Vatra Râmeților

Potopul

De câteva zile săpau cu îndârjire. Bisericuța, veche de sute de ani, era înecată în apă mâloasă și pietre. Șuvoaiele, prăvălite de pe coastele repezi ale mun­ților, se năpustiseră asupra ei cu mânie, vrând parcă să o șteargă de pe fața pământului. O dată la doi, trei ani, se întâmpla așa. Puhoaiele se ridicau năpraznic, parcă mânate de o forță nevăzută, de dincolo de această lume, și apoi se aruncau asupra văii, opintindu-se în sfântul lăcaș. Micuț, cenu­șiu de la trecerea anilor, pierdut în imensitatea mun­ților, el nu se dădea biruit. Stăvilise de câteva ori năvala străinilor, și îi adăpostise pe moții care cău­tau lumina buchilor, mâ­nându-le spre cer rugă­­ciunile. Biserica era încăr­cată de lumina lui Dum­nezeu, ca o albină de nec­tar, și se încăpățâna să stră­bată mările învolburate ale acestei lumi, pentru a-i scoate pe oameni la celă­lalt liman. Iar ei îi întor­ceau recunoscători jertfa și veneau să-i mângâie zidurile bătrâne, curățin­du-le de buru­ieni, și, une­ori, ca acuma, dezgro­pân­du-le după năvala apelor.
Muncitorii săpau cu sârg. Îi mâna un părinte vrednic, Evloghie, venit tocmai din Sfântul Mun­te Athos, ca să refacă bise­ricuța. Dacă nu ar fi fost apele, ar fi răzbit de mult. Așa, nu aveau niciun spor. Mâlul scos afară aluneca din nou înăuntru, năclăind groapa și astupând pereții.
La început, nici nu l-au băgat de seamă, prinși în lupta cu noroaiele. Apoi, cineva a început să strige. Și atunci l-au văzut. Plutea pe apa dimprejurul bise­ricii, galben, parcă spoit cu aur. Un craniu de om. A dat ocol bisericii o dată, apoi încă o dată și încă o dată. De trei ori. Bătrânele începuseră să șușotească. Era vădit că e semn. Semn de Sus. Cra­niul s-a legănat pe ape de câteva ori, apoi s-a așezat pe fereastra alta­rului. Apa ajunsese până la buza ei. Pă­rintele Evlo­ghie a intrat în unda neagră și l-a luat cu evlavie. Nu mirosea a putreziciune, se ițea din el o boare fină, un miros ceresc, de parcă fusese păstrat în apă de tran­dafiri.
Starețul Evloghie nu a avut curaj să-l așeze de la în­ceput la loc de cinste. Așa că l-a luat cu evlavie și l-a îngropat lângă altarul bisericii. Dar sfintele osemin­te nu mai sufereau răcoarea pă­mân­tului. Voiau la lu­mină și la oameni. Iarna, pe locul în care fusese îngro­pat, fulgii se to­peau, arși de flacăra Duhului care do­gorea din craniu. Vara, părinții au văzut că roua nu se așeza pe bucata de țărână. Uimiți de toate aceste sem­ne, au scos craniul și l-au așezat în altar, acolo unde venise el însuși, încă de la început. De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Novicii au început să se strân­gă în jurul avvei Evloghie și să mun­cească. Erau din ce în ce mai mulți. Bătrânul lăcaș a fost despresurat din strânsoarea în care era înnămolit, iar credincioșii veneau din toate părțile. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulți. Deși nu știau de craniu, acesta părea că îi atrage, că le vor­bește. O undă misterioasă se revărsa din el și îi țintuia pe pelerini, piro­nindu-i cu mintea la cer. Sfântul ne­cunoscut dorea ca Mânăstirea Râ­meț să se redeștepte la viață.

