* La Jocurile Olimpice de la Londra, Alin Moldoveanu a "împuşcat” aurul. La propriu şi la figurat. Tiristul din Focşani a obţinut o nesperată, dar extraordinară, medalie de aur, la 10 metri puşcă aer comprimat. În spatele acestei performanţe, pe care nimeni nu o profeţise şi la care puţini se aşteptau, stau munca sisifică a unui moldovean cumpătat şi încăpăţânarea lui supraomenească de a aştepta, ani şi ani, ziua aceea în care, printr-o tainică complicitate cu destinul, totul îţi iese ca la carte. O lecţie de viaţă şi, mai presus de toate, o victorie a modestiei, de care aveam nevoie mai mult ca oricând *
De 59 de ori 10
Timpul pentru încălzire stă să expire. Tragi aer în piept, recapitulezi în minte toate detaliile repetiţiei finale, îţi dai uşor capul pe spate şi întinzi gâtul, stânga-dreapta, ca să mai scapi de tensiune. Apeşi butonul de start şi iei poziţia de ochire. Ai de tras 60 de focuri spre vârful de ac de 0,5 milimetri, care se punctează cu 10. Eşti într-o competiţie olimpică şi statistica îţi spune - repetitiv, ca o moară stricată - că dacă tragi un milimetru mai încolo de vârful de ac, cu greu mai poţi spera la finală. Orice greşeală te poate scoate din joc. Aşa că încerci să te concentrezi, să uiţi de tot şi să rămâi doar tu cu tine, cu puşca şi cu ţinta. Încerci să nu mai auzi nimic din forfota din tribune şi din jurul tău. "Uneori, asta îţi iese, alteori, nu îţi iese. Dimpotrivă, auzi totul parcă mai tare şi mai clar decât în realitate...”.
Te-ai pregătit 4 ani pentru momentul acesta, ai muncit pe brânci, ai tras de tine fără crâcnire, dar nu poţi să promiţi nimic, nici jurnaliştilor care te încolţesc pentru declaraţii pompoase pe aeroport, la plecarea spre Londra, nici oamenilor care aşteaptă acasă, în faţa televizoarelor, mici miracole care să le coloreze viaţa în bronz, argintiu şi auriu. Nu poţi promite nimic, pentru că la 10 metri puşcă aer comprimat nimeni nu poate promite nimic. Tot ce poţi să spui e că eşti împăcat cu tine şi cu felul în care te-ai pregătit. Atât. În rest, concurezi cu alţi 40 de tirişti la fel de buni ca şi tine. Fiecare a tras în viaţa lui, la un antrenament banal sau la vreun concurs obscur, măcar un 600, perfecţiunea la tir, 60 de focuri consecutive în vârful de ac notat cu 10. De ce n-ar face-o unul dintre ei, oricare dintre ei, chiar azi? Iar dacă tu tragi un singur 8, atunci totul s-a terminat... Inspiri din nou, puternic, încercând să alungi gândurile rele. Apoi îţi ţii respiraţia, ocheşti şi tragi. 10 plin!
Doar ziua contează la tir cu puşca. Prinzi ziua cea bună, câştigi, prinzi o zi proastă, termini pe locul 32. Ieri, la antrenamentul oficial, ai avut una dintre cele mai negre zile din cei 16 ani de când tragi în poligoane. Nu ţi-a ieşit nimic. Te urmăreşte fiecare greşeală, dar te străduieşti să te ţii tare şi să faci, tehnic, tot ce ai pregătit la antrenamente. Ştii că ziua de ieri nu mai contează. Contează doar ziua de azi. Ocheşti şi tragi. 10 plin!
