta și eu, acom­paniată de multe viori. Așa s-a și întâmplat. Pe albu­mul meu am înre­gis­trat-o, ca și pe celelalte piese, în acompa­niamentul Or­chestrei Radio, dirijată de Adrian Gri­goraș. Dar de data aceasta am vrut să-mi conturez un repertoriu al meu, așa că în afara pieselor culese de la bunica și stră­bunica mea, pentru celelalte am mers la o sursă foarte prețioasă pentru noi, ardelenii, dar din păcate foarte rar utilizată, și anume, culegerile etnomu­zi­co­logului ungur Bela Bartok. De acolo am prelucrat vo­cal și instru­mental mai multe piese, cu ajutorul pro­fesorului meu de la Școala Populară de Artă, d-l Aurel Mustățea, fără de care drumul meu în folclor ar fi fost mult mai sărac. Înregistrările le-am făcut în studioul "Electrecord”, iar discul a apărut la casa de producție "Eurostar”. L-am lansat într-un spațiu elegant și somp­­tuos, la Palatul Parla­mentului, înconjurată de prieteni, de maeștrii, de public, de cei care au crezut în mine. Am investit toate economiile mele personale în proiectul acesta, dar n-a fost de ajuns și am cerut și ajutorul câtorva sponsori. Tata mi-a spus că din banii pe care îi strânsesem puteam să-mi iau o mașină (la o casă nu îndrăznesc să mă gândesc, încă stau cu chirie în București!), iar eu mă gândeam, în momentele de descurajare (care, din fericire, nu țineau mult), că în tim­pul investit puteam să fac un copil. Dar și albumul s-a născut tot din mine, din sufletul meu, și facerea lui a durat mai mult de nouă luni, aproa­pe trei ani. Și-apoi, toate la timpul lor, după cum le rânduiește Dum­ne­zeu. De fapt, un moment de cumpănă în viața mea, o dezamăgire sentimen­tală, m-a împins cu putere spre împlinirea visului de a cânta, așa de mult amâ­nat.
Vorbind de modele, în afara Cor­neliei Ardelean-Archiudean, și Maria Butaciu mi-a plăcut, de mică. Și pe Achim Nica, doi­nitorul Banatului, îl prețuiesc nespus. Am descoperit târziu muzica sudului țării, iubesc Oltenia, Gorjul în special, prin vocea și prin uni­ver­sul minunat al Măriei Lătărețu. (Ea nu cânta în re­gistrul acut, aproa­pe ți­pând, ca majoritatea cântă­re­țelor ol­tence de azi, ci avea o dulceață și o blândețe în glas care-ți atingeau ini­ma.) În ce mă privește, sunt op­ti­mis­tă. Folclorul nu se pier­de, ci se schim­bă, mereu. Dar ar tre­bui păstrat așa cum se cuvine unei comori care de­fi­nește identitatea și sufletul nos­­­­tru românesc. Pentru că acolo sunt toate bucuriile și dra­gostele noas­­­tre, dar mai ales toa­te durerile, fră­­mântările noastre, toate doru­rile și toate cuvintele pe care nu le putem traduce în nici o altă limbă și, mai ales, toate aștep­tă­rile și toa­te aspi­ra­țiile pe care le-au avut bunii și stră­bunii noștri, și pe care le avem și noi, inscripționate genetic în sufle­te­le noastre.

Dacă te ții din rădăcină, poți să te avânți spre cer!

- Știi, desigur, că sunt mulți ti­neri care nu se "țin din rădă­cină”, nu se bucură neapărat că au în spa­te o spiritualitate pu­ter­nică și clar conturată.

