* La Jocurile Olimpice de la Londra, Alin Moldoveanu a "împușcat” aurul. La propriu și la figurat. Tiristul din Focșani a obținut o nesperată, dar extraordinară, medalie de aur, la 10 metri pușcă aer comprimat. În spatele acestei performanțe, pe care nimeni nu o profețise și la care puțini se așteptau, stau munca sisifică a unui moldovean cumpătat și încăpățânarea lui supraomenească de a aștepta, ani și ani, ziua aceea în care, printr-o tainică complicitate cu destinul, totul îți iese ca la carte. O lecție de viață și, mai presus de toate, o victorie a modestiei, de care aveam nevoie mai mult ca oricând *
De 59 de ori 10
Timpul pentru încălzire stă să expire. Tragi aer în piept, recapitulezi în minte toate detaliile repetiției finale, îți dai ușor capul pe spate și întinzi gâtul, stânga-dreapta, ca să mai scapi de tensiune. Apeși butonul de start și iei poziția de ochire. Ai de tras 60 de focuri spre vârful de ac de 0,5 milimetri, care se punctează cu 10. Ești într-o competiție olimpică și statistica îți spune - repetitiv, ca o moară stricată - că dacă tragi un milimetru mai încolo de vârful de ac, cu greu mai poți spera la finală. Orice greșeală te poate scoate din joc. Așa că încerci să te concentrezi, să uiți de tot și să rămâi doar tu cu tine, cu pușca și cu ținta. Încerci să nu mai auzi nimic din forfota din tribune și din jurul tău. "Uneori, asta îți iese, alteori, nu îți iese. Dimpotrivă, auzi totul parcă mai tare și mai clar decât în realitate...”. Dar, uneori, îți iese, și atunci ajungi să simți, ușoară ca puful de păpădie pe umărul stâng al costumului de 30 de kilograme în care ești imobilizat, respirația caldă a îngerului păzitor. Când tragi de la 10 metri depărtare, fără lunetă, într-un vârf de ac, chiar și umbra unui gând te poate face să ratezi. Și atunci, aștepți până îți sincronizezi respirația cu a îngerului păzitor. Abia apoi tragi. 10 plin!
Te-ai pregătit 4 ani pentru momentul acesta, ai muncit pe brânci, ai tras de tine fără crâcnire, dar nu poți să promiți nimic, nici jurnaliștilor care te încolțesc pentru declarații pompoase pe aeroport, la plecarea spre Londra, nici oamenilor care așteaptă acasă, în fața televizoarelor, mici miracole care să le coloreze viața în bronz, argintiu și auriu. Nu poți promite nimic, pentru că la 10 metri pușcă aer comprimat nimeni nu poate promite nimic. Tot ce poți să spui e că ești împăcat cu tine și cu felul în care te-ai pregătit. Atât. În rest, concurezi cu alți 40 de tiriști la fel de buni ca și tine. Fiecare a tras în viața lui, la un antrenament banal sau la vreun concurs obscur, măcar un 600, perfecțiunea la tir, 60 de focuri consecutive în vârful de ac notat cu 10. De ce n-ar face-o unul dintre ei, oricare dintre ei, chiar azi? Iar dacă tu tragi un singur 8, atunci totul s-a terminat... Inspiri din nou, puternic, încercând să alungi gândurile rele. Apoi îți ții respirația, ochești și tragi. 10 plin!
Doar ziua contează la tir cu pușca. Prinzi ziua cea bună, câștigi, prinzi o zi proastă, termini pe locul 32. Ieri, la antrenamentul oficial, ai avut una dintre cele mai negre zile din cei 16 ani de când tragi în poligoane. Nu ți-a ieșit nimic. Te urmărește fiecare greșeală, dar te străduiești să te ții tare și să faci, tehnic, tot ce ai pregătit la antrenamente. Știi că ziua de ieri nu mai contează. Contează doar ziua de azi. Ochești și tragi. 10 plin!