Începuturile

Craniul venea de demult. Din vremurile în care aici, în Munții Apuseni, la Râmeți, nu erau decât stâncile goale și pustnicii care sălășluiau în ele ca niște ciute. Trăiau în mijlocul naturii, pier­duți în rugăciune cu zilele. Cei mai mulți aveau drept acoperiș cerul. Cei mai neputincioși, o peșteră sau un bordei. De preot, biserică și taine, știau doar la marile praznice. În rest, slujba lor era în catedrala stâncilor. Săte­nii îi cercetau rareori. Nu doreau să le tulbure tih­na. Când ve­neau, le adu­ceau poame uscate și cucuruz. Le așe­zau la locuri rânduite, în găurile unor pietre, ferite de ploa­ie și arșiță. Apoi ple­cau. Știau că sihaștrii îi pomenesc în rugăciuni și le știu și numele, fără să-i fi văzut.
Așa au trecut vea­curile peste râpele sălba­tice. În lume se clădeau și se fărâmau împărății, po­poa­re năpraznice treceau norodul prin foc și sabie, dar aici erau doar pust­nicii și Dumnezeu. A fost voia Lui să-i adune. Doi călugări veniți din Ma­ra­mureș, Ro­mulus și Ghe­nadie, au pus bazele obștii. Unii pustnici s-au așezat astfel la chilia lor. Alături de ei au venit frați începători și mânăstirea a crescut. Mulți monahi au rămas în continuare între stânci, aninați de cer. Ca fiarele sălbatece, erau nărăviți la libertatea pe care ți-o dă acest trai. Pentru cei de jos au fost mereu călăuze. Puternice, nesupuse patimilor, eliberate de trup, mai mult duhuri decât carne și oase. Cu privirea lăuntrică străpungeau vre­mile și lumea și se urcau până la tronul Sfintei Treimi, de unde veneau grei de har și de lumi­nă. Au fost atât de iubiți de oameni, că până astăzi, po­ie­nile, crestele și izvoarele le poartă numele.

Sfântul Ghelasie

Dintre ei se va fi ridicat și vlădica Ghelasie. Va fi făcut și el ascultare în obște. O vreme. Apoi, ca mai toți călugării cu viață îmbunătățită, va fi urcat culmile Râmețului, la sihaștrii care trăiau în sălbăticie. A stat acolo ani de zile. S-a deprins cu tăcerea, pentru a putea vorbi cu Dumnezeu, și cu liniștea gândurilor, pentru a-L asculta. În nopțile lungi de iarnă, se va fi rugat în­de­lung, până când pomenirea numelui lui Iisus a deve­nit una cu inima sa. Atunci a început să înțeleagă ma­rile taine ale lumii și ale sufletului omului. Iar mo­nahii, care-i simt pe sfinți, au început să-l caute.
Numărul ucenicilor a crescut într-atât, încât l-au rugat să ia conducerea obștii din vale. Sfântul Ghelasie s-a supus. Și a ajuns un stareț iscusit. Apoi la el au început să vină țăranii români. Erau obidiți și greu încercați în întregul Ardeal. Stăpânii, ungurii care se aciuaseră aici de mai bine de trei veacuri, îi prigoneau. Și, de parcă nu le-ar fi fost de ajuns trupurile zdrobite de munci și robotă pe moșiile lor, acum le amenin­țau și sufletele. Aveau nevoie de un ocrotitor. Un om dez­lipit de trup, dar lipit de cer, care să le fie vlădică. L-au poftit pe părintele Ghelasie, iar el a acceptat. Așa a ajuns să păstorească toată suflarea românească din Ar­deal. În țara mare și rotundă ca o pâine, el era inima. O inimă care bătea cu putere, din catedrala Apusenilor.
Domnul i-a dat darul facerii de minuni. Unele au ajuns până la noi, povestite din neam în neam. Mai întâi le șușoteau între ele bătrânele. Cu basmalele înve­lindu-și buzele și ochii ple­cați, de spaimă să nu tulbure cerul cu iscodirea lor, bunicuțele își spuneau tot ce se auzea de Sfântul de la Râmeți, Sfântul Ghelasie. Apoi venea rândul copiilor. Pruncii neastâmpărați se poto­leau în miezul iernii doar cu povești. Iar bătrânele, gârbovite de ani și pline de credință, le vorbeau de cele săvârșite de Sfânt. Până astăzi...
Minunile
Le-am zărit prin mânăstire. Mergeau gârbovite, în câte o botă culeasă de pe marginea drumului. Erau aple­­cate spre pământul pe care-l munciseră o viață, dar cu inima căutau spre cer. Când le-am întrebat de Sfântul, ochii li s-au ridicat, iar fața li s-a umplut de o lumină caldă. "Sfântul Ghelasie o fost un sfânt foar­te credincios. Ș-o făcut multe minuni. Ni, așa ne povestea și nouă mama, că, pă vremea lui, călugării or avut un rât la Hopaji, așa-i zâcea, o bucată de pă­mânt care era la munte, departe de mânăstire. Zâce că i-o dă­dusă un baron de pe timpurile celea. Șî-ntr-o vară, or urcat cu Sfântu' să lucre fâneața. Da' era ar­șiță mare și la fân îi... ca la fân. Osteneală multă! Și zâce că frații or început să cârtchească. Că pen' ce Sfântu' o luat râtu' dă la baron dacă știa că-i făr' de apă și departe de mânăstire?! Că pân părțile alea nu-i niciun izvor. Nghica! Da' Sfântu' ședea numa' și tăcea și să ruga. Frații cârt­cheau, da' el numa' să ruga, că era sfânt și blând ca un mghielu­șăl. Ș-apăi numa' vede frații că să scoală, își fașe cruce și de tri ori face cruce și cu toiagu lui pă o stâncă. Și, ni minune! Dân stâncă a-nceput a curje apă rece și lim­peghe, de s-or spăi­mân­­tat frații. Ș-apăi ș-or cerut iertare tăți, că or cârtchit. Și dacă mereți dumne­vostră acu', la locu' ăla, o să ve­gheți izvoru', că și acu mai curje șî-i zice lumea Fân­tâna Vlădichii pentru pomenirea minunii Sfântu­lui”.
Victoria Radu. Așa o cheamă pe bătrâna care-mi povestește. A venit la mânăstire cu prietena ei de su­flet, Rozalia Burduf. Stau la peste 20 de kilometri de Râmeți și sunt ambele trecute de 80 de ani. Dar capul înmiresmat al Sfântului le atrage și iau calea mânăstirii ori de câte ori pot. Merg și pe jos, și cu autobuzul. "Cum îi voia lu' Dumnezău”, spune tușa Rozalia. "Ca dacă el vra, apăi ajunjem repide. Dacă vra să ne oste­nim, mai merem și pă jos”. Spune toate astea firesc. Au cres­cut în cultul muncii, al lucrului bine făcut și al dorului după Dumnezeu. Altceva nu știu pe lume. Casa, familia și Domnul. Cu sfinții lui.
Tușa Rozalia își amintește de sfârșitul Sfântului. Era de câteva zile în munte, să-i cerceteze pe sihaștrii lui. Mergea la ei ori de câte ori putea. "Avea un măgar, pă care urca muntcele, că era bătrân. Așa l-o și luat Dumnezău. Da', minune, când ș-o dat sufletu', trupu' i-o rămas călare. No căzut. Ș-o vinit așa pân la mânăs­tire. Aicea, cân s-o apropiat dă vale, tăte clopocele or început să sune. Tăte! Clopoce dă la șăpte bisearici și dă la mâ­năs­tire. Io n-am mai auzit așa minu­ne! A fost sămn! Sămn dă sfârșit curat! Sfârșit sfânt! Ș-apăi când o ajuns în fața bisearicii, o rămas urma dă la copchita măgărușului în pchiatră. Ni așa! Ca-n ceară. Și îi pia­tra aia la muzeu, la mâ­năs­tire, până azi”.

