Am scris aceste rânduri în amintirea celei mai scumpe fiinţe de pe acest pământ, care a fost mama mea, plecată la cer cu mulţi ani în urmă. Mare îmi va fi bucuria dacă şi ea, de acolo, din cer, ar citi aceste rânduri, drept recunoştinţă pentru dragostea şi bunătatea sufletească în care m-a crescut şi educat.
Îmi aduc aminte, era în anul 1947, pe la jumătatea lunii august, când sărăcia şi suferinţele lăsate de război, reformele profunde din societatea românească, la care s-a adăugat, ca un blestem, şi o secetă nemiloasă, au înfometat milioane de oameni şi vieţuitoare, aducând mari suferinţe.
Era dimineaţă, şi mama a venit din piaţă cu o femeie. Era trecută de prima tinereţe şi pe faţa ei se vedea cum greutăţile vieţii lăsaseră urme adânci. Când mama a văzut-o, ea şedea într-un colţ de stradă plângând, rugând trecătorii s-o ajute, că poate face orice fel de treburi gospodăreşti, doar pentru o farfurie de mâncare şi un colţ unde să-şi pună capul. Singura ei avere era o valiză cu câteva lucruri de îmbrăcăminte. Rămasă orfană de mică, a fost luată de o familie de oameni bogaţi, care au folosit-o ca slujnică, până în acel an 1947, când reformele noii orânduiri le-au naţionalizat averile şi au ajuns pe drumuri. Rămasă în voia sorţii, dormea noaptea în sala de aşteptare, în gara oraşului, şi ziua îndupleca trecătorii s-o ajute cu ceva de mâncare.
Şi noi eram foarte săraci, dar puţinul nostru l-am împărţit cu ea, şi mama i-a oferit şi un loc de odihnă pentru câteva săptămâni. Pe la începutul lunii septembrie tot mama a găsit o familie de tineri învăţători care aveau un copil mic şi căutau pe cineva care să-l îngrijească şi să vadă de gospodărie. Femeia cea sărmană a fost acceptată, nu a cerut plată pentru munca ei, ci doar puţină mâncare şi un loc de odihnă. Tinerii învăţători erau mulţumiţi şi o respectau ca pe o mamă, de la care aveau multe de învăţat. Dar după un an, femeia s-a îmbolnăvit, suferinţele vieţii i-au slăbit puterile, în zadar au îngrijit-o cei ai casei, zilele vieţii i s-au terminat. La fel ca un condamnat la moarte, înainte de a-şi da sfârşitul, ca o ultimă dorinţă, a cerut ca la înmormântarea ei, mama, care-i fusese alături în momentele grele ale vieţii, s-o însoţească pe ultimul drum şi să-i dăruiască tot ce a avut mai scump pe lume: o cruce şi un sfeşnic de argint.
Îmi aduc aminte, cât a trăit mama, a păstrat aceste obiecte în odaia de oaspeţi, pe masă. Nouă zile, fără încetare, o lumânare a ars în sfeşnicul primit de mama în dar, şi în anumite zile, ştiute de ea, aprindea o lumânare şi spunea o rugăciune în şoaptă. Aveam 10 ani, şi până atunci nu făcuse niciodată un astfel de ritual în casa noastră, iar femeia care murise nu-i fusese rudă apropiată, aşa că mirat de întâmplare, am întrebat-o de ce se poartă aşa.
S-a întristat, a făcut o pauză, parcă să-şi adune gândurile sau să-şi aleagă cuvintele potrivite, şi apoi mi-a răspuns: "Eu şi această femeie, în prima parte a vieţii, am mers pe acelaşi drum. Şi eu am fost săracă, la fel ca şi ea. Am mâncat aceeaşi pâine neagră a suferinţei, am trecut prin aceleaşi nevoi. Eu n-am făcut şcoli înalte, dar un înger trimis de Dumnezeu m-a înscris la «şcoala vieţii». Acolo înveţi cât trăieşti, fără vacanţe, fără carnet de note, fără teama că te vor asculta profesorii şi vei primi o notă mică. Doar din când în când, dai o lucrare de verificare. Notele, rezultatul, îl vei primi când ajungi în cer.”
Din această întâmplare, am înţeles că atunci când nu ai pe nimeni în această lume, când eşti însingurat şi îndepărtat, când te afli pe marginea prăpastiei, Dumnezeu îţi trimite pe cineva care îţi întinde o mână de ajutor şi te însoţeşte o parte din drum.
NOGAI STELICĂ - Constanţa
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