Încet-încet, gălăgia din jur devine difuză, apoi se stinge într-un vuiet slab, de valuri tălăzuind în depărtări, seara, la poalele unui far stins. Culorile din jur se estompează și ele și, într-un sfârșit, nu mai rămâi decât tu cu pușca, ținta, cu mult mai mică decât o medalie de aur, și vârful de ac din mijlocul ei. Ochești și tragi, ochești și tragi. 10 plin, 10 plin, 10 plin... Merge atât de bine, că ți-e și frică să gândești asta. "Nu numeri, nu calculezi, nu aduni!”. Tot ce contează e să rămâi în echilibru cu tine însuți, la fiecare nou foc. Echilibrul e cel mai greu de ținut. Nu ai voie să miști un os aiurea, în tot corpul, între cele 60 de focuri! Aceleași și aceleași mișcări, un stereotip dinamic repetat de 60 de ori, ca într-un ritual șamanic. Doar arătătorul de pe trăgaci are voie să penduleze în timpul tragerii. Înainte-înapoi. Cu timpul, obosești. Ritualul e al naibii de extenuant, îngerul păzitor e și el sufocat de ritmul maniacal al respirațiilor. Într-un concurs, slăbești cam 3 kilograme și jumătate. Dar acum nu te mai gândești la asta. Ochești și tragi. Focul 60. Finalul calificărilor. Ai terminat de tras ultimul dintre cei 40 de concurenți. Un singur 9, restul, 59 de focuri de 10. În total, 599 de puncte! Record olimpic! Să fie una dintre zilele acelea în care îți iese totul? Nu ai voie să te gândești la asta! "Într-o oră urmează finala, iar echilibrul, ține minte, echilibrul e cel mai important...”.
Un om și două puști
În 2008, la Jocurile Olimpice de la Beijing, focșeneanul Alin Moldoveanu a terminat pe locul 4 concursul la 10 metri pușcă aer comprimat. Cei câțiva milimetri care i-au luat medalia i-au adus, drept premiu de consolare, ceea ce Alin apreciază cel mai mult pe lume: liniștea și anonimatul total. Cu locul 4, nu prinzi prima pagină, nici în presa civilizată din Occident, darmite în România! Așa că Alin a coborât din avionul de Beijing, a trecut neobservat printre zecile de camere și de microfoane ițite spre medaliați și a luat-o, cuminte, spre Focșani. Chiar de a doua zi, s-a pus din nou pe muncă, cu gândul la Londra 2012. Aveau să fie cei mai grei patru ani din cariera sa...
Rândul la glorie
Concursul din Beijing avea să fie pentru Alin Moldoveanu ultima competiție de anvergură la care a tras cu vechea sa pușcă, pușca alături de care urcase, timp de 8 ani, pe culmile performanței. Pușca aceea devenise parte din el. Ca o iubită pe care o ții la piept, noapte de noapte. Știa totul despre ea. Îi luase mult să o învețe, dar ajunsese să îi știe și capriciile, și vibrațiile lăuntrice. Îi fusese alături la toate marile performanțe. Dar acum, tipul acela de pușcă nu se mai fabrica. Iar Alin avea de luat o decizie crucială. "Dacă, Doamne ferește, mi-o pierdeau prin vreun aeroport, în drum spre vreo competiție, ce mă făceam? Nu puteam improviza pe loc cu o altă pușcă. Trebuia să o iau de la capăt, temeinic, cu timp suficient în față, cu o pușcă nouă”.
Trei ani și jumătate i-a luat până când a simțit că noua pușcă devenise și ea parte din el. În tot acest timp, a ratat tot ce se poate rata, concursuri de cupă mondială, campionate europene: locul 50, locul 42, locul 30, locul 23... A pierdut, anul trecut, până și titlul de campion național! "A fost o schimbare foarte grea”, admite Alin, un om căruia nu-i place să se joace cu cuvintele. "Trebuia să simt noua pușcă la fel ca pe cealaltă, iar asta m-a costat aproape 4 ani de rezultate proaste. Am avut noroc că am prins un rezultat bun și că m-am calificat la Jocurile Olimpice. Dar atenție, acela a fost primul și singurul meu rezultat bun de la Beijing încoace! Iar al doilea rezultat bun a fost finala olimpică. Ăsta e tirul. Trebuie să știi să îți aștepți rândul la glorie. Trebuie să ai răbdare”. În timp ce vorbim, își duce spre rastel noua pușcă. Cântărește 5 kilograme și e plină de abțibilduri, ca "bița” unui puștan din anii '90. "O pușcă precum asta te ține și 15 ani, te poți retrage din activitate cu ea”, îmi spune, pe ton de glumă, Alin. El de pușca lui cea nouă nu se va mai despărți niciodată. Când spune asta, campionul nostru din Focșani redevine cât se poate de serios. N-ar mai putea-o lua încă o dată de la capăt.