Pieirea unei lavre

Astăzi, nimeni nu mai știe unde a fost îngropat Sfân­tul Ghe­lasie. De bună seamă că după moar­tea sa, la mormânt vor fi venit credincioase să-l plângă și că­lugări să se roage. Apoi, peste Râmeți a venit vifornița. Vrăjma­șii neamului au izbit. O dată și încă o dată, mânăstirea s-a clăti­nat, monahii s-au risipit, liturghia neîntreruptă a tăcut. "Aici am însemnat cu jale, când au stricat necre­dincioșii mănăstirile, cea de la Geoa­giu și cea de la Râmeț, la întâia stricare au fost nu­mă­rul anilor 1762, iar la a doua stricare 1785, luna lui decembrie în 23 zile într-o zi de marți, scris-am eu Silvestru monahul”.
Înscrisul a fost găsit de Nicolae Iorga pe o carte veche, peste care trecuseră trei veacuri. În tulburarea aceea, iscată după moartea lui Horea, Cloșca și Crișan, a pierit și amintirea locului în care era îngropat vlădica Ghelasie. Dar biserica în care el slujise a rămas. Și, îm­preună cu ea, și școala în care țăranii își aduceau co­piii să învețe carte de la călugări. Tunurile generalului Bukow nu îndrăzniseră să le atingă. Au nimicit doar chiliile călugărilor. O vreme pruncii țăranilor au mai venit la școala unde câte un monah răzleț i-a mai în­vățat buchile. Apoi, rând pe rând, slujitorii lui Hristos s-au dus la cer în haine cernite. Vor fi rămas, ca odi­nioară, câțiva sihaștri aninați de stânci și văzduh. Dar mânăstirea din vale, sau ce mai rămăsese din ea, s-a pustiit. Din când în când, la marile praznice și sărbă­tori, preotul din sat urca aici pentru a sluji sfânta litur­ghie. Atunci rupea pânzele păianjenilor care se cui­bă­riseră prin colțuri, deretica prin altar și, cu siguranță, îi pomenea cu durere și dragoste pe ctitori. Între ei, la loc de cinste, era Sfântul Ghelasie, Starețul Râmeților și Mitropolitul Ardealului. Amintirea lui plutea peste aceste locuri ca zefirul. Veacuri de-a rândul minunile sale îi fuseseră pomenite, iar viața cinstită ca sfântă. Dar prezența sa, prezența fizică, prin moaște, raclă și slujbe, nu mai era. Până când sfântul a hotărât că e timpul să se întoarcă...

