* Petru Popescu face parte din triada de aur românească care a cucerit Hollywoodul, alături de Jean Negulescu şi Alex Rotaru. Este singurul care a reuşit şi în domeniul literar, ca scriitor, având câteva cărţi bestseller, publicate în limba lui Shakespeare. A debutat în literatura română la vârsta de 22 de ani, iar până la autoexilarea sa în America, din anul 1974, a reuşit să publice patru romane, devenind un scriitor de mare succes, cu mare priză la public *
"Îţi trimit «Supleantul». După ce o citeşti, stăm de vorbă”
Simţind că sistemul lui Ceauşescu voia să-l asimileze cu orice preţ, şi că libertatea sa îndrăzneaţă de exprimare în proză îi va fi ştirbită, Petru Popescu refuză să se înregimenteze, refuză să îşi trădeze cititorii şi alege scena culturală de peste ocean. Deşi vorbea engleza la nivel academic şi avusese chiar traduceri din romancieri mari englezi, i-au trebuit câţiva ani de practică pentru a deveni "proficient” şi a fi capabil să surprindă toate nuanţele şi simţămintele în limba engleză.
Celebritatea câştigată în SUA în calitate de scriitor, regizor şi producător cuprinde şapte filme care s-au bucurat de un real succes, alături de cele 10 cărţi scrise în limba engleză, nuvele ca "Almost Adam” şi "Amazon Beaming” ajungând pe rafturile inscripţionate cu "bestseller”.
Însă Petru Popescu nu şi-a uitat prima dragoste, scrisul în limba română, şi după 30 de ani de la ultimul roman apărut în România, publică un nou volum în limba maternă, "Supleantul”, o dramă romantică, ai căror eroi principali sunt Zoia Ceauşescu şi... autorul însuşi.
Când am sunat la Petru Popescu, în vederea realizării acestui interviu, condiţia a fost: "Îţi trimit cartea mea «Supleantul», şi după ce o citeşti, stăm de vorbă”.
În două zile am devorat acest roman captivant, bazat pe fapte reale, o mărturisire sinceră, în care se regăseşte zbuciumul unui tânăr scriitor care simţea că sistemul îl va acapara şi îşi va pierde independenţa creaţiei. "Supleantul”, al cărui erou principal este Petru Popescu, trăieşte o poveste de dragoste imposibilă cu Zoia Ceauşescu, încearcă să înţeleagă şi să descifreze intriga politică a acelor vremuri, căutându-se, în acelaşi timp, pe el însuşi. În contradicţie cu imaginea publică a fiicei lui Ceauşescu, el o descrie pe Zoia ca fiind "o persoană deosebită, fascinantă, o prizonieră a destinului de familie”.
După ce mi-am făcut temele şi am terminat de citit acest roman fascinant, l-am sunat din nou pe Petru Popescu, şi de data aceasta a fost rândul domniei sale să-şi respecte promisiunea făcută şi să îmi acorde interviul de mai jos...
"Am crescut în religia literaturii”
- Aţi debutat în literatură la numai 22 de ani. Aţi avut un succes fulminant. Până la plecarea în exil, în anul 1974, aţi publicat patru romane, care au avut un succes extraordinar. De ce scrie Petru Popescu? Aţi moştenit acest microb de la tatăl dvs., dramaturgul Radu Popescu?
- Era multă tradiţie literară în familia mea, am crescut în religia literaturii. Un motiv mai puţin evident, dar mai hotărâtor, a fost moartea fratelui meu geamăn. Din normală, viaţa a devenit atât de anormală şi de dureroasă, încât refugiul într-o lume ireală a fost salvator. Am găsit refugiul acesta, scriind. Deci, auto-terapie, de care nu-mi dădeam seama pe atunci. Cum se vede, o folosesc şi astăzi.
"Toate romanele mele se publicau cu capitole întregi scoase de direcţia presei”
- Aţi ales calea Americii în plină glorie literară. În anul 1973, l-aţi însoţit pe Ceauşescu împreună cu alţi ziarişti într-un turneu în America de Sud. Zoia Ceauşescu este cea care "a tras sforile” să faceţi parte din delegaţie, participantă şi ea la această călătorie. Atunci v-a încolţit ideea de a deveni transfug? România anilor '70 era o Românie apreciată pe plan internaţional şi un loc unde se trăia destul de bine... De ce această decizie majoră?
