Am scris aceste rânduri în amintirea celei mai scumpe ființe de pe acest pământ, care a fost mama mea, plecată la cer cu mulți ani în urmă. Mare îmi va fi bucuria dacă și ea, de acolo, din cer, ar citi aceste rânduri, drept recunoștință pentru dragostea și bunătatea sufletească în care m-a crescut și educat.
Îmi aduc aminte, era în anul 1947, pe la jumătatea lunii august, când sărăcia și suferințele lăsate de război, reformele profunde din societatea românească, la care s-a adăugat, ca un blestem, și o secetă nemiloasă, au înfometat milioane de oameni și viețuitoare, aducând mari suferințe.
Era dimineață, și mama a venit din piață cu o femeie. Era trecută de prima tinerețe și pe fața ei se vedea cum greutățile vieții lăsaseră urme adânci. Când mama a văzut-o, ea ședea într-un colț de stradă plângând, rugând trecătorii s-o ajute, că poate face orice fel de treburi gospodărești, doar pentru o farfurie de mâncare și un colț unde să-și pună capul. Singura ei avere era o valiză cu câteva lucruri de îmbrăcăminte. Rămasă orfană de mică, a fost luată de o familie de oameni bogați, care au folosit-o ca slujnică, până în acel an 1947, când reformele noii orânduiri le-au naționalizat averile și au ajuns pe drumuri. Rămasă în voia sorții, dormea noaptea în sala de așteptare, în gara orașului, și ziua îndupleca trecătorii s-o ajute cu ceva de mâncare.
Și noi eram foarte săraci, dar puținul nostru l-am împărțit cu ea, și mama i-a oferit și un loc de odihnă pentru câteva săptămâni. Pe la începutul lunii septembrie tot mama a găsit o familie de tineri învățători care aveau un copil mic și căutau pe cineva care să-l îngrijească și să vadă de gospodărie. Femeia cea sărmană a fost acceptată, nu a cerut plată pentru munca ei, ci doar puțină mâncare și un loc de odihnă. Tinerii învățători erau mulțumiți și o respectau ca pe o mamă, de la care aveau multe de învățat. Dar după un an, femeia s-a îmbolnăvit, suferințele vieții i-au slăbit puterile, în zadar au îngrijit-o cei ai casei, zilele vieții i s-au terminat. La fel ca un condamnat la moarte, înainte de a-și da sfârșitul, ca o ultimă dorință, a cerut ca la înmormântarea ei, mama, care-i fusese alături în momentele grele ale vieții, s-o însoțească pe ultimul drum și să-i dăruiască tot ce a avut mai scump pe lume: o cruce și un sfeșnic de argint.
Îmi aduc aminte, cât a trăit mama, a păstrat aceste obiecte în odaia de oaspeți, pe masă. Nouă zile, fără încetare, o lumânare a ars în sfeșnicul primit de mama în dar, și în anumite zile, știute de ea, aprindea o lumânare și spunea o rugăciune în șoaptă. Aveam 10 ani, și până atunci nu făcuse niciodată un astfel de ritual în casa noastră, iar femeia care murise nu-i fusese rudă apropiată, așa că mirat de întâmplare, am întrebat-o de ce se poartă așa.
S-a întristat, a făcut o pauză, parcă să-și adune gândurile sau să-și aleagă cuvintele potrivite, și apoi mi-a răspuns: "Eu și această femeie, în prima parte a vieții, am mers pe același drum. Și eu am fost săracă, la fel ca și ea. Am mâncat aceeași pâine neagră a suferinței, am trecut prin aceleași nevoi. Eu n-am făcut școli înalte, dar un înger trimis de Dumnezeu m-a înscris la «școala vieții». Acolo înveți cât trăiești, fără vacanțe, fără carnet de note, fără teama că te vor asculta profesorii și vei primi o notă mică. Doar din când în când, dai o lucrare de verificare. Notele, rezultatul, îl vei primi când ajungi în cer.”
Din această întâmplare, am înțeles că atunci când nu ai pe nimeni în această lume, când ești însingurat și îndepărtat, când te afli pe marginea prăpastiei, Dumnezeu îți trimite pe cineva care îți întinde o mână de ajutor și te însoțește o parte din drum.
NOGAI STELICĂ - Constanța