Avva Dometie

"Cân eram copchile, vineam aicea la mânăstire. Veneam pă valea asta, da atunci nu erau punți. Și treceam pân apă. Dă trisprăzece ori treceam. D-apăi veneam dăsculți. Că n-aveam papuci ca acu. Ș-apăi aici, când ajunjeam, era lume multă, că venise la mâ­năstire părintele Dometie. Om sfânt! Să ruga mult! Și venea lumea la el. Nu încăpeam în mânăstire. Am durmghit și-n bisearică. Pă jos! Îl iubea tare mult lumea, că mult s-o ostenit omu' aist'”.
Părintele Dometie era un ucenic al marelui Arsenie Boca. Un buzoian ini­mos, care încă de pe băncile fa­cul­tății visa la întemeierea unei mânăstiri în Tran­sil­vania. Spera să repare în acest fel distrugerile lui Bukow. Când a vizitat pentru prima oară Râmețul, ini­ma i s-a lipit de aceste locuri. Zidurile bătrâne, liniștea naturii erau călăuze spre desă­vâr­șire. Și-a adus aici ucenicele și a pornit o obște nouă, iar lumea s-a aprins de la vâl­vătaia inimii sale. A fost pentru Apuseni ceea ce fusese părintele Arsenie pentru Făgăraș. Era neobosit. Cutreiera munții, slujind prin lăcașe uitate de timp și de lume. Dacă un suflet mai trăia într-un cătun pierdut în munți, părintele Dometie pleca să-l ajute. Iarna, străbătea șuvoaiele înghețate. De-a dreptul. Când slujea litur­ghia, hainele ude se uscau în timpul rugă­ciunilor. Vara urca coastele repezi toro­pite de arșiță. Era călăuză maicilor, du­hov­nic mirenilor și ajutorul nesperat al celor sărmani. În câțiva ani, a reușit ceea ce alții nu pot într-o viață. A trezit Râme­țul. L-a pus în lucrare. Comuniștii nu puteau îngădui un asemenea val al credinței. Le-ar fi măturat propa­ganda atee. Și autoritatea. Așa că au venit la maici și le-au cerut să plece. Cu forța. Pentru părintele Dometie a fost o grea lovitură. A primit-o în inimă. Acolo unde se ascundea pentru a-L căuta pe Domnul. Dar a răbdat și a mers mai departe.
"O fo' tare năcă­jit! Le-o găsit la maici de lucru în lume în același loc. La Teiuș. Să lucre' covoare. Ca la mânăstire. Partidu' nu le-o dat voie să vină 'napoi. Da' pă­rin­tele nu s-o lăsat. S-o luptat să-i scoață dân mânăstire, că-și făcuseră aci bufet și cabană păntru turiști. Și pân' la urmă o reușit!”
Încet, pe furiș, ca furii, harnicele măi­cuțe s-au în­tors. Dar nu ca monahii. Pute­rea nu ar fi îngăduit. Ci ca lucrătoare la un atelier de covoare "în­ființat” grație inter­vențiilor părintelui Dometie. Erau oaspeți în propria lor mâ­năs­tire. Vedeau cu ochii lor cum tu­riștii se distrau în paraclisul trans­format în bufet. Dar au tăcut și s-au smerit. La fel ca Iisus. Știau că dragostea poa­te schimba totul. Și au reușit.