Ziua cea mare
Cu recordul olimpic de 599 de puncte din calificările de la Londra, Alin Moldoveanu intrase favorit în finala unui sport în care nu există favoriți, ci doar o uriașă presiune psihică, pe care reușești sau nu să o învingi. "Medaliatul cu bronz de acum 4 ani, de la Beijing, un sportiv excepțional, nu s-a calificat la Londra. Iar campionul olimpic en-titre a venit la Jocurile de anul acesta abia pe locul 16!”, explică tiristul focșenean în vârstă de 29 de ani. "În finală, e complet diferit”, revine Alin la povestea concursului său de la Londra. "Se trag doar 10 focuri. Centrul țintei, care se punctează cu 10 în calificări, se împarte acum în 10 cercuri. Ești punctat cu 10,1 sau 10,2... 10,9, după cât de aproape tragi de inima vârfului de ac. După fiecare foc, crainicul anunță clasamentul intermediar. Un sistem introdus recent, pentru spectaculozitate, dar care pe noi, tiriștii, ne încurcă foarte tare. Norocul meu în finala de la Londra a fost că nu am auzit clar ce vorbea comentatorul din sală. Îl auzeam vorbind, dar nu distingeam ce spune, așa că mi-am putut vedea de concursul meu, fără să mă las influențat de scorurile intermediare. Am încercat să nu aud și mi-a ieșit. Eram rupt total de exterior. Acesta a fost atuul meu”, povestește Alin.
Finala de la Londra se terminase de secunde bune, publicul din sală trăia din plin emoția rezultatului final, România întreagă era plină de lacrimi în fața televizoarelor, dar Alin Moldoveanu, moldoveanul nostru de aur, nu se dezmeticise încă. Abia când antrenorul rivalului italian a venit să-l felicite, a privit spre monitorul cu scorul final. Era pe locul 1. După 4 ani de așteptare, ziua aceea chiar venise. Și nu oricând, ci tocmai într-o finală olimpică! Secretul? "Secretul e tocmai acesta, să înțelegi și să accepți că poți să prinzi ziua aceea de grație cândva sau niciodată. În rest, trebuie să faci ce ai învățat și ce ai pregătit la antrenamente. Atâta vreme cât îți respecți tehnica și reușești să te aduni, poți să tragi foarte bine, aproape de maxim”.
Pentru Alin, ziua aceea a venit pe 30 iunie 2012. Băiatul modest și dezarmant de calm care trăiește la Focșani și se antrenează în poligonul cel mic din capătul orașului a urcat pe prima treaptă a podiumului olimpic și a făcut să răsune în camerele celor de acasă, pentru prima oară dinspre Londra, imnul României. O medalie surpriză, dar o medalie muncită, o medalie pe care nimeni nu a prezis-o și, tocmai de aceea, o medalie cu atât mai specială. După dezamăgirile de la caiac, canoe și scrimă, doar gimnasta Sandra Izbașa avea să mai obțină, la JO Londra 2012, o medalie la fel de strălucitoare precum cea a lui Alin Moldoveanu.
"Pac-pac”: destinul!
Când s-a apucat de tir, totul părea o joacă. Nu s-a visat niciodată sportiv, nici nu avea tradiție în familie. A fost așa, mai mult curiozitatea copilăriei și nostalgia "pac-pac”-ului din spatele blocului când a ajuns, alături de ceilalți băieți din clasă, la trialul organizat la poligonul de tir din capătul Focșaniului. "Era prin '96. Am tras bine și mi s-a spus să mai vin. Suna grozav pentru un puștan ideea de a trage cu pușca. Visasem asta toată copilăria, cine nu a jucat «pac-pac» când era mic? La 13 ani, tot ce e nou și spectaculos te tentează. Dar nici vorbă să îți anticipezi de-atunci destinul! N-ai cum!”, o ține sus și tare Alin Moldoveanu. "Mie mi-a plăcut să muncesc, să mă pregătesc și astfel am ajuns la o oarece perfecțiune. Când rezultatele s-au îmbunătățit, brusc, nu mai era o joacă, devenise o treabă serioasă, de care știam că trebuie să mă țin. Mai întâi am văzut că sunt mai bun decât colegii alături de care fusesem selectat, apoi i-am ajuns din urmă și i-am depășit pe cei mai mari. Dar totul s-a făcut în timp, cu pași mici, foarte mici chiar. Vrei să fii mai bun decât unul, apoi mai bun decât celălalt, e o febră care te prinde și așa ajungi campion. Nu am avut nici o presimțire a carierei, cariera a venit, pur și simplu, prin muncă și prin rezultatele ei. Știi cum e la vârsta aceea, la 13 ani, când m-am apucat eu... Te întreabă un unchi dacă vrei să te faci doctor și tu zici că da, vrei să te faci doctor, te întreabă cineva dacă vrei să te faci polițist, iar ție îți surâde și ideea aceea. Și eu am vrut să mă fac ba doctor, ba avocat, ba polițist, dar până la urmă nu există decât un drum, iar acesta s-a dovedit a fi tirul. Nici măcar proba de tir nu mi-am ales-o eu, pentru că la Focșani nu se făcea decât pușcă 10 metri!”.