Încet-încet, gălăgia din jur devine difuză, apoi se stinge într-un vuiet slab, de valuri tălăzuind în depărtări, seara, la poalele unui far stins. Culorile din jur se estompează şi ele şi, într-un sfârşit, nu mai rămâi decât tu cu puşca, ţinta, cu mult mai mică decât o medalie de aur, şi vârful de ac din mijlocul ei. Ocheşti şi tragi, ocheşti şi tragi. 10 plin, 10 plin, 10 plin... Merge atât de bine, că ţi-e şi frică să gândeşti asta. "Nu numeri, nu calculezi, nu aduni!”. Tot ce contează e să rămâi în echilibru cu tine însuţi, la fiecare nou foc. Echilibrul e cel mai greu de ţinut. Nu ai voie să mişti un os aiurea, în tot corpul, între cele 60 de focuri! Aceleaşi şi aceleaşi mişcări, un stereotip dinamic repetat de 60 de ori, ca într-un ritual şamanic. Doar arătătorul de pe trăgaci are voie să penduleze în timpul tragerii. Înainte-înapoi. Cu timpul, oboseşti. Ritualul e al naibii de extenuant, îngerul păzitor e şi el sufocat de ritmul maniacal al respiraţiilor. Într-un concurs, slăbeşti cam 3 kilograme şi jumătate. Dar acum nu te mai gândeşti la asta. Ocheşti şi tragi. Focul 60. Finalul calificărilor. Ai terminat de tras ultimul dintre cei 40 de concurenţi. Un singur 9, restul, 59 de focuri de 10. În total, 599 de puncte! Record olimpic! Să fie una dintre zilele acelea în care îţi iese totul? Nu ai voie să te gândeşti la asta! "Într-o oră urmează finala, iar echilibrul, ţine minte, echilibrul e cel mai important...”.
Un om şi două puşti
Rândul la glorie
Ziua cea mare
Cu recordul olimpic de 599 de puncte din calificările de la Londra, Alin Moldoveanu intrase favorit în finala unui sport în care nu există favoriţi, ci doar o uriaşă presiune psihică, pe care reuşeşti sau nu să o învingi. "Medaliatul cu bronz de acum 4 ani, de la Beijing, un sportiv excepţional, nu s-a calificat la Londra. Iar campionul olimpic en-titre a venit la Jocurile de anul acesta abia pe locul 16!”, explică tiristul focşenean în vârstă de 29 de ani. "În finală, e complet diferit”, revine Alin la povestea concursului său de la Londra. "Se trag doar 10 focuri. Centrul ţintei, care se punctează cu 10 în calificări, se împarte acum în 10 cercuri. Eşti punctat cu 10,1 sau 10,2... 10,9, după cât de aproape tragi de inima vârfului de ac. După fiecare foc, crainicul anunţă clasamentul intermediar. Un sistem introdus recent, pentru spectaculozitate, dar care pe noi, tiriştii, ne încurcă foarte tare. Norocul meu în finala de la Londra a fost că nu am auzit clar ce vorbea comentatorul din sală.
Finala de la Londra se terminase de secunde bune, publicul din sală trăia din plin emoţia rezultatului final, România întreagă era plină de lacrimi în faţa televizoarelor, dar Alin Moldoveanu, moldoveanul nostru de aur, nu se dezmeticise încă. Abia când antrenorul rivalului italian a venit să-l felicite, a privit spre monitorul cu scorul final. Era pe locul 1. După 4 ani de aşteptare, ziua aceea chiar venise. Şi nu oricând, ci tocmai într-o finală olimpică! Secretul? "Secretul e tocmai acesta, să înţelegi şi să accepţi că poţi să prinzi ziua aceea de graţie cândva sau niciodată. În rest, trebuie să faci ce ai învăţat şi ce ai pregătit la antrenamente. Atâta vreme cât îţi respecţi tehnica şi reuşeşti să te aduni, poţi să tragi foarte bine, aproape de maxim”.
Pentru Alin, ziua aceea a venit pe 30 iunie 2012. Băiatul modest şi dezarmant de calm care trăieşte la Focşani şi se antrenează în poligonul cel mic din capătul oraşului a urcat pe prima treaptă a podiumului olimpic şi a făcut să răsune în camerele celor de acasă, pentru prima oară dinspre Londra, imnul României. O medalie surpriză, dar o medalie muncită, o medalie pe care nimeni nu a prezis-o şi, tocmai de aceea, o medalie cu atât mai specială. După dezamăgirile de la caiac, canoe şi scrimă, doar gimnasta Sandra Izbaşa avea să mai obţină, la JO Londra 2012, o medalie la fel de strălucitoare precum cea a lui Alin Moldoveanu.
"Pac-pac”: destinul!