Când sfinții vorbesc

Trecuseră ani de la aceste îm­pre­jurări. Râmețul biruise. Îl bi­ruise și pe Bukow (cine să-și mai amin­teas­că de el?) și pe Gheorghiu Dej. La umbra crestelor ascuțite, un nou rând de monahii își căuta drumul spre cer. Învelit în lemn și așezat la loc de cinste, craniul mi­nunat, cel galben ca aurul și parfumat ca grădinile raiului, revărsa asupra obștii binecuvântări. Trecuseră zeci de ani de când ieșise la suprafață din apele mâ­loase, iar maicile nu știau cine este. Îl sărutau cu evla­vie știind că este al unui sfânt, îl pome­neau în rugă­ciuni, dar fără nume. Până într-o zi, când la mânăstire a venit o femeie. O chema Maria, la fel ca pe Maica Domnului. Călătorise toc­mai din Maramureș. Era zdrobită de oboseală și cu chipul livid. Le-a spus doar că a fost mâ­nată aici de un vis. Un vis înfricoșat. Femeia era chinuită de diavol. De ani mulți nu putea să se apropie de biserică sau de moaștele sfinților. Când încerca acest lucru își pierdea mințile. O voce groasă, de cavernă, ieșea atunci din trupul sfrijit și începea să tune și să fulgere. Femeia se rugase, plânsese, se zdro­bise. Fără rod. Duhul în­tunecat care i se cuibări­se în inimă nu dorea să ple­ce în genunile din ca­re ieșise. Trăia pe sea­ma ei ca un parazit. Într-o noap­te, femeia a avut un vis. Se făcea că este într-o mânăstire mândră, clădită sub crestele munților, și că se închina unor sfinte moaște. În vis putea! Atunci, o voce i-a spus că se va elibera din strânsura duhului negru, dacă merge la mânăstirea Râmeți din Apuseni, acolo unde se află capul Sfântului Ghelasie. Maicile au dus-o în biserică. Încet, pășind cu sfială, femeia a intrat în sfântul lăcaș. Apoi a mers la micuța raclă de lemn și s-a închinat. Craniul a răspândit o mireasmă fină și femeia a simțit cum ne­gura inimii slăbește. Încet, așa cum venise, du­hul rău a părăsit-o. Atunci, toată obștea a înțeles că nu fu­sese numai un vis. Că prin Maria, umila cre­din­cioasă din Mara­mu­reș, craniul le vorbise. Le spusese cine este și tot ceea ce făcuse în via­ță. Cerul se întâlnea acum cu memoria moți­lor bătrâni. Sute de ani ținu­seră minte minunile Sfân­tului Ghelasie. Îi păs­­tra­seră numele în­scris nu în cărți, ci pe izvoare și pă­duri. Își adormiseră prun­cii cu povestea lui, își gri­jiseră pajiștile cu binecu­vânta­rea lui. Acum se reîntâl­niseră.

Plecarea

Când Sfântul Ghe­la­sie s-a coborât în obște, cu viața, minunile și ha­rul strâns în cer, părin­tele Do­metie a putut să se înalțe la Domnul. Nu a avut un sfârșit lin. Omul care arsese până la capăt, care se încăr­case de toate păcatele semenilor, care purtase în inimă durerile tutu­ror, a sfârșit năpraznic și frumos.
De zile întregi dor­mise pe furate, luând trupului vlagă, pentru a o dărui rugăciunii. Slujise, alergase, se zdrobise. În dimi­neața aceea a fost nevoie ca cineva să ducă în spinare ali­men­tele mânăstirii. Părintele Do­metie nu putea lipsi, deși s-ar fi cuvenit să se odih­nească, să rămână la chi­lie. În loc de asta, a înșfăcat un sac și a pornit cu el în spinare. Când a ajuns în fața bisericuței din Geoagiu, inima lui s-a răzvrătit. Nu a mai vrut să mai bată. Se supusese ani și ani la tot soiul de oste­neli, dincolo de pragul omenesc. Acum, de tot vlăguită, stoarsă până la ultima picătură de sânge, s-a oprit. Pă­rintele a căzut în genunchi și a rămas așa. Pen­tru totdeauna. Nu avea cum să plece de aici. Drumul său la cer trecea pe sub stânjenei și fire de iarbă, printre osemintele sutelor, miilor de sihaștri care se zdro­biseră în rugăciune aninați de creste, pe sub pulpana vie a pârâului de lângă mânăstire, prin inimile tuturor maicilor și credincioșilor de lângă Râ­meți. E un drum pe care-l mai străbate și acum. Dacă mergeți la mânăs­tirea de sub coama Trascăului, o să-l întâlniți. Negreșit. Cu el și cu Sfântul Ghelasie, po­vestea Râmețului con­tinuă. În veș­nicie.

Foto: CĂTĂLIN MANOLE