Spune că nu și-a prevăzut destinul. Dar mai târziu, "când tirul devenise o treabă serioasă”, a avut grijă să și-l cultive. A dat la Psihologie. În sportul olimpic cu cel mai mare consum psihic, opțiunea lui Alin Moldoveanu s-a transformat în atu. Recunoaște asta, dar nu bravează. A citit mult, a încercat diverse tehnici de calmare, de respirație... "Am citit atât cât să-mi lămuresc mie niște lucruri. Acum, de exemplu, nu mai citesc. Dar, da, psihologia m-a ajutat enorm în carieră”, spune Alin. Dar faptul că pe el l-a ajutat nu trebuie generalizat, îmi atrage atenția. "Pur și simplu, la mine a funcționat. La alții poate, la fel de bine, să nu funcționeze. Nici la mine nu funcționează tot timpul”. Îmi zâmbește ștrengărește, mulțumit că a găsit scuza perfectă pentru a nu devoala mai mult din "trucurile” prin care a reușit să se rupă de tot și de toate în timpul finalei olimpice de tir de la Londra. Când zâmbește, o face mai mult din ochi, ca și cum ar fi în finala unui concurs de tir, acolo unde orice rictus, chiar și un zâmbet, te poate arunca de pe podium...
Un ocean de liniște
Mai e ceva. Ceva fără de care, cu toată psihologia și răbdarea din lume, nu ai nici o șansă la tir. Acel ceva e liniștea. Iar omul liniștit cu care împart băncuța din poligonul de la Focșani mă asigură, privindu-mă prima oară cu adevărat în ochi, la o oră după ce ne-am întâlnit, că liniștea care dă limpezime minții și siguranță mâinii în concursuri nu vine cadou din Cer. E ceva ce cauți. E liniștea orașului, e liniștea casei, liniștea soției, liniștea ta cu tine. Toate sunt, ca și antrenamentele și infinitele cantonamente dintr-un ciclu olimpic, parte a destinului tău de campion. "Nu poți să fii agitat și să tragi bine, nu ai cum. Și atunci trebuie să faci totul ca să ai parte de liniștea aceasta. Ține de tine să aranjezi lucrurile de așa natură încât să ajungi la rezultatul acesta. Trebuie să cauți asta, să îți dorești în primul rând să ai o viață liniștită. Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă. Trebuie să faci și tu ceva... Oricât ai încerca, nu reușești să ajungi la cel mai mare nivel de liniște și de concentrare, de stabilitate, având o stare agitată în afară. E obligatoriu să fii liniștit și în viața de zi cu zi, în afara poligonului. Dacă simți că acasă nu e liniște și ești cu mintea în altă parte, automat se divide și concentrarea, și atenția, totul”.