Când s-a apucat de tir, totul părea o joacă. Nu s-a visat niciodată sportiv, nici nu avea tradiţie în familie. A fost aşa, mai mult curiozitatea copilăriei şi nostalgia "pac-pac”-ului din spatele blocului când a ajuns, alături de ceilalţi băieţi din clasă, la trialul organizat la poligonul de tir din capătul Focşaniului. "Era prin '96. Am tras bine şi mi s-a spus să mai vin. Suna grozav pentru un puştan ideea de a trage cu puşca. Visasem asta toată copilăria, cine nu a jucat «pac-pac» când era mic? La 13 ani, tot ce e nou şi spectaculos te tentează.
Spune că nu şi-a prevăzut destinul. Dar mai târziu, "când tirul devenise o treabă serioasă”, a avut grijă să şi-l cultive. A dat la Psihologie. În sportul olimpic cu cel mai mare consum psihic, opţiunea lui Alin Moldoveanu s-a transformat în atu. Recunoaşte asta, dar nu bravează. A citit mult, a încercat diverse tehnici de calmare, de respiraţie... "Am citit atât cât să-mi lămuresc mie nişte lucruri. Acum, de exemplu, nu mai citesc. Dar, da, psihologia m-a ajutat enorm în carieră”, spune Alin. Dar faptul că pe el l-a ajutat nu trebuie generalizat, îmi atrage atenţia. "Pur şi simplu, la mine a funcţionat. La alţii poate, la fel de bine, să nu funcţioneze. Nici la mine nu funcţionează tot timpul”. Îmi zâmbeşte ştrengăreşte, mulţumit că a găsit scuza perfectă pentru a nu devoala mai mult din "trucurile” prin care a reuşit să se rupă de tot şi de toate în timpul finalei olimpice de tir de la Londra. Când zâmbeşte, o face mai mult din ochi, ca şi cum ar fi în finala unui concurs de tir, acolo unde orice rictus, chiar şi un zâmbet, te poate arunca de pe podium...
Un ocean de linişte
Mai e ceva. Ceva fără de care, cu toată psihologia şi răbdarea din lume, nu ai nici o şansă la tir. Acel ceva e liniştea. Iar omul liniştit cu care împart băncuţa din poligonul de la Focşani mă asigură, privindu-mă prima oară cu adevărat în ochi, la o oră după ce ne-am întâlnit, că liniştea care dă limpezime minţii şi siguranţă mâinii în concursuri nu vine cadou din Cer. E ceva ce cauţi. E liniştea oraşului, e liniştea casei, liniştea soţiei, liniştea ta cu tine. Toate sunt, ca şi antrenamentele şi infinitele cantonamente dintr-un ciclu olimpic, parte a destinului tău de campion. "Nu poţi să fii agitat şi să tragi bine, nu ai cum. Şi atunci trebuie să faci totul ca să ai parte de liniştea aceasta. Ţine de tine să aranjezi lucrurile de aşa natură încât să ajungi la rezultatul acesta. Trebuie să cauţi asta, să îţi doreşti în primul rând să ai o viaţă liniştită. Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. Trebuie să faci şi tu ceva... Oricât ai încerca, nu reuşeşti să ajungi la cel mai mare nivel de linişte şi de concentrare, de stabilitate, având o stare agitată în afară. E obligatoriu să fii liniştit şi în viaţa de zi cu zi, în afara poligonului. Dacă simţi că acasă nu e linişte şi eşti cu mintea în altă parte, automat se divide şi concentrarea, şi atenţia, totul”.