- România anilor '70 era suportabilă, în mod general. În cazul meu, însă, preţul psihic plătit, nu numai sistemului, ci întâi şi întâi unei familii cu copleşitoare tragedii, a fost mare. Am descris mai amănunţit circumstanţele în "Întoarcerea” (The Return, Grove Press, New York, 1997). Părinţii mei, vai, oricât de reuşiţi intelectual, nu erau stabili emoţional, nu aveau cum să fie, fuseseră victimele a prea multe pierderi şi dezamăgiri. Sigur, era naiv să cred că dacă schimb mediul într-un mod atât de radical trecutul încetează să mă urmărească. Dar am avut noroc că am crezut în acea naivitate, altfel n-aş fi avut niciodată curajul s-o iau de la început. Nu mai vorbesc, pe o scenă culturală în care, teoretic, şansele mele erau aproape zero.
Apropo de succesul cărţilor publicate în România, el este extrem de plăcut de revizitat în amintire. În practica vieţii de atunci, lucrurile stăteau altfel. Toate romanele mele nu numai că au trebuit să fie scrise şi rescrise, din nou şi din nou, ca să rămână acea undă interioară de protest, dar de publicat, întotdeauna se publicau cu capitole întregi scoase de direcţia presei. Până să ajung să mă bucur de reacţia publicului sau de reputaţia neaşteptat de timpurie pe care o câştigasem, când, în fine, cartea era expusă pe standuri, eram cu nervii zob. Fuga părea o soluţie... uşoară!
"Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci şi în gândire, şi în viaţă”
- Aveţi regrete că v-aţi părăsit ţara şi limba maternă? Cum a fost impactul cu "pământul făgăduinţei”?
- Dacă sunt sincer cu mine, sigur. Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci şi în gândire, şi în viaţă. Sunt singurul caz? Nu. Dar pentru fiecare câştig al vieţii noi, există şi o pierdere corespunzătoare. A ajuns engleza la fel de uşoară şi de normală, în spus şi în scris, ca româna? Da, dar ce preţ a fost de plătit? Cei ce scriu în mai multe limbi sunt atât de puţini! Pe ansamblul istoriei literare, experienţa pare romantică. Numai cel care trebuie să se despartă poate preţui corect lucrurile de care s-a despărţit.
- Într-adevăr, am regizat doar un singur film, de lung metraj, "Death of An Angel”, distribuit de 20th Century Fox. Dar prefer, din toate punctele de vedere, proza, şi cred că şi ea mă preferă pe mine.
- De ce, din toată America, aţi ales tocmai Beverly Hills? Se pare că este ceva în aer acolo, deoarece tot acolo s-a stabilit şi Alex Rotaru, un alt regizor român care a dat lovitura la Hollywood.
- Beverly Hills a venit mai târziu. La început am fost "locatar” în Hollywood, şi studiam regia la American Film Institute. În timp ce activam ca scenarist în engleză, mă reîndreptam spre proză. "Amazon Beaming”, prima mea carte importantă în engleză, a fost începută la opt ani după ce-am fugit. După aceasta, celelalte cărţi au urmat mult mai repede, la câte doi ani odată, "Burial of the Vine”, "Before and After Edith”, "Almost Adam”, "The Return”, "The Oasis”, "Footprints in Time”, "Girl Mary”.
Cartea la care mă aşteptam cel mai puţin, dar pe care o dorisem cu patimă, a fost scrisă în româneşte, "Supleantul”, acum doi ani. Mi-a făcut cineva observaţia că scriitori care au schimbat limba există, deşi nu sunt mulţi, dar scriitori care să practice două limbi când îşi scriu cărţile, câte cazuri semnificative sunt? Mă bucur că la această rară performanţă, contemporanul curent citabil sunt eu. În ce-l priveşte pe el, pe Alex Rotaru, el este unul dintre prietenii mei personali, deci nu pot decât să-i fiu apologet. Vizionaţi filmele lui, toate sunt cu cinci steluţe la Netflix networks. Vă recomand "They Came to Play”, deoarece este despre artă.
"Golul de ţeluri este cea mai mare nefericire”
- În cartea dvs., "Supleantul”, spuneaţi: "Ce opţiuni avem? Să trăim în România, dar nefericiţi? Sau să fugim, să devenim liberi, dar printre străini, deci tot nefericiţi?”. Întrebarea vine firesc: sunteţi un om fericit?
- Fericirea, succesul, realizarea potenţialului ocupă mintea umană de la apariţia limbii şi a scrisului. Întotdeauna experienţa fericirii sporite, ori măcar gustate, este căutată în SUS, nu în JOS. Ridicându-ne cu civilizaţia.
"Zoe Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică”
- Aţi cunoscut-o şi aţi vorbit, pentru prima oară, cu Zoia Ceauşescu ("pe fiica puterii”, cum o numiţi în carte) în timp ce vă întorceaţi cu avionul de la Berlin, unde aţi participat la un concert Led Zeppelin. Ce impresie v-a făcut? A fost o poveste de dragoste reală cu ea?
- Nu în sensul comun al cuvântului. A fost o întâlnire prea neobişnuită, şi în timp prea scurtă, dar conţinând o fascinaţie reciprocă. Era încolţită de supraveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce ştia despre viaţa politică, şi în conflict cu părinţii, mai ales cu mama. Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea creaţiei. Supravegherea sub care trăia această fiinţă deşteaptă, onestă, fascinantă era de neînchipuit. Vă recomand "Supleantul”. Descrie epoca şi celebrităţile epocii. Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică.
- Aţi stat de vorbă 7 minute cu Nicolae Ceauşescu - "faraonul” -, cum îl numiţi în cartea dvs. Ce impresie v-a făcut?
- Şapte minute, m-am uitat la ceas, înainte să fiu condus în biroul lui, şi iar la ceas, după ce-am părăsit biroul. Poate să fi fost numai şase minute. Mi s-a părut un om de o intensă ostilitate personală pentru tot ceea ce nu cunoştea ori nu înţelegea, inclusiv indivizi. Ostilitatea este o formă de energie. Avea multă energie. Recomand citirea descrierii acelei scene, în "Întoarcerea” (The Return).
"Copiii mei sunt juni americani care semnează «Popescu»"
- Tatăl dvs. v-a întrebat, poate retoric, poate nu: "Cum poţi să iubeşti o patrie... pe care o deteşti? Cum poţi să vrei să fugi şi în acelaşi timp să rămâi? Vă întreb şi eu acelaşi lucru...
- Cum poţi să iubeşti ceea ce deteşti? "Love-hate relationships”, cum s-a spus în freudismul popular al anilor '50. Iubirea nu este un sentiment comod, pentru că poţi pierde obiectul iubirii. Tema este declarată, ori implicită, la Ovidiu, Dante, Shakespeare. Adularea este mult mai comodă, chiar dacă eşti cel care adulează. Dar iubirea este naturală, pe când adularea este impusă.
- V-aţi căsătorit cu o americancă şi aveţi doi copii. Soţia este tot în "branşă”? Copiii moştenesc ceva din talentul literar al tatălui lor?
- Soţia mea este scenaristă, deci în branşă. Fiul meu este scriitor de scenarii şi reporter. Fiica mea este agent junior de film la William Morris/ Endeavor. Juni americani care semnează Popescu.
- Ce face acum Petru Popescu? Ce hobby-uri aveţi? Planuri de viitor?
- Am un hobby vechi, călătoriile. Am cutreierat planeta prin toate sălbăticiile posibile, minus Antarctica, deocamdată. Când l-am cunoscut pe Loren McIntyre, descoperitor al izvorului Amazonului, a fost ca şi cum un erou intim ar fi devenit realitate. Am fost prieteni strânşi. Am vizitat Amazonia şi Caraibele împreună. Am un alt hobby, funcţionarea memoriei. Ambele sunt legate de visele adolescenţei, nu credeţi? Cunoştinţele lingvistice nu sunt hobby, sunt necesitate.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