La Focșani, Alin are parte de toată liniștea pe care și-o dorește. Nu suportă agitația Bucureștiului. "Mie îmi place tihna, iar din acest punct de vedere, Focșaniul e perfect”. La 29 de ani, e căsătorit, are o familie liniștită. Copii nu are. "Încă”. Cât privește condițiile care îi sunt asigurate pentru performanță, e absolut împăcat cu statutul său de angajat în Ministerul de Interne, obținut prin legitimarea la Dinamo București. Dacă s-ar putea mai bine, e convins că ar fi mai bine. Dar el e mulțumit și așa. O spune cu calmul său caracteristic, convingător, fără să bată cu pumnul în masă. E plină România de mari campioni, iar de chibiți oarecare încă și mai și, care sunt mereu nemulțumiți, ba de guvern, ba de federații, ba de președinte, ba de salariu, ba de programul de pregătire, ba de mizeria din jur, ba de rentele viagere, ba de cursul leu-euro, de te miri ce. Alin Moldoveanu, campionul olimpic care ar avea, poate, îndreptățirea vreunei nemulțumiri, de la înălțimea podiumului londonez, e absolut împăcat cu ce are. Un om modest și cumpătat, cum rar ți-e dat să vezi. Nu vrea să fie erou, nu se dă model pentru nimeni, nu face pe interesantul, propovăduind lecții de viață, nu se lasă orbit de luminile platourilor de televiziune în care a fost invitat frecvent în ultima vreme, nu se lasă contaminat de isteria politică și socială care a înghițit România. Nu. Caută să lase mereu în spatele său mizeria și urâtul, pentru a putea rămâne liniștit, echilibrat, împăcat cu sine. Știe că numai astfel, privind mereu înainte, doar el cu pușca și cu țintele sale, va putea visa în continuare la o nouă zi precum cea de la Londra. De-aici vine, de fapt, și singura lui mică nemulțumire. E prea mediatizat în ultimul timp. "Nu îmi place deloc, dar vine la pachet cu performanța și trebuie să accept și asta. Vorba antrenorului meu, Sorin Babii, mi-am făcut-o cu mâna mea”.
Înapoi în poligon
Dacă vrei să-l găsești la sigur pe Alin în Focșani, mergi direct la poligon. Acolo l-am găsit și noi, la numai două săptămâni după revenirea de la Londra. Nici vorbă de pauză și de concediu! De fapt, se reapucase de antrenamente încă de la Londra, uimindu-le pe gazde cu conștiinciozitatea sa până într-acolo încât, într-o dimineață, acestea i-au spus frumos că gata, toate probele de tir s-au terminat și de-acum trebuie să strângă corturile și să închidă baza... "Cu cât fac pauza mai lungă, cu atât mai greu și mai îndelung e procesul de revenire la forma de concurs. Și atunci nu îmi convine mie: ce fac, îmi bat joc de munca mea? Am muncit atât de mult ca să ajung sus și apoi mă las pe tânjeală? Cel mai simplu e să te menții la o formă bună, iar asta înseamnă pauze cât mai scurte și cât mai rare”, spune Alin.
Nu-i ajunge o zi întreagă să-și împlinească programul așa cum ar vrea. În ziua în care l-a vizitat "Formula AS”, s-a antrenat, de pildă, 5 ore, fără să tragă un singur foc. "Făceam doar exerciții de ochire, de stabilitate a corpului, de studiu al diferitelor segmente importante în poziția de tragere. Practic, încerc să analizez ce simt în fiecare moment al pregătirii ochirii și al tragerii. Numai astfel poți să simți orice mișcare, orice dezechilibru, orice vibrație în relația ta cu pușca. Pe lângă genul acesta de exercițiu, mai sunt trageri, mai fac un pic de pregătire fizică, alergări, sală, ca să îmi mențin un tonus optim, mai fac recuperare, kinetoterapie, pregătire psihologică... Nu le fac pe toate în aceeași zi, dacă le-ai pune într-o zi, nu ți-ar ajunge timpul, ai trece bine peste 8 ore! Dar asta e meseria mea și asta fac în fiecare zi, de dimineața până seara”.
La poligonul din Focșani îl vom găsi, negreșit, pe Alin Moldoveanu, zi de zi în următorii patru ani. Pentru că medalia aceasta de aur nu-l va schimba cu nimic. "Să mă schimbe? Cum? Nici nu știu cum aș putea fi altfel de cum eram înainte de Jocurile Olimpice”, îmi răspunde încurcat Alin.
Marii antrenori de tir au descoperit că sunt circa 300 de greșeli care te pot împiedica să tragi în vârful acului aflat la 10 metri de tine. De aceea, în așteptarea zilei celei mari, sunt o mie și mai bine de zile în care trebuie să fii cel mai bun, tu, cu tine, cu pușca și cu ținta ta din poligonul de la capătul Focșaniului...