La Focşani, Alin are parte de toată liniştea pe care şi-o doreşte. Nu suportă agitaţia Bucureştiului. "Mie îmi place tihna, iar din acest punct de vedere, Focşaniul e perfect”. La 29 de ani, e căsătorit, are o familie liniştită. Copii nu are. "Încă”. Cât priveşte condiţiile care îi sunt asigurate pentru performanţă, e absolut împăcat cu statutul său de angajat în Ministerul de Interne, obţinut prin legitimarea la Dinamo Bucureşti. Dacă s-ar putea mai bine, e convins că ar fi mai bine. Dar el e mulţumit şi aşa. O spune cu calmul său caracteristic, convingător, fără să bată cu pumnul în masă. E plină România de mari campioni, iar de chibiţi oarecare încă şi mai şi, care sunt mereu nemulţumiţi, ba de guvern, ba de federaţii, ba de preşedinte, ba de salariu, ba de programul de pregătire, ba de mizeria din jur, ba de rentele viagere, ba de cursul leu-euro, de te miri ce. Alin Moldoveanu, campionul olimpic care ar avea, poate, îndreptăţirea vreunei nemulţumiri, de la înălţimea podiumului londonez, e absolut împăcat cu ce are. Un om modest şi cumpătat, cum rar ţi-e dat să vezi. Nu vrea să fie erou, nu se dă model pentru nimeni, nu face pe interesantul, propovăduind lecţii de viaţă, nu se lasă orbit de luminile platourilor de televiziune în care a fost invitat frecvent în ultima vreme, nu se lasă contaminat de isteria politică şi socială care a înghiţit România. Nu. Caută să lase mereu în spatele său mizeria şi urâtul, pentru a putea rămâne liniştit, echilibrat, împăcat cu sine. Ştie că numai astfel, privind mereu înainte, doar el cu puşca şi cu ţintele sale, va putea visa în continuare la o nouă zi precum cea de la Londra. De-aici vine, de fapt, şi singura lui mică nemulţumire. E prea mediatizat în ultimul timp. "Nu îmi place deloc, dar vine la pachet cu performanţa şi trebuie să accept şi asta. Vorba antrenorului meu, Sorin Babii, mi-am făcut-o cu mâna mea”.
Înapoi în poligon
Dacă vrei să-l găseşti la sigur pe Alin în Focşani, mergi direct la poligon. Acolo l-am găsit şi noi, la numai două săptămâni după revenirea de la Londra. Nici vorbă de pauză şi de concediu! De fapt, se reapucase de antrenamente încă de la Londra, uimindu-le pe gazde cu conştiinciozitatea sa până într-acolo încât, într-o dimineaţă, acestea i-au spus frumos că gata, toate probele de tir s-au terminat şi de-acum trebuie să strângă corturile şi să închidă baza... "Cu cât fac pauza mai lungă, cu atât mai greu şi mai îndelung e procesul de revenire la forma de concurs. Şi atunci nu îmi convine mie: ce fac, îmi bat joc de munca mea? Am muncit atât de mult ca să ajung sus şi apoi mă las pe tânjeală? Cel mai simplu e să te menţii la o formă bună, iar asta înseamnă pauze cât mai scurte şi cât mai rare”, spune Alin.
Nu-i ajunge o zi întreagă să-şi împlinească programul aşa cum ar vrea. În ziua în care l-a vizitat "Formula AS”, s-a antrenat, de pildă, 5 ore, fără să tragă un singur foc. "Făceam doar exerciţii de ochire, de stabilitate a corpului, de studiu al diferitelor segmente importante în poziţia de tragere. Practic, încerc să analizez ce simt în fiecare moment al pregătirii ochirii şi al tragerii. Numai astfel poţi să simţi orice mişcare, orice dezechilibru, orice vibraţie în relaţia ta cu puşca. Pe lângă genul acesta de exerciţiu, mai sunt trageri, mai fac un pic de pregătire fizică, alergări, sală, ca să îmi menţin un tonus optim, mai fac recuperare, kinetoterapie, pregătire psihologică... Nu le fac pe toate în aceeaşi zi, dacă le-ai pune într-o zi, nu ţi-ar ajunge timpul, ai trece bine peste 8 ore! Dar asta e meseria mea şi asta fac în fiecare zi, de dimineaţa până seara”.
La poligonul din Focşani îl vom găsi, negreşit, pe Alin Moldoveanu, zi de zi în următorii patru ani. Pentru că medalia aceasta de aur nu-l va schimba cu nimic. "Să mă schimbe? Cum? Nici nu ştiu cum aş putea fi altfel de cum eram înainte de Jocurile Olimpice”, îmi răspunde încurcat Alin.
Marii antrenori de tir au descoperit că sunt circa 300 de greşeli care te pot împiedica să tragi în vârful acului aflat la 10 metri de tine. De aceea, în aşteptarea zilei celei mari, sunt o mie şi mai bine de zile în care trebuie să fii cel mai bun, tu, cu tine, cu puşca şi cu ţinta ta din poligonul de la capătul Focşaniului...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