- Dacă te ții din rădăcină, poți să te avânți spre cer. Altfel te iau pe sus vânturile, valurile... Am vă­zut, cu mâhnire, mulți tineri care preferă să se alinieze într-un spirit globalizator și alienator. Și care, deși au căutări interioare, preferă modele străine, decât să se regă­sească într-un model ancestral de "terapie”, prin cân­tec românesc, de exemplu. Acolo găsești "leac ini­mii”, acolo sunt toate trăirile noastre adunate ca esen­țele în sticlu­țe mici, șipuri de licori pen­tru toate bolile sufletului. De ce cântau oa­menii de amar și jele? Pen­­tru că așa se vindecau de ele, nu lăsau gândurile ne­gre să le în­tunece mintea și sufle­tul. Și mai aveau și ma­re credință la Dum­nezeu! De­sigur, nu sunt eu în mă­sură să dau sfaturi, e foarte greu să îi înveți pe ado­les­cenții de as­tăzi ce să asculte și ce să prețu­iască. E o chestiune de gust, de educație, dar și de struc­­tură interioară. În Ardeal, încă ne ticăie inima tare-tare când spunem: "Noi suntem români!”. Îmi amin­tesc că eram un țânc de copilă de 12 ani când cân­tam folk din toți ră­run­chii: "Eminescu să ne judece” și "Limba noas­tră-i o co­moară” (acompaniată la chitară de... un un­gur!). Ma­ma mea este profesoară de limba română și di­rectoare a Colegiului "Andrei Mureșanu” din Bis­tri­ța. Am să­dite din familie dragul de limba ro­mână, dar și prin educație: am terminat Colegiul "Liviu Re­brea­nu”, sunt o "rebrenistă” de la clasa întâi până la a do­uă­spre­zecea, în spiritul școlii ardelenești, de tra­diție patriotică autentică, făcută cu aplecare spre studiu și spre cinstirea dascălilor de mare ținută pe care i-am avut. Și-apoi, era suficient să mă gândesc cum ar fi dacă n-aș mai putea vorbi în graiul nost', cu buna și cu stră­buna de la Livezile, și îndată aveam vocea gâtuită de emoție și lacrimi în ochi...

Doruri și asfințituri violet

- Oare inima ta, viața sen­ti­mentală se potrivesc cu trăirile ar­tistice?

- Eu sunt mereu îndrăgostită - de o persoană, de o idee, de un lu­cru, sunt "îndrăgostita eternă”, dar sunt un partener fidel, din momentul în care îmi găsesc locul lângă cineva. Tind să văd lumi în oameni, lumi care poate nici nu există, dar asta mă ajută ca artist, mă inspiră, îmi dă aripi. Sunt tot timpul plină de emoții când urc pe scenă, chiar și când în­re­gistrez în studio, dar pentru mine sunt constructive, mă ajută să trans­mit mai ușor către public tră­irea mea în cântec. Sentimentul constant și pregnant în piesele mele este acela al dorului. Mi-e dor de multe lucruri, de oameni, de cei care au plecat din via­ța mea, mi-e dor de stări, de zilele liniștite, de lumini, de parfumuri. Îmi e dor de cerul de vară al copilăriei, ne­sfârșit, cu infi­ni­te tonuri de sinea­lă, spălat de ploa­ie, după ce se răz­bu­nau norii, cu tu­nete și fulgere. La apusul soarelui, după răpăielile scur­te, văzduhul se colora în incredibile nuanțe de roșu și violet. Îmi amin­tesc cum mă tri­mitea bunica seara, la asfințit, după lapte, la lelea Ană. Șe­deam pe treptele cerdacului ei, aș­teptând să-mi aducă în oală laptele proaspăt muls, și priveam fascinată cum se schimbau culorile cerului, până ce soarele dispărea, mare și roșu, după linia ori­zontului. Acum, de exemplu, la început de toamnă, îmi e dor de drumul de la liceu spre ca­să, pe care mergeam pe strada Cer­bului din Bistrița, o stradă mai puțin circu­lată, mărginită de copaci bă­trâni, care-și schim­bau în ruginiu ver­dele frunzișului, ca să-l aștearnă apoi, în noiembrie târziu, covor, sub pașii mei. Eram mai tot timpul în­drăgostită, la modul naiv și curat, de­sigur, și mergeam agale spre casă, ca să am timp să fiu cu toate gândurile mele, cu tot preaplinul de senti­men­te ce îmi răscoleau inima de adoles­centă romantică și melancolică, cum sunt uneori și acum, femeie, la 29 de ani, câți am îm­plinit zilele trecute, în 29 august.

- Știu că în plan sentimental planurile sunt, mai întotdeauna, inutile. Dar ce ar trebui să știe bărbatul care ar vrea să stea lângă tine?

- Să știe ce vrea! Nu l-aș condiționa în nici un fel dacă ar vrea cu adevărat să mă ia cu tot bagajul meu de romantism, idealism, dramatism, nostalgie, melancolie și lirism pe care-l am, dar și cu tot raționalismul și prag­matismul care-mi dublează partea asta sensibilă. Și cu toate visurile mele de a fi, zi după zi, ceva mai mult! Greu să găsești un astfel de bărbat: cei mai mulți se sperie și fug! Îi sperie inteligența și independența femeilor, capacitatea lor de a se descurca singure. Nu sunt pregătită să accept ierarhia asta, tocmai de aceea nu am primit până acum certitudinea că locul de lângă mine e ocupat!... Nu sufăr de feminism, nu sufăr de complexe de superioritate, sunt în general un om la locul meu, asta am învățat de la bunicile mele: nu sunt mai bună decât nimeni, ci mă străduiesc să fiu mai bună decât mine, în fiecare